Nr. 2  (483) februarie 2006

Misterele naturii

Váradi B.László a spus odată, în studenţie, că cel mai bun prieten al său este CFR-ul, deoarece poate oricînd să i se adreseze. La prima vedere pare o „declaraţie” fără sens: cine nu poate cumpăra un bilet de tren pentru direcţia pe care o doreşte?! Şi oare cine nu poate colora nişte pătrăţele?! Totuşi Mondrian a fost cel care a canonizat pătrăţelele colorate şi le-a ridicat la rangul de artă. Cam la fel stăm şi cu CFR-ul: numai acel om declară aşa ceva a cărui esenţă intrinsecă este libertatea. Nu cunosc un om mai ahtiat după eliberarea interioară şi poate nici mai norocos decît Varadi B. László: încă din fragedă pruncie a găsit calea desăvîrşirii dorinţei sale. Născut-crescut orădean, de mic copil hoinărea prin împrejurimi, după care urmau meleagurile judeţului, ale ţării, ajungînd mai peste tot în Europa. A descoperit deci NATURA, şi-a însuşit-o, ca la urmă să se identifice cu ea. Natura este cadrul desăvîrşit al libertăţii sale. (Iată sensul declaraţiei de prietenie faţă de CFR!) De meserie biolog, a lu­crat prin pădurile dimprejurul Bucureştiului, pe meleaguri germane, în momentul de faţă fiind administrator la o rezervaţie naturală din sudul Ungariei.

Şi scrie. Aproape de cînd se ştie. E foarte greu de definit genul literar al scrierilor sale. Nu se încadrează în nici unul dintre curente, nu ştie ( nu vrea să ştie!) de modă sau de modele. Proză scurtă. Atît. Doar atît o fi ?! În proza lui Váradi B.László regăsim natura în toată complexitatea sa. Plante, animale, oameni. Relaţiile în ecosisteme, relaţiile între oameni. Are un văz ciudat, ciudat pentru alţii: priveşte şi vede orice dinăuntrul naturii. Nu cercetează, nu explorează, ci relatează tot ce vede, tot ce observă. Descrie. Cu o naturaleţe de invidiat. Nu este realist, cu atît mai puţin naturalist. De parcă natura însăşi ar grăi în scrierile sale. (Acest stil unic a fost premiat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România după apariţia primului său volum „Puiul de somn”.)

În fragmentele ce urmează apare una dintre temele sale favorite: un om al naturii, un cantonier, om ciudat, ursuz, închis în sine, dar de o omenie şi de o înţelepciune rare. Un om care  parcă ar fi venit de undeva din pustele Mongoliei – de aceea i se spune Ioşca Chinezu, sau cum se obişnuieşte prin Bihor, într-un limbaj amestecat: Ioşca Şargă/Sárga Jóska.

Váradi B. László

Şargă-Chinezu

(fragmente)

Vracii din Boiu şi Tămaşda s-au încăierat iarăşi astă-noapte, deasupra casei. Cerul a fost sfîşiat, străpuns, cotrobăit în lung şi-n lat, astfel încît Mîntuitorul ar fi trebuit să se-ntindă de-a binelea dacă i s-ar fi făcut poftă să ne privească pe noi. Era în asfinţit, eu stăteam pe dig asemenea unui viteaz din poveşti, iar libertatea sîngerîndă, pe care mi se mai părea c-o văd, se retrăgea deja deasupra casei lui Ioşca Şargă, cu urmele-i roşietice strălucind pe drumurile cereşti. Am venit de-a lungul digului, nelăsînd urme nici de această dată, m-am străduit să păşesc pe iarbă, ocolind părţile bătătorite. Poate şi tu făceai la fel, stimate cititorule, dacă ţi-ai fi petrecut anii zburători ai vieţii cu prinderea animalelor inocente. Şi între timp ai fi auzit din spate răsărind vuietul haitei îmbărbătîndu-se..

Priveam locurile, tufişul, apa şi, deşi simţeam că mă cuprinde ceva pînă-n măduva oaselor, nu înţelegeam ce.

Ei, am hoinărit eu destul în viaţa mea şi ştiu ce putere are natura asupra celor ca mine. Odată, cîndva, stăteam în zorii zilei printre viţa-de-vie culcată, cu un bursuc argintiu pe umăr, din pădure se auzea chiuitul de împerechere al broaştelor ţestoase şi dintr-odată a apărut Ulise, venind dinspre mare, învelit în zdrenţe, cu o aureolă de pescăruşi. Pe vremea aceea stăteam într-un sat tătăresc, în Dobrogea.(...)

Vă spun deci că era în asfinţit, iar eu priveam casa, stînd pe dig. Atmosfera era mai agitată ca de obicei, peste tot zburdau orătăniile şi nici porumbeii nu se cuibăriseră încă. Pe cei doi albi îi vor fi răpit uliul cît am lipsit eu. Ştiam că stăpînul e băut, dar nefiind niciodată o fire comunicativă, am cercetat în continuare împrejurimile. Pînă ce curcile s-au căţărat pe staulul oilor, l-am descoperit şi pe el. Stătea rezemat de un dud, cu mutra lui de şaman spre dig, cu mîna pe şolduri. A-nceput să bată vîntul, fluturîndu-mi parpalacul. Cred că semănam cu statuia unui maghiar din România care s-a întors din Europa îndepărtată ca să-şi dăscălească poporul. Eu, după doi ani de zbuciumări, eram pe pornite...

M-am aşezat cu prietenul meu Ioşca Chinezu pe scările casei de canton. N-aş jura că am văzut luna, dar de lumina albă a pereţilor îmi aduc foarte bine aminte. Pe lîngă bucătăria de vară zăcea lada mea, cu capcanele şi cu zdrenţele mele.

— Cată aci – începu cu voce joasă românul, lăsînd încet sticla între piciorul său şi peretele casei. P-aci trecea potera...donmajorul şi pădurarul...te căutau pe matale...

Nu i-am răspuns, am luat la cunoştinţă că iarăşi am scăpat de întîlnire.

— Di pi jos – concludea Ioşca Şargă – pînă prin ceruri, la Bunul Dumnezeu, totul e o minciună pi astă-lume...

*

Undeva între Batăr şi Talpoş mă odihneam prima oară în drumul meu pe lîngă Crişul Negru. Am zărit o criptă îngrădită, luptîndu-se cu timpul trecător. Am trecut deci de pe dig şi mi-am rezemat bicicleta de peretele cojit. În faţa criptei m-au întîmpinat nişte porci, cu precauţia atentă a omnivorilor. Sicriele bătrîne zăceau scorojite la locul lor. Din rămăşiţele literelor căzute am aflat că stau în locul de veci al familiei Kapdebo, în atenţia porcilor de Bazna. N-am mai închis poarta. N-am vrut eu să mîntuiesc lumea, dar nu mi-ar fi displăcut ca porcii să se ducă undeva la plimbare şi nu în poarta criptei Kapdebo să primească cu atenţie parşivă călătorul inocent.

Am mers ore în şir cu bicicleta în arşiţa verii pînă am ajuns. În drum m-am întîlnit cu un om, pădurar şi el. Nu-mi plac pădurarii de şes, au ceva de arendaş în ei, nu sunt oameni de pădure. Acolo unde dă canalul colector în Crişul Negru am scos mai întîi harta desenată de prietenul meu. Meleagurile păreau paradisul vidrelor. De pe pod m-am uitat încă o dată pe apă. Moviliţe de nisip, pe nisip urme, singure sau în perechi. M-a cuprins liniştea. Poate vidra se uita astfel la peşti sau rîsul la căprioara venind pe cărare. Mi-am desfăcut undiţa, deghizîndu-mă în pescar. Mă apropiam de canton şi pe malul canalului ce ducea în Crişul Negru m-am ascuns în tufişuri.

M-am scăldat, am mîncat, am fumat şi probabil contemplam omenirea, care trebăluia undeva în depărtare la făurirea viitorului. Mă săturasem de viitorul cu care mă tot amăgeau în copilărie. Oamenii care pun capcane animalelor îşi dau seama în fragedă tinereţe că nu există decît o singură viaţă şi acel colorit vast cu care se pictează de obicei viitorul în Europa de Est poate nici nu încape în ea. După omenire, cu o parte din care, fără voia mea, m-am duşmănit, mi-am adus aminte de pantofii mei. Pantofii mei vechi şi fideli, pe care i-am aruncat în tomberon, în faţa unui magazin de pantofi, în capitala ţărişoarei mele. Am primit ceva bani şi, după cumpărarea unei perechi noi, m-am dus la cîrciumă cu nişte intelectuali tineri. Îmi plăceau acele adăstări pînă-n noaptea tîrzie. În astfel de ocazii îmi puteam folosi limba maternă şi ni s-au alăturat şi nişte femei minoritare, ceea ce era un lucru foarte foarte bun. Pe fruntea femeii minoritare, chiar dacă e intelectuală, răsare din timp în timp steaua caldă a matriarhatului. Îl înţelege şi îl aşteaptă pe cel care pleacă, ba chiar sunt şi cazuri cînd se bucură dacă cel plecat se întoarce şi e bine sănătos. Despre intelectualul minoritar masculin n-aş putea vorbi în generalităţi. De exemplu, cei cinci ziarişti au făcut ceva foarte urît în seara respectivă, au discutat ore în şir despre gătit. Eram trist şi singuratic printre atîtea ciolane şi plachie de peşte. Cînd am ameţit, am avut o revelaţie. Sunt un trădător. Mi-am aruncat pantofii care ani de-a rîndul nu mă lăsaseră cu piciorul gol. Rătăceam ca un leu istovit prin noapte, cotrobăiam în tomberoane împreună cu pisici, cîini şi reprezentanţi ai păturilor sociale mai sărăcăcioase, dar cu pantofii mei nu m-am mai întîlnit niciodată. Am adormit pe o bancă, noaptea vîntul a bătut probabil dinspre Marea Marmara, fiindcă am visat că sunt ienicer în Istanbul.

De fapt, am vrut să par pescar de dragul unui singur om. Pescarii care apăreau pe ici-colo, nu mă deranjau. La două sute de metri de cortul meu fusese legat la mal un tăuraş. Din cauza frînghiei viţelul nu ajungea la apă, iar gazda îl adăpa în fiecare seară. De la locul meu auzisem cu o zi înainte zgomotul adăpatului, găleata goală, apoi plină lovindu-se de pietre şi impactul cu corpul viţelului. Vorba gazdei n-a ajuns pînă la mine, de o fi scos vreo vorbă.

*

(...) Astă-noapte am mai dormit afară. N-am mai putut folosi cortul. Cu sacul de dormit sub braţ am coborît pînă la moviliţa de nisip, sub cap mi-am pus un braţ de paie. În zori s-a depus roua pe nisip, m-am întors pe burtă, cu sac cu tot, mă uitam pe unde trec peştii de pradă şi-mi ascultam inima bătînd încet, cumpătat. Şi şalău şi somn s-a prins în mrejele undiţei, dar cu vidrele ceva n-a fost în regulă. Dimineţile mă tot cuprindea dezamăgirea văzînd nemişcarea în jurul capcanelor. Animale au fost din plin, dar n-am clarificat din timp sistemul ieşirilor. Cu frica-n sîn din cauza privirii agere a lui Ioşca Chinezu, nu puteam hoinări pe plac prin împrejurimi. S-a-nchegat o relaţie ciudată între noi. El dibuia că nu sunt pescar get-beget, iar eu nu mă grăbeam să mă desconspir. De mult nu mai aveam încredere în nimeni, în agricultori niciodată. Şi totuşi ceva n-a fost în regulă în relaţia noastră. S-a-ntîmplat într-o după-amiază caldă cînd, furişîndu-mă printre căpiţe, am dat bot în bot cu cîinele de un negru strălucitor al stăpînului. Amîndoi umblam după ouă. Speriindu-se, cîinele a scos un lătrat scurt, iar cantonierului care trebăluia pe mal, pe semne i-a fost de-ajuns pentru a înţelege situaţia mea.

După acest episod nu se-ntîmpla să nu mă cheme vreodată la masă. Cred ca acesta a fost punctul cheie în relaţia noastră. Cînd am avut, cu plăcere am dat de mîncare oricui, doar valorează mai mult decît un sfat. În casa lui taică-meu oricine intra era poftit la masă, poate din cauza asta nu-l prea consideram om pe acela care nu făcea la fel.

Minciunile mele despre concediul de boală şi altele începeau să piardă din ce în ce mai mult din farmecul lor, aceste mese comune fiind ultimul argument de a-mi da arama pe faţă. Nu mi-ar fi părut rău să spun odată şi odată adevărul.

Seara mînam oile cantonierului spre casă, iar stăpînul poposea în lăcaşul din sat la sfîrşit de săptămînă. Frumos din partea lui că nu mă prea îngreuna cu de-ale casei. Făceam ceva ici-acolo după placul meu şi era chiar recunoscător pentru aceste treburi. Rîndunicile semnalau sosirea ploii. Eu umblam prin Gepişul îndepărtat şi seara eram cam frînt.

Pesemne l-o fi supărat cineva pe Ioşca Şargă în sat, că l-am zărit venind de-a lungul digului, cu rucsacul pe spinare, boscorodind, bîjbîind, explicînd ceva Bunului Dumnezeu,  fiindcă altă suflare nu se zărea pe lîngă el.

M-am bucurat cînd l-am văzut, eram sigur că dacă-i băut îmi aduce şi mie ceva de-ale gurii. Mă-mbătam încetul cu încetul cînd Ioşca Şargă brusc s-a ridicat de la masă, dar cu atîta forţă că şi lampa a-nceput să clipească şi, cu nişte înjurături bilingve, groaznice, s-a repezit la telefonul aflat în antreu. Mîntuitorul nu l-o fi liniştit în drumul spre casă cu răspunsurile aşteptate că şi pe el l-a tot pomenit în spusele sale în două limbi. Pînă să pot eu reacţiona el a smuls deja din perete şnurul telefonului şi l-a pus pe scaunul de lîngă patul său.

— Cată aci – zise cu arătătorul ridicat – e adevărat că domnii au telefonul lîngă pat?

— E adevărat – răspunsei eu bleg, fără să mă gîndesc.

— Ei, vezi! Şi eu...Ioşca Şargă...la fel. Pînă acum nu doreau decît peşte....acum vor şi găini....Îţi spun eu ţie – se ridică din nou...Domnii nu ştiu de ruşine în lumea asta...Drept ră­mas bun a mai lovit telefonul cu pumnul după care a adormit la şuieratul ploii care uda împrejurimile şi toată această întreagă lume neruşinată.

Chiorîndu-mă, am reuşit să pun la loc telefonul, în prispa casei mai ascultai o vreme ploaia, după care m-am dus la culcare, gîndindu-mă între timp la ura lui Ioşca faţă de domni şi la vidrele mele.

Era încă noapte plină cînd m-au trezit purecii. Trăgeam o duşcă din pălincă, Ioşca se dezbrăcase întretimp, iar eu i-am atras atenţia asupra buletinului meteo de dimineaţă, după care m-am apucat să străbat drumul noroios de pînă la Gepiş.

A cincea vidră a fost un mascul zdravăn, pe care l-am belit încet, cu mare grijă, într-un cătun îndepărtat. Domnul Katz, unul dintre blănarii din buricul Timişoarei, a scăzut din preţ observînd o mică tăietură. De altfel m-am simţit bine la el. Pălăvrăgeam despre blănuri, aur, cîteodată despre femei, am băut coniac franţuzesc. Mă plătea din buzunar.

Blana am înfăşurat-o sub cămaşă, peste mijloc, şi cît am mai fumat o ţigară am admirat frumuseţea corpului lipsit de înveliş.

Cînd am revenit i-am comunicat stăpînului din faţa sticlei că voi pleca cu trenul de după masă.

— Iar ai prins ceva? M-am îngrozit, dar nu arătam, pesemne Ioşca Chinezu cunoştea de mult rostul şi sensul activităţii mele.

— Iarăşi...i-am răspuns cu o voce cît se poate de naturală.

— Mai de mult, cît eram singur, am prins şi eu multe – spuse Ioşca Şargă, holbîndu-se din luntrea pălincii la insulele vieţii sale. Doar că...această vînătoare te face neom...cum să-ţi zic... că nici nu făceam altceva...Totul s-a dus de rîpă.

Ţărăntocul – mă gîndeam, aici ne-am instalat cortul, aici am desţelenit pămîntul, aici am sacrificat primul om în cinstea Celui Iubit să ne ierte cu vreun strop de ploaie.

Am băut ce a mai rămas în urma lui Şargă, mi-am aruncat sacul pe umăr şi am pornit spre halta înecată în oceanul porumbului.