Nr. 2 (483) februarie 2006

Pe la începutul anilor ’90 intelighenţia românească era prinsă în dezbateri de genul „cultură majoră versus cultură minoră” sau „cultură oficială versus cultură neoficială”. Apele s-au despărţit, s-au format tabere, s-au purtat aprige bătălii în care s-au vărsat valuri şi valuri de cerneală, până când lumea a obosit şi combatanţii s-au retras în ceea ce înţelegea fiecare dintre ei prin cultură. Sau în afaceri. Literatura de sertar, rezistenţa prin cultură sau răfuiala culturii sponsorizate de stat cu cea neînregimentată politic şi deci nesubvenţionată sunt – din fericire – chestiuni care tineri­lor din ziua de azi le mai provoacă cel mult nedumerire.

Vremurile s-au schimbat, temele dezbaterilor publice s-au schimbat şi ele, dar problematica identitară a rămas de o neştirbită actualitate. Astăzi chestiunea zilei este dacă „suntem sau nu suntem europeni?” sau, mai bine zis (pentru că un răspuns negativ la această întrebare este, nu-i aşa, inimaginabil), dacă lumea ne percepe sau nu ca europeni. „Cum ne vede Vestul?” este întrebarea pe care şi-o pun îngrijoraţi tineri şi vârstnici. „De ce ne vede lumea aşa cum ne vede?” „Ştie lumea unde e România pe hartă?” Aşteptăm cu înfrigurare aderarea la Uniunea Europeană şi să vină un Alecsandri care să exclame: „astăzi lumea ne cunoaşte, român zice, UE zice!”

„Imaginea României în presa occidentală” a fost şi tema unui proiect al catedrei de germană a Facultăţii de Litere din Oradea. O temă care a stârnit pasiuni şi discuţii aprinse între participanţi (printre ei aflându-se şi invitaţi străini) şi care s-a concretizat într-o suită de articole pe care revista „Familia” le găzduieşte cu generozitate.

Articolele nu au fost nici direcţionate, nici cenzurate. Ele exprimă reacţia mai aşezată sau mai vehementă a unor studenţi din Oradea şi din Cluj la ceea ce au citit despre România şi români în presa din Anglia, Austria, Franţa, Germania, Italia, Spania şi Ungaria. Autorii acestor articole sunt tineri inteligenţi şi talentaţi, care discută de pe picior de egalitate cu colegii lor de generaţie de pretutindeni, fără complexe de inferioritate sau accese de naţionalism. Sunt altruişti, sunt sinceri, sunt dezinhibaţi. Sunt viitorul european al României.

Lectură plăcută!

Orlando BALAS

 *

Ioana NEGRUŢ

Moorlands şi plaiul de cânt şi dor

Din punct de vedere geografic este vorba despre spaţiul-carpato-danubiano-pontic, ăla în formă lătăreaţă şi verde, care se adapă din mare la capătul estic şi are şira spinării foarte strâmbă. Creatura îmi este dragă, deşi adeseori există dizarmonie şi divergenţe între părţile ei componente, aşa cum există, bineînţeles, pe tot continentul. Măsura subiectivităţii şi a lirismului meu o numeşte „plai de cânt şi dor” („land of song and long”). Aici mă simt nevoită să fac o paranteză. Nu pot percepe această bucată de pământ altfel decât în mod subiectiv. Aici am crescut, aici mi-am adunat amintiri, am învăţat, am stat de vorba cu puştii din vecini despre dinozauri şi extratereştri, despre supraoameni şi Cireşari, aici am stat în vârful toboganelor ruginite frecând bucăţi de polistiren expandat ca să „ningă”, sau ne-am jucat de-a piraţii pe instalaţia ruginită şi defectă de curăţare a Crişului. Probabil din lipsă de distracţii televizate, sau fiindcă nu aveam Internet, sau mai ştiu eu? Nu pot spune că-mi pare rău. Închid paranteza.

N-am fost în viaţa mea în Anglia şi ceea ce îmi evocă deocamdată această ţară sunt castele, călăreţi cu săbii, barzi, domniţe şi vrăjitori, pe un fond de vegetaţie obsesiv de verde, adeseori pustie – unde pe teritorii mari nu creşte nimic decât iarba (acestea se numesc moorlands, asta o ştiu din „Beowulf”)- şi cu un aer atât de pur, încât pare aproape lichid. Asta deoarece am o perspectivă deformată a realităţilor neexplorate încă, pe care o umplu, ca tot românul, cu lirism, din care avem din belşug.

Nu mă pricep la politică, dar o curiozitate trecătoare m-a îndemnat să aflu cum e văzut plaiul meu pe teritoriul englez, aşa că am apelat la presa on-line, cu precădere la ziarul International Herald Tribune. Adevărul e că n-am fost ocolită de surprize. Printre articolele seci şi la obiect la care mă aşteptam, şi din care nu credeam că o să pricep mare lucru, am descoperit şi un alt fel de lirism decât al meu.

Am observat că o mulţime de redactori nu se pot abţine să nu pună la începutul articolelor lor o prezentare a României gen Never-Neverland. O ţară a „căruţelor trase de cai, a căpiţelor de fân, a bisericilor cu acoperişuri argintii”, plină de gunoi şi de fiinţe fabuloase şi malefice: „haite de câini vagabonzi şi stoluri de corbi” – pe scurt, o ţară „de poveste”. Nu mai ştii de unde să apuci ghemul cu atâtea metafore. Acum îmi dau seama de ce prietena mea din străinătate m-a întrebat, când ne-am cunoscut, dacă ştiu deja să conduc căruţa şi dacă mă înţeleg bine cu calul meu, întrebare pe care am pus-o pe seama fanatismului ei faţă de e­chitaţie. Nu ne mai văd vecinii de continent clar? Dar ne-au văzut vreodată clar? Sau poate o fi din cauza „mormanului de jeanşi şi adidaşi ieftini” care ameninţă să ne înghită? Părerea mea e că doar noi ar trebui să ne permitem să fim sarcastici în privinţa acestor aspecte. Noi, care ştim ce avem aici. Avem răni şi neputinţă, avem amintiri şi ştim să plângem, să iubim şi să înjurăm pe limba noastră (şi al naibii să fiu, da’ bine sună înjurăturile în limba română) şi avem oameni care ştiu să scrie filosofie (şi zău dacă nu sună bine filosofia în limba română).

Îmi aduc aminte de un alt articol care mi s-a depus în memorie ca o imensă scoică aurită din perioada incoerentă a barocului. Tot aşa, ca o nucă aurită-n perete, sună comparaţia României cu un “nou tigru ce se înalţă în Est”, specie felină cu care ţara mea n-are nici în clin nici în mânecă, decât poate la grădina zoologică sau pe prosoapele imprimate-kitsch. Atâta simbolism într-un titlu m-a dat gata: adică tigru, jos pălăria, dar mai e şi nou, şi se mai şi înalţă, ca soarele de la Răsărit sau din Levant, adică e un tigru elevat… conţinutul nu era nici pe departe atât de metafizic, era vorba despre faptul că România adera la Uniunea Europeană, şi dacă vrea să intre în Uniunea Europeană, va fi disciplinată şi la locul ei în buget, va fi o pisicuţă cuminţică…

O altă ştire care străluceşte prin futilitate este cea conform căreia doi bătrâni s-au încăierat pentru telecomandă şi au ajuns în spital. Pe care, având în vedere tradiţia de plai cu bunici iubitori pe care ne-am făcut-o, nu o mai cred, decât dacă e derivată cu rang înalt, ca şi procedeul cu creşterea miraculoasă a peştelui în poveştile pescăreşti. Şi nu contează dacă nu sunt bunici. Bătrâneţea vine cu o creştere direct proporţională a duioşiei, aşa îmi place să cred, şi aşa-zisa înţelepciune a bătrâneţii nu cred că ar permite asemenea manifestări din pri­cina unei nenorocite de telecomenzi. Dar când trebuie să scrii, trebuie să scrii, chiar de-ar fi o talangă şi nu o telecomandă, chiar dacă ţi-ai uitat acasă globul de cristal şi nu ai de unde să ştii din ce motive se petrec anumite lucruri. Or fi avut şi bătrânii ăia motive… dar când ai de scris… Puşchea pe limbă-mi, probabil fac acum acelaşi lucru. Plagiaţiuni pe aceeaşi temă, cum spunea un amic de-al meu…

Dar să trecem mai departe. Cu toate că e duminică, ştirile îmi spun că oamenii muncesc. Muncesc: guvernul, primarul, doctorul, angajata de la biroul de informaţii, cu alte cuvinte, orice şi oricine pe care mintea îl conştientizează cu potenţa de a munci. Astfel avem corupţie la nivel înalt, mediu şi la bazele societăţii. Ne luptăm cu o molimă, aşa i se zice chestiei ăsteia. Dar având în vedere că nu suntem singura naţie în care se petrec astfel de lucruri, chiar dacă noi suntem în stadiu patologic, vor fi existând şi prin alte locuri simptome. Spun asta chiar dacă sună a „capra vecinului”.

Evenimentul zguduitor al exorcizării măicuţei bolnave de schizofrenie este prezentat cu o astfel de introducere: „A început prin râset în această ţară a…” (aici este prezentarea tărâmului fabulos). În mod sugestiv, articolul se numeşte „Religia are rădăcini sinistre în România”. Ce aş putea să mai spun? Se începe prin procedeul infam al generalizării în acest articol al ziarului englez. Să mă explic. Aici avem din nou de-a face cu o presupusă molimă. Acest procedeu al generalizării răului de la o rădăcină izolată îl întâlnim şi în „Hamlet”, dar descris, e drept, într-un mod mai demn şi adecvat retoricii epocii : „Tis an unweeded garden, that grows to seed, things rank and gross in nature possess it merely.” Deci, cu siguranţă, România suferă de o rădăcină bolnavă a religiei. Pe de altă parte, dacă aş fi jurnalist în Anglia, poate nu aş şti şi nici n-aş avea nevoie să ştiu să vorbesc altfel despre o ţară cu care, thank the Lord, n-am nimic de-a face. Atât însă pot să spun, că intoleranţa, obscurantismul, discriminarea, toate se nasc în parte şi din nefericita percepţie greşită a informaţiei. Aici mă simt din nou nevoită să deschid o paranteză. Ce-o fi şi chestia aia cu comunismul? Să fie oare stema ţării aceleia mici şi (colorate? cenuşii?) din est, numită România? Să fie oare un factor care a marcat o ţară în mod profund negativ, factorul ei reprezentativ şi elementul de clasificare? Aflăm din presă că România e o „ţară a” bla, bla, bla şi aici urmează toate alea din cărţile de poveşti ilustrate rustic, foarte detaliat, o imagine plină de figuri de stil vizuale şi auditive. Nimic de zis, atrage atenţia şi se imprimă în minte. Aş vrea să văd la fel de des o reprezentare atât de expresivă a noţiunii de comunism, noţiune care trece pe lângă cititorul needificat pe deplin sau în special neexperimentat, ca un „termen politic acolo”, mai ales după decorul de basm din introducere.

România nu e totuşi Never-Neverland. Termenul de “ţară afară din timp” sau “uitată de timp” nu mi se pare deloc potrivit, fiindcă locuitorii acestei ţări percep poate cel mai bine ideea de timp. Timp care nu i-a cruţat. Aş putea spune că e vorba de o eroare semantică. Vecinii noştri mari din vest au fost mai degrabă „cruţaţi” de efectele timpului, fiind în pas cu timpul, în graţiile sale. România nu e „Ţara de Niciodată”. E mai degrabă dintotdeauna, fiindcă întotdeauna a avut conştiinţa amară a timpului care trece cu ea fără ca ea să fie pregătită, din vina ei cel mai des, dar nu numai.

Exemplul meu preferat este din domeniul ştiinţific, eu fiind pasionată de ştiinţă. Aceasta e la fel de vie aici ca oriunde altundeva în vest. Acum vreun an citeam pe Internet despre Technology Map, care cuprindea proiectele ştiinţifice ale Uniunii Europene. Românii erau pe lista de aşteptare, pentru a li se testa aptitudinile ştiinţifice. Lucru greu, de altfel, fiindcă bieţii de ei nu prea au mijloace, nu-i aşa, deci cine ştie care le e competenţa? Nu ştiu dacă ar fi nevoie de o verificare.

Cultura mea în domeniul anatomiei genetice mi-a amintit că în anul 1974 un compatriot al meu, George Emil Palade, a câştigat premiul Nobel pentru descoperirea ribozomilor. Acest fapt mă face să nu mă mai îndoiesc de competenţele cercetătorilor români. Pentru cei ce nu îşi mai aduc aminte, ribozomii sunt nişte formaţiuni ce ţin de reticulul endoplasmatic, având rol în transportul intracelular de substanţe. Aşa ceva se învaţă în România în clasa a noua de liceu.

Motivul pentru care am scris toate acestea este următorul: nu-mi place ca românul să fie privit de către vecinii lui de planetă ca un personaj dubios dintr-o poveste tristă sau caricaturală despre Ţara-de-Niciodată, cu atât mai puţin cu cât nu s-a declanşat încă procesul de colonizare a altor planete. Înainte de toate, cred cu tărie că omul, ca fiinţă superioară, nu se poate lăsa încorsetat de canoanele care îl încadrează într-o anumită categorie socială, naţională, politică, religioasă. Aparţinem unei naţii, urmăm o religie, bem ceai sau vin, suntem calmi sau aprinşi, dar înainte de toate suntem oameni, şi această apartenenţă, nu alta, ne apropie de rădăcinile noastre primordiale.

*

Veronica MUNTEANU

Imaginea României în Occident nu e tocmai roz

România există pentru unii doar pe hartă, iar pentru alţii e o ţară înapoiată, mizeră, cu alte cuvinte o altă lume. Imaginea României în Occident nu e tocmai roz. Motivul? Ei bine, motive sunt multe, cert este însă că suntem situaţi în imaginarul colectiv european undeva la marginea Europei şi a lumii, alături de ţări din Lumea a Treia.

Nici Austria nu face excepţie de la felul în care suntem priviţi peste graniţe, dovadă fiind articolele pur şi simplu şocante despre ţara noastră. Unele (foarte puţine) prezintă realitatea din România în mod obiectiv: o ţară în care reminiscenţele comunismului mai sunt vizibile, cu o economie în care mai sunt multe de făcut, dar cu imagini pitoreşti, oameni optimişti, primitori, apropiaţi de natură şi care iubesc tot ceea ce înseamnă tradiţie şi spiritualitate etnică. Cele mai multe articole din presa austriacă pe care le-am citit par însă rupte dintr-un roman naturalist. O scurtă privire aruncată prin arhivele celor mai titrate cotidiane ale Austriei, Die Presse sau Der Standard, dar şi în cele ale altor ziare, ne face să descoperim o ţară cu numele România, în care realitatea este una de coşmar. Cunoscută sub numele de „ţara lui Dracula şi a lui Ceauşescu”, România este văzută în presă ca fiind dominată de mizerie, sărăcie inimaginabilă, dezolare, disperare, corupţie în rândul clasei politice, prostituţie, copii instituţionalizaţi, emigranţi, câini vagabonzi, drumuri proaste, ultranaţionalism. Să luam doar câteva exemple din Die Presse, un cotidian foarte echilibrat, de altfel, fanion al presei de înaltă ţinută din Austria: 06.03.1996 – România suferă de frig, lipsindu-i, ca în vremea lui Ceauşescu, gazul metan, curentul electric, păcura. („Wie unter Ceauşescu herrscht Mangel an Strom, Gas und Heizöl.”) 06.09.1999 – Imaginea este a unei ţări cu economia la pă­mânt, cu ape poluate, inflaţie, sărăcie lucie şi persecuţii ale homosexualilor. 21.12.1999 – Peisajul este dominat de copiii străzii, o moştenire a regimului comunist, când avorturile şi mij­loacele de contracepţie erau interzise. 28.11.2000 – Realegerea lui Iliescu în funcţia de pre­şedinte trădează disperarea celor înfometaţi („die Hungernden”). 22.04.2000 – Bu­cureştiul este asemănat cu un sat din anii ’50, cu drumuri pietruite şi câini vagabonzi. 19.11.2001 – România se află la periferia Europei. 10.09. 2002 – România este una dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi cea mai săracă a Europei („Armenhaus Europas” – casa de săraci a Europei), dusă de Ceauşescu înapoi în Evul Mediu. 20.09.2003 – Ţara este dominată de o sărăcie de nedescris. O relatare a lui Thilo Maek, făcută în urma unei călătorii în România în 1999, prezintă o imagine destul de bună. Totuşi, din imagine nu lipsesc drumurile proaste şi ţiganii care cerşesc la tot pasul şi în preajma cărora e periculos să stai. Într-o altă relatare, din 2003, între frumuseţile de pe Valea Prahovei sunt inserate remarci cu privire la sărăcia de nedescris care domneşte în ţară.

Lista poate continua la nesfârşit în acelaşi ton. Astfel de articole îi determină pe unii străini să ne privească cu prudenţă, să ne marginalizeze, să ne respingă. Unii români pur şi simplu evită să îşi declare provenienţa atunci când se află peste hotare pentru a nu fi umiliţi şi trataţi cu dispreţ. Un exemplu personal este suficient de ilustrativ în acest sens. Aflată în Austria cu ocazia unui schimb de experienţă, am fost întrebată dacă în România există aparate electrocasnice, autoturisme, şosele. Cunosc şi cazul unei românce care studiază în Austria, care nu a mai fost salutată de colegele ei după ce a spus că este din România. Să sperăm însă că astfel de experienţe nu reflectă o atitudine majoritară în Austria.

Dacă ar fi să căutăm vinovaţi pentru această stare de fapt, am putea spune că, pe lângă realitatea cunoscută din ţară, responsabili sunt unii români care creează o astfel de imagine prin infracţiunile pe care le comit. Se pare însă că unii occidentali, printre care se numără şi jurnalişti austrieci, nu cunosc proverbul „Fiecare pădure îşi are uscăturile ei”. Este absolut nedrept ca mass-media să abunde în informaţii unilaterale, exagerate, uneori chiar false despre o ţară în care realitatea diferă totuşi de ceea ce apare sporadic în presă. Este absolut nedrept să fim băgaţi cu toţii în aceeaşi oală, să fim priviţi şi trataţi ca şi cum ne-am afla încă în plin proces de dezvoltare de la stadiul de primate la cel de oameni. Ce ar fi de făcut ca imaginea României să se schimbe odată pentru totdeauna şi să putem afirma cu demnitate, în oricare colţ al lumii ne-am afla, că suntem români? Sfaturi se pricepe oricine să dea, dar e nevoie de acţiuni concrete. Fiecare dintre noi ar trebui să facă un efort cât de mic pentru ca România să fie privită cu alţi ochi. E timpul să renunţăm la postura de victime şi să ne promovam în pri­mul rând noi valorile, pentru că le avem.

*

Györi Gabriela & Ioana Sabău

Negativ de România

„L’image de la Roumanie, pour le Français ordinaire, quand elle n’est pas simplement  floue, est assez contrastée” (Les Echos, 2002, «Fantômes roumains»)

România – periferia Edenului sau un spaţiu pierdut în timp? O ţară care aparţine tuturor şi în acelaşi timp nimănui, o ţară a Europei numai pe hartă? O imagine pitorescă, plină de farmec, sau una care şochează?

O Românie care tinde spre o Europă unită nu ar trebui să stârnească atâtea controverse, atâtea întrebări care se anulează reciproc. Din nefericire, România de azi face acest lucru. Cine este de vină pentru aceasta? Poate chiar aici e problema. În căutarea noastră continuă de a găsi un vinovat pentru orice, uităm ceea ce este mai important: să creăm ceea ce ar trebui să fie deja de ani buni o ţară sigură, puternică, care să se bucure de respectul pe care ni-l dorim.

Imaginea României în străinătate este negativă, chiar dezastruoasă? Da şi nu. Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de perspectiva din care analizăm lucrurile. Dacă privim prin prisma mass-media, am putea spune DA. Într-un eşantion de 40 de articole selecţionate din ziarele franceze Le Monde, Le Figaro, Les Echos, Le Temps, L’Equipe, La Croix, Libération, Tribune, L’Humanité, majoritatea prezintă latura negativă a evenimentelor din ţara noastră, asociată cu prostituţia, abandonul copiilor, traficul de droguri, cerşetori, ţigani.

În 2002, în ziarul Le Monde este publicat un articol semnat de corespondentul la Bucureşti, Mirel Bran. Ca şi în cazul altor articole, cotidianul nu face această prezentare din compasiune sau pentru a constata o stare de fapt, dimpotrivă, articolul e scris ca un semnal de alarmă pentru Franţa, care este ameninţată de invazia ţiganilor şi a cerşetorilor în mai multe oraşe: „După intrarea României în spaţiul Schengen, reţelele mafiote ale ex-dictaturii comuniste realizează o adevărată industrie a cerşitului, furtului şi prostituţiei. Datorită libertăţii de circulaţie, fenomenul afectează Franţa. (...) Arestările ţiganilor de origine română se ţin lanţ în Nice, Lyon, Nîmes, Nantes, Paris.” Problema rromilor este abordată şi de Chatelot Christophe, reporter al aceluiaşi jurnal: în pofida măsurilor luate de guvern, afirmă el, rromii sunt victime ale discriminării în ceea ce priveşte accesul la educaţie, asistenţă medicală şi ajutor social. El pune însă în evidenţă şi naşterea unei elite din rândurile acestei categorii sociale defavorizate.

Numele baronesei Emma Nicholson este adesea asociat cu România. Le Monde, Bran Mirel, 2002: În încercarea de a rezolva problema presantă a copiilor abandonaţi, guvernul român a blocat 6000 de cazuri de adopţii internaţionale până la punerea la punct a unui nou cadru juridic pentru protecţia copilului. Blocarea adopţiilor, criticată de o parte a Parlamentului European, a fost susţinută de Emma Nicholson, adversară a acestui concept.

2002 a fost anul cu explozii de astfel de articole, fapt ce a generat reacţia autorităţilor româneşti care „declară război presei”. Acesta este titlul unui alt articol publicat de acelaşi jurnalist în Le Monde. Pe bună dreptate, putem afirma, autorităţile de la Bucureşti acuză presa din Franţa şi nu numai pentru publicarea unor serii de articole defăimătoare la adresa ţării. Totuşi, publicarea acestui tip de articole, care au în centru „copilul-problemă al Europei” (potrivit aceluiaşi articol) a continuat.

În sport, instantaneele pozitive alternează cu cele negative: L’Equipe (în 1998): În contextul retragerii lui Hagi, calificat glorios ca un „Maradona al Carpaţilor”, şi al îmbătrânirii generaţiei de aur a anilor ’90, fotbalul românesc a intrat într-o fază de declin, care afectează atât echipa naţională, cât şi cele mai importante cluburi. Libération (2000): Sydney. Întreaga echipă de haltere a României exclusă din competiţia olimpică din cauza a trei cazuri de dopaj. Le Monde (2000): Sever Mureşan, fost jucător de tenis în echipa naţională a României în epoca lui Ilie Năstase, a fost implicat într-o afacere ilegală în detrimentul primei bănci private, Dacia Felix, şi condamnat la Geneva la 3 ani şi jumătate de închisoare. Le Figaro (2003): De la statutul de sport privilegiat în timpul regimului Ceauşescu, rugby-ul românesc a urmat o direcţie exclusiv descendentă din 1989, ceea ce a determinat Federaţia Română să apeleze la ajutorul antrenorului francez Bernard Charryere.

Pe de altă parte, când un regim totalitar forţează oamenii să recurgă la soluţii extreme, ca de exemplu emigrarea, lucrurile decurg ca în cazul Roxanei Mărăcineanu, campioană olimpică în 2002 la Berth, reprezentând însă Franţa. Datorită părinţilor, campioana afirmă că are acum două patrii, două culturi, deci o bogăţie sufletească sporită.

O serie de articole dedicate gimnasticii şi tenisului sunt scrise în termenii cei mai elogioşi. Jean Luc Frerre, în La Croix, apreciază cei 30 de ani de glorie ai gimnasticii autohtone şi dedică gânduri de admiraţie şi apreciere Cătălinei Ponor, “noua perlă a echipei româneşti”. Martin Coutourie semnează în Le Figaro un articol dedicat lui Ion Ţiriac, aflat, la 65 de ani, la apogeul capacităţilor sale: după o carieră înfloritoare, o bancă, o companie de asigurări, o societate imobiliară şi de distribuţie de automobile, plus preşedinţia COR în ultimii 7 ani. La capitolul sport, situaţia e, aşadar, relativ echilibrată.

Pe plan politic, după cuplul Ceauşescu, azi găsim în presa din Franţa articole despre noile feţe politice româneşti: Iliescu, C.V. Tudor, Constantinescu, Năstase, Băsescu. Având în vedere tonul nu prea laudativ la adresa politicienilor noştri, rămânem cu o impresie plăcută citind că în 1997 preşedintele Jacques Chirac se arăta foarte optimist în ceea ce priveşte nevoile de integrare a României. Autocaracterizându-se ca un “avocat amical şi atent” al ţării, atitudine motivată de argumente “de suflet şi cultură” (cf. Paul Guilbert, Le Figaro), Chirac a întărit ideile de parteneriat politic, social şi cultural între cele două ţări. Un alt articol din 2002 (interviu cu Adrian Năstase) subliniază eforturile politicienilor de a stopa traficul de car­ne vie în contextul deschiderii graniţelor.

Deschiderea în 2002 a unui magazin din lanţul Carrefour e un pretext pentru cotidia­nul Les Echos de a constata că piaţa românească reprezintă un mediu propice investiţiilor în contextul creşterii PIB, a inflaţiei în scădere şi nu în ultimul rând datorită elementelor francofone şi a apropierii spirituale de cultura franceză.

După ce stai câteva ore în arhiva unei biblioteci universitare franceze şi citeşti articole de acest gen, te întrebi dacă ieşind vei mai putea spune cu zâmbetul pe buze că eşti român… Dacă te laşi uşor influenţat, ajungi să crezi, cum afirmă unii jurnalişti, că trăieşti într-o ţară în care „sărăcia e regină”, la fel ca şi corupţia, mafia, orfelinatele, câinii vagabonzi şi oamenii străzii. Soluţia acestui scenariu sumbru e întrezărită tot de un jurnalist francez: apelul la implicarea ţărilor europene, cu ajutorul cărora România s-ar putea redresa cu adevărat.

Ca student, eşti hotărât ca şi după ce vei ieşi din acea bibliotecă să fii mândru de naţiunea ta, mândrie care ţine fie de optimismul vârstei, fie de speranţă, fie de unele semnale pozitive care, deşi sporadic deocamdată, îşi fac simţită prezenţa în marile cotidiane, pe rafturile bibliotecii unde scriitorii reprezentativi ca Rebreanu, Eminescu sau Caragiale au fost traduşi cu migală, sau pe Internet. În suplimentul literar al ziarului Le Temps din aprilie 2004 putem citi o recenzie favorabilă a romanului lui Eliade, „Isabel şi apele diavolului”, pus în descendenţa „Legăturilor periculoase” de Laclos.

„Approche de la Culture Roumaine” (30 martie 2005), are ca subiect filmul „Maria”, realizat de Peter Călin Netzer, cu Diana Dumbravă, Şerban Ionescu, Rona Hatner, o coproducţie: româno-francezo-germană. Acţiunea se petrece la periferiile Bucureştilor; o tânără, mamă a şapte copii, e obligată să se prostitueze pentru a asigura viitorul familiei sale. În 1997, Elie Marechal prezenta în culorile cele mai pozitive unul din cele 10 orfelinate din Bucureşti, unde, în pofida sărăciei, domnesc ordinea şi curăţenia, iar personalul dă dovadă de răbdare şi devotament. Politica demografică a regimului comunist viza o creştere a populaţiei de la 23 la 30 de milioane de locuitori, ale cărei urmări imediate au fost sutele de orfelinate pline de copii abandonaţi. Oricum, finalul articolului ne face să întrezărim o rază de lumină prin menţionarea numeroaselor cazuri de adopţii şi a aderării României la Convenţia Naţiunilor Unite privind drepturile copilului. Dintr-un alt articol publicat în Le Monde aflăm că, după model francez, în Bucureşti a fost instalat un centru de medicină de urgenţă pentru oamenii străzii, iniţiativă ce vizează sensibilizarea opiniei publice şi formarea de specialişti pentru a­ceastă misiune. Totuşi, în continuare, pe Internet ca şi în arhivă, articolele pun în lumină aşa-zisul coşmar al realităţii româneşti: „400 000 de familii trăiesc din bani proveniţi din străinătate…” E suficient.

Întrebărilor de la început le-am putea adăuga multe altele, dar pentru cine şi pentru ce? Oricum, pentru profesorul de drept, România este o ţară a secolului XIX, iar profesoara de gramatică rămâne uimită că multe din cuvintele noastre au ieşit demult din limbajul cotidian… Nu astfel trebuie căutată imaginea ţării noastre, căci soluţiile sunt în altă parte, în fiecare român de care depinde construirea unei noi idei despre România, care să aparţină spaţiului şi timpului în care trăim.

*

Flavius Ardelean

România, între vampiri şi telefoane mobile

România – ultima insulă fermecată. Ultimul refugiu al fantasmelor subconştientului european. Ultimul tărâm de basm al Europei… În procesul de a salubrizare a noii Europe era nevoie şi de un izvor al bacteriilor, o sursă de posibilă infecţie. Cum România se apropie cu paşi repezi de aderarea la Uniunea Europeană, atenţia pe care aceasta ne-o arată este din ce în ce mai sporită. Şi ochii atenţi ce cred că văd? Un bâlci din alte timpuri, cu saltimbanci nebuni, cu populaţie suspectă cu ton măsliniu, cu spiriduşi corupţi – o naţie de vampiri, exorcişti şi animale foarte curajoase, care colindă cu un aer cât se poate de natural străzile (acestea neasfaltate, desigur) ale unei ţări care pedalează în gol. Îmi amintesc că, prin 2003, când urma să iau parte ca elev la un schimb de experienţă cu o clasă din Knittlingen, Germania, am fost uimit să aflu că aproape jumătate din participanţii din Germania nu se vor prezenta. Motivul: profesorii acestora i-au avertizat că în România umblă lupii în plină zi pe străduţele înguste ale urbelor noastre dărăpănate şi că nu vor putea face nici măcar baie, aici neexistând nici apă caldă, nici electricitate.

Puţinii „temerari” ce s-au încumetat să coboare din autocar au avut însă parte de o altă experienţă decât s-ar fi aşteptat. Barbarismul incitant pentru care se pregătiseră a fost spulberat de un grad de civilizaţie foarte asemănător cu cel din spaţiul Uniunii Europene. Şi iată că partenerul meu de la schimbul de experienţă se întoarce pentru a patra oara în România. Un mic succes, aş putea spune.

Încercând să dezleg misterul din spatele acestei imagini catastrofale pe care o are ţara noastră, nu am avut la dispoziţie decât programele posturilor de televiziune germane şi, chinuindu-mi ochii cu ştirile germane (care, trebuie să recunoaştem, sunt departe de adrenalina ştirilor noastre de la ora 5), am reuşit să mă lămuresc. Puţinele ştiri despre România vorbeau despre rromi, Biserică (deşi pentru noi era clar, din imaginile prezentate, că nu este vorba despre BOR, ci despre practici religioase periferice), magie şi vestitele exorcizări din curţile bisericilor săteşti. Undeva tot trebuie să se ascundă demonii în Europa!

Îndreptându-mi atenţia asupra presei scrise germane, am observat că situaţia este oarecum asemănătoare. Rezultatele căutării dovedesc că există un interes mediatic faţă de ţara noastră. Măcar atât. Doar este vorba despre un viitor stat partener în Uniune! Prin 1996 subiectul predilect era trecerea de la „noii comunişti” la democraţia adusă de preşedintele Emil Constantinescu, de la „comunismul reformat” („Reformkommunismus”, cf. Matthias Schepp, Stern, 43/2005) la prima schimbare democratică de putere în România („Der erste demokratische Machtwechsel in Rumänien”, Boris Kalnoky, 19 noiembrie 1996, Die Welt), România fiind considerată singura ţară din vechiul bloc sovietic care a continuat după 1989 cu un comunism „undercover”, altfel spus: Aceeaşi Mărie cu altă pălărie („… das einzige Land im Osten, in dem die alten Kommunisten ununterbrochen weiterregierten”, cf. Boris Kalnoky).

Anul 2005 a reprezentat însă un an de maxim interes al presei germane faţă de spaţiul românesc. Cu cât ne apropiem mai mult de 1 ianuarie 2007, cu atât mai multe perechi de ochi se îndreaptă spre noi şi, cu pixurile în mână, iau notiţe după notiţe. Unele de bine, altele de mai puţin bine. Sunt convins că se pot găsi articole favorabile imaginii României, însă trebuie să cauţi destul de mult pentru a le găsi. După cum spuneam, anul 2005 a însemnat un an plin pentru România. Inundaţiile masive au avut loc aproximativ concomitent cu calamităţile identice din Germania. Pătrunderea Daciei Logan pe piaţa automobilistică a Germaniei a impulsionat de asemenea destui gazetari. Incidentul din 21 iulie 2005, când automobilul românesc s-ar fi răsturnat la doar 65 km/h (ceea ce s-a dovedit ulterior că a fost o minciună) şi testele efectuate de uzina Volkswagen, în detrimentul Daciei Logan, au creat reacţii şi, după cum observa Harald Kaiser în Stern, micul automobil ieftin („der kleine Billige”) a avut de suferit de pe urma acestor scandaluri, înregistrând în primele 30 de săptămâni vânzări foarte reduse, în comparaţie cu succesul de care s-a bucurat pe piaţa franceză.

În toamna anului trecut, reflectoarele s-au mai îndreptat o dată spre România, de data aceasta în legătură cu temuta gripă aviară, care făcuse deja 60 de victime în Asia. Prin cele câteva focare de gripă, boala pătrunde şi mai adânc în Europa. Stăm ca un spin înfipt în carne! Tonul alarmist, vehement s-a mai înmuiat între timp, odată cu descoperirea unor astfel de cazuri şi în Austria, Grecia şi Germania, dovedind că determinismul bacteriologic nu cunoaşte graniţe naţionale. Nu trebuie însă să ne fardăm în exces – motive de îngrijorare există, atâta timp cât localnicii încearcă să-şi scoată dragile înaripate din zonele de carantină, cu riscul de a se trezi cu dosar penal. Evoluţia reformelor ce trebuie duse până la capăt în vederea integrării în UE nu a scăpat fără observaţii. Încă din martie 2005 Die Welt critică ritmul lent în care se desfăşoară lupta împotriva corupţiei şi observă că reformele din administraţie şi din justiţie sunt încă de­ficitare. Autoarea articolului ajunge la concluzia că, în situaţia de faţă, integrarea României ar destabiliza Uniunea. („Denn die Aufnahme eines Landes, dessen staatliche Strukturen nicht den EU-Standards entsprechen, würde die gesamte Union destabilisieren und Ru­mänien in die Rolle eines in der EU nicht vorgesehenen Parias drängen.”, în „Rumänien”, Katja Ridderbusch, 2 martie 2005, Die Welt)

Căutând articole consistente care să vorbească pe larg despre România şi receptarea acesteia în Germania, am dat peste un articol amplu intitulat “Vampire, Exorzisten, Straßenkinder – Rumänien hat nicht das beste Image”, semnat Matthias Schepp şi apărut în numărul 43/2005 al magazinului Stern. Îmi pusesem toată speranţa în capacitatea autorului de a spulbera nenumăratele mituri fantasmagorice care plutesc asupra imaginii ţării noastre. Dezamăgire! Autorul recunoştea că singurele lucruri care îi vin în minte unui german la auzul numelui România sunt contrabandişti, Dracula, orfelinate dărăpănate şi sărăcie lucie. (Asta îmi aminteşte de reacţia unui agent FBI în cadrul cercetărilor declanşate la moartea profesorului Culianu: „Unde-i România?”). Matthias Schepp urmăreşte aceeaşi linie, plimbându-se prin Piaţa Universităţii şi observând tineri (probabil studenţi) care vând CD-uri contrafăcute la preţul de 15 lei noi. Apoi mai poposeşte la familia lui Dedu. Cum, nu ştiţi cine este Dedu? Dedu este un copil sărac care locuieşte cu familia lui lângă groapa de gunoi de la ieşirea din capitală. Cu această ocazie aflam că visul tatălui său este să ajungă la o groapă de gunoi mai mare. Autorul ţine să precizeze că, odată cu aderarea României la UE, aceste pături sociale defavorizate vor pătrunde şi ele în spaţiul Uniunii. („Mit Rumänien kommen auch diese Slums in die EU.”) Din articol mai aflăm de ce românii sunt confundaţi cu rromii (pentru mulţi nemţi România ar fi un „Zigeunerstaat”, stat ţigănesc). Este mai simplu decât credeam: deoarece termenii „român” / „Rumäne” şi „Rroma” sunt foarte asemănători. (Poate un pic prea simplist?) Apoi domnul Schepp trece în revistă elementele constitutive ale societăţii noastre: familia Cioabă, care i-a şocat pe europarlamentari cu măritişul fiicei sale de 13 ani cu un alt minor, preferinţele sexuale ale domnului Cătălin Botezatu, cri­ma demonică a călugărului Corogeanu (autorul ţinând să sublinieze că exorcizarea este unul din sacramentele bisericii ortodoxe, ceea ce este fals, permisă fiind, după câte ştiu, doar exorcizarea prin rugăciune) şi cele cinci telefoane mobile ale domnului Mihai Răzvan Ungurea­nu. Articolul salută iniţiativele primarului Sibiului, domnul Klaus Johannis, care au dus la scă­derea ratei şomajului de la 12 la 5% şi au atras 60 de firme germane la Sibiu. După cum ştim, Sibiul va fi în anul 2007, alături de Luxemburg, capitala culturală a Europei. Domnul Schepp mai observă entuziasmul cu care românii aşteaptă momentul integrării (80%) şi atitudinea pro-americană a preşedintelui Traian Băsescu. De asemenea, este foarte amuzat de faptul că nu numai şcolile, ci şi grădiniţele poartă trei steaguri deasupra intrării: cel al României, al Uniunii Europene şi al NATO.

Ei bine, aşa este! România va intra în marea comunitate europeana atât cu părţile sale bune, cât şi cu cele rele. Germania nu este o ţară în care diaspora română vorbeşte cu voce puternică, aşa cum se întâmplă în cazul Spaniei sau al Italiei. Din această cauză este greu de stabilit un dialog trainic şi multe derapaje jurnalistice din presa germană sunt lăsate la voia întâmplării. Lipseşte din partea multor jurnalişti nemţi atenţia şi chiar spiritul de corectitudine. Noi nu ne ocupăm de imaginea noastră în Germania, iar ei nu operează în profunzime.

Este evident pentru noi că situaţia reală nu este chiar aşa cum este ea prezentată în presa germană, însă este la fel de clar că nu ne-am străduit să avem o imagine mai bună peste hotare. Acest lucru este lăsat în seama personalităţilor, fie ei sportivi, actori, designeri sau scriitori, care au conştiinţă naţională şi se declară români acolo unde ne reprezintă. Comunitatea săsească plecată din România susţine programe culturale şi fiecare oraş mai mare cu trecut german are un Centru Cultural German, care funcţionează însă cu scopul de a promova cultura germană.

Iar românii? Ei bine, românii se complac să aştepte să le construiască cineva din afară structuri capabile să exporte spirit şi cultură românească. Până atunci vom fi reprezentaţi de infractori şi de anumiţi indivizi ai minorităţii cu care suntem confundaţi (nici această minoritate nefiind prea îndrăgită în cercurile naţionaliste din Vest) şi vom fi pictaţi în culori bălţate de gazetari comozi sau răuvoitori.

*

Anca Stoian

Ţara lui Oliver Twist Vodă

Când mi-am auzit prima oară, în viaţa mea de om conştient de sine, vocea la casetofon şi, mai apoi, cînd mi-am văzut imaginea filmată, nu puţin am ridicat din sprânceană. Mai târziu am mai avut de câteva ori ocazia asta, dar senzaţia a rămas mereu plină de surprize. După ce te auzi şi te vezi prima oară, simţi un nu ştiu ce care te îndeamnă să tuşeşti de câteva ori ca să-ţi reglezi vocea, să-ţi scoţi mâinile din buzunare şi să-ţi aranjezi gulerul, după cum se cade, că doar se uită lumea. Descopeream o voce şi o fiinţă pe care nu le cunoşteam. Cei din jurul meu aveau avantajul exteriorului; eu, din interior, ştiam prea puţine despre aparenţa mea. Oamenii care m-au auzit vorbind nu vor reuşi însă niciodată să audă cealaltă voce, interioară. Ce-mi rămânea de făcut era să mă retrag în sinea mea şi să mă întreb: cum se conjugă cele două voci? În definitiv, cât de tare să-mi aranjez gulerul, domnule?

Cum răzbate vocea României, cea exterioară, în Italia, devine un subiect la fel de surprinzător. Cum se vede România printr-un binoclu italian? Cât de diferiţi suntem noi de ceea ce părem? Cât de mult a fost indus în eroare ochiul care ne priveşte? Rămâne ca răspunsurile să fie citite printre rândurile care urmează. Ceea ce i s-a întâmplat României în ultimii 16 ani n-a rămas nici o clipă fără o reacţie de interes din partea Italiei, cu atât mai mult cu cât, în aceşti ani, populaţia italiană a crescut nu­meric şi datorită prezenţei românilor plecaţi acolo. După 1990, când şi românul şi-a permis să se uite mai atent şi mai democrat în ograda europeanului liber (şi chiar să se mute acolo), Europa a privit spre România, cea în plină tranziţie, cu un ochi deopotrivă critic şi curios.

Michele Ippolito, în studiul său despre “il satrapo ignorante”, aşa cum îl numea pe Ceauşescu presa italiană, face un scurt istoric al revoluţiei din 1989 punând în discuţie, într-un mod pertinent, moştenirea lăsată de vechiul regim dictatorial noii ţări în plină creştere. Se pare că sub pieile de oi ale binecunoscutului cioban mioritic se ascund tot lupii. „Noii guvernanţi ai ţării sunt cu toţii comunişti care s-au convertit la un nou liberalism” scrie Ippolito, nefăcând nici o concesie când afirmă (sau confirmă?) că guvernul nostru este incapabil de a gestiona politica economico-financiară a ţării şi că presa, deşi necenzurată, e totuşi aservită puterii. Vorba poeziei: „Partidul e în toate/ E în cele ce sunt...” De fapt, continuă Michele Ippolito, o revoluţie nici n-ar fi avut cum să aducă stabilitate. Care ar fi soluţia schimbării? Probabil că pătrunderea pe piaţa comună europeană, scrie Ippolito, şi, cu siguranţă, nerepetarea trecutului. În acest sens, presa italiană a salutat gestul făcut de preşedintele Traian Băsescu cu ocazia zilei dedicate victimelor regimului antonescian, gest prin care România îşi a­sumă vina pentru moartea a 270 de evrei şi deportarea a 25000 de ţigani, dintre care jumătate au murit.

Bineînţeles că presa italiană nu uită să amendeze România cu fiecare ocazie. Un astfel de caz este cel al presupuselor închisori ale serviciilor secrete pe teritoriul ţării noastre, care ar fi existat cu acordul evident al guvernului, deşi acordul n-a fost evident nici o clipă, ba dimpotrivă. Nimic din ce se întâmplă în România nu rămâne neluat în seamă, cu atât mai mult în momentele când românii au fost în suferinţă. În timpul inundaţiilor de anul trecut, italienii şi-au manifestat din plin solidaritatea, fapt ce a fost prezentat şi în presa italiană.

După revoluţie, cei mai mulţi investitori care ne-au călcat pragul au fost de naţionalitate italiană. Dar nu numai oameni care vor să investească în România, ci şi un număr mare de turişti italieni au venit aici, împinşi iniţial de dorinţa de aventură pe un pământ necunoscut, mai ales că Dracula i-a dus vestea prin toată lumea. Întrebarea rămâne: „Ţara lui Dracula” sau „Grădina Maicii Domnului”? Din păcate, cea din urmă metaforă, rostită de Papa Ioan Paul al II-lea, n-a părut atât de tentantă turistului. Un adolescent italian, pe un forum de­dicat impresiilor italiene de pe urma călătoriilor în România, cerea cu entuziasm informaţii despre locurile româneşti demne de renumele lui Dracula. Problema legendei e amplu discutată şi uneori simpla curiozitate nu este îndeajuns. Italienii l-au găsit pe Vlad Ţepeş ca referent, dar şi alte explicaţii istorice şi fantastice.

De altfel, prezenţa lui Dracula printre frumuseţile patriei n-ar trebui să mire prea mult având în vedere felul în care italienii ne înţeleg ţara. Părerile oscilează de o parte şi de alta a punctului de vedere realist, ajungând de la capătul extremist malign – România ca bolgie africano-dantescă – până la cel benign, dar ridicol – România ca spaţiu idilico-arhaic.

Ca să pătrundă într-o Românie dantescă, italianul îşi ia toate măsurile de precauţie. Iată câteva dintre sfaturile pe care un Vergilius, italianul iniţiat, le-a oferit neofiţilor temători, la începutul călătoriei: cumpăraţi-vă sistem antifurt pentru maşină; nu consumaţi alcool deloc înainte de a conduce („alcolemia 0,0 al volante”); vizitaţi România, dar nu şi Bucureştiul, care este „la cosa piu brutta che c’é” adică „cel mai urît lucru din câte există” scrie cineva. Oare să fie acesta cercul cel mai de jos?!

Oricum, şi pentru această experienţă particulară există câteva avertizări anexate: riscaţi să fiţi jefuiţi în plină zi; tentativele de viol sunt posibile; riscaţi administrarea unor bătăi până la sânge; atenţie la taximetriştii falşi; feriţi-vă de câinii vagabonzi care pot fi turbaţi. În această ultimă problemă italienii se implică în mod direct, aşa cum este cazul Sarei Turetta, care a venit din Italia în 2004 special pentru câinii nimănui, pentru a-i scăpa de eutanasie sau de alte vitregii ale soartei lor româneşti. Ea a înfiinţat la Cernavodă un astfel de centru finanţat de Ministerul Italian de Externe.

Alte sfaturi oferite turistului italian de către compatrioţii săi care ne-au vizitat ţara: pe stradă vi se poate întâmpla să fiţi opriţi de nişte persoane care să vă ceară actele de identitate prezentându-se în calitate de poliţişti, deşi sunt îmbrăcaţi civil. Aceştia sunt poliţişti falşi care, de fapt, urmăresc să vă fure banii. Adevăraţii poliţişti sunt îmbrăcaţi ca atare şi sunt uşor de recunoscut. Atenţie la vacile care se întorc de la păscut pe marginea şoselelor. Atenţie la străzile pline de gropi.

O călătorie în România poate însemna o alternativă la vacanţa convenţională, îşi spun italienii, mai ales că site-urile dedicate prezentării României insistă asupra caracteristicilor unei lumi arhaice cu un bogat şi variat patrimoniu de cultură tradiţională, o lume în care tradiţiile din zona rurală, unde locuieşte majoritatea populaţiei (spun ei), au rămas impermeabile la influenţele moderne. (No comment.)

Italienii au o mare admiraţie pentru mănăstirile din nord-estul ţării şi pentru bisericile româneşti care, reprezentând un adevărat tezaur de cultură, rămân în amintire prin culorile vii ale picturilor murale şi prospeţimea lor de dincolo de timp. Este impresionant tonul pe care sunt scrise de către o italiancă, următoarele cuvinte: „Însă câţi din lume au fost vreodată la Humor, Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Dragomirna să contemple capodopere nu mai puţin valoroase decât celelalte ale Europei? (...) Câţi au văzut dragostea românilor pentru grădini? Răspunsul e simplu, după părerea mea: puţini, din cauza lipsei de informare şi formare a autorităţilor locale.” E curios cum România şi-a făcut multă reclamă negativă sau a lăsat ca imaginile negative să domine în exteriorul graniţelor fără a şti să le compenseze cu ceea ce poate fi admirat de orice vizitator străin. Din păcate, auzim tot mai rar laude la adresa României din partea locuitorilor ei. Să fie oare o inhibare a românilor după o perioadă când, pur şi simplu, li s-a impus imaginea viitorului măreţ al patriei?

Dacă în Italia Muzeul Naţional de Artă al României, Catedrala Patriarhală, Muzeul Satului, Palatul Cotroceni, Opera Română, Festivalul de la Sighişoara sau zona Maramureşului sunt considerate impresionante pentru vizitatorul italian, căruia îi sunt cunoscute şi personalităţi ca Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Mircea Eliade, Eugen Ionesco, George Palade, putem spune că avem şi cu ce să ne mândrim.

Deşi în discotecile italiene se dansează şi pe ritmurile formaţiei româneşti O-Zone, nici George Enescu nu este necunoscut, dar e adevărat că în cercuri mai restrânse. Căutând informaţii despre muzica românească în Italia am dat de un articol despre concertele cântăreţei Olga Bălan, foarte cunoscută în această ţară. Printre rândurile articolului, câteva cuvinte mi-au reţinut în mod special atenţia: „i motivi schiettamente zigani che sono la piů genuina forza espressiva della musica romena”. Textul se referă la motivele pur ţigăneşti (din muzica Olgăi Bălan) care reprezintă cea mai autentică forţă a muzicii româneşti. Probabil că aceste cuvinte nu mai au nevoie de comentarii.

În materie de mâncare românească, italienilor le plac legumele şi preparatele din carne şi asta pentru că ele, spun ei, au acel gust care în Italia nu mai există demult. Vinul românesc şi dulciurile sunt gustoase, dar prea dulci pentru italieni, în schimb ţuica este considerată o adevărată delicatesă.

Una dintre problemele cele mai delicate în relaţiile româno-italiene se referă în special la prezenţa românilor în Italia şi la felul cum sunt văzuţi de vecinii lor autohtoni. Români din toate părţile ţării, tineri care se despart de familiile lor pentru a-şi găsi un rost în Italia, fete care abandonează tot, de dragul unei vieţi mai bune, toţi îşi pun vieţile în braţele emigrării. Din păcate, o dată cu aceştia, pătrund subtil şi metehnele societăţii româneşti. Prostituatele românce şi-au dobândit deja un renume. Ultimul tertip ar „vestalelor sexului”, cum le numeşte presa italiană, este să se căsătorească în Italia, aşa încât repatrierea lor să fie imposibilă.

Cel mai trist fapt se leagă însă de traficul de minori. Presa italiană critică pe un ton foarte vehement România, care nu reuşeşte să intervină. Multor tineri li se promit locuri de muncă în Italia ca, o dată ajunşi acolo, să fie obligaţi să fure, să se prostitueze şi nu numai. Copiii sunt vânduţi şi cumpăraţi cu aceleaşi scopuri. Este acuzată indiferenţa societăţii care-şi marginalizează copiii transformându-i în nişte Oliver Twist ai secolului 21.

În alt registru de idei, un alt pericol pe care presa italiană îl pune în discuţie este cel legat de numărul de copii şi tineri imigranţi care au umplut şcolile italiene. După Albania şi Maroc, România este a treia ţară care, procentual, are cei mai mulţi tineri şi copii la studii. Întrebarea pe care italienii şi-o pun este dacă şcoala italiană îi va putea absorbi din punct de vedere cultural, dacă îi va putea integra, în cazul în care numărul lor va creşte, fără a risca o deculturalizare a lor. Din nefericire, unele familii de români chiar insistă ca odraslele lor să vorbească altă limbă decât cea română.

Oriunde s-ar afla, românii însă rămân esenţialmente ei înşişi, cu bune şi rele. Important este însă să se ştie priviţi şi ascultaţi, acum de peste tot, câteodată într-un mod benevol, alteori poate chiar tendenţios, dar luaţi în considerare. Poate că aşa ne învăţăm minte să ne mai scoatem din când în când mîinile din buzunare şi să ne aranjăm gulerul. Că doar se uită lumea.

*

Andreea Virag

Românii, văzuţi de presa spaniolă. Perspective

Să ne luăm lupa observaţiei spre a arunca o privire asupra fenomenului publicităţii care se face României prin milioanele de reprezentanţi ai săi, cei care muncesc, trăiesc, zâmbesc şi totuşi duc dorul de casă undeva la mii de kilometri depărtare de ea.

Luând exemplul iberic, îmi vine în minte o discuţie liberă între studenţii Erasmus ai Universităţii Oradea şi cei „băştinaşi”, dornici să audă, să ştie: Cum e România? Cum vi se par orădenii? Cum e facultatea la voi? După pornirea parcă inevitabilă a discuţiei despre „ţigani” şi cerşetori, îmi părea că noi, românii, suntem cei care receptează publicitatea negativă mai mult decât străinii, care văd realitatea mult mai degajat. Astfel, supuşi întrebărilor despre cerşitul românesc şi cetăţenii de etnie rromă, studenţilor Erasmus li se formase parcă un tipar al interviului la care erau invitaţi să dea răspuns şi îşi spuneau povestea pe baza acelui eşantion: ziceau cum s-au adaptat la clima românească, cum li se pare facultatea, ce e diferit la ea faţă de cea la care studiază ei şi... cum sunt văzuţi „ţiganii”, un termen care îmi agita piciorul în nelinişte şi dezaprobare. „Ţigani” – insesizabil poate pentru unii, dar un termen ajuns a fi peiorativ. Şi tot încercând să-i comunic piciorului meu să se oprească din revoltă şi tot încercând să spun că „ţigan” a ajuns în contextul european al multiculturalităţii şi toleranţei a fi un cuvânt la fel de jignitor precum „nigger” ( „negrotei”) în contextul american al erei post-sclavagiste, studenta din Portugalia spune: „Eu am văzut doar oameni cinstiţi! Nu ştiu de ce se vorbeşte atât de ţigani (din nou cuvântul acela…). Oamenii care muncesc la noi sunt me­dici. Medici care lucrează în construcţii! Asta mă miră pe mine!” Tăcere…

În afară de ideea rămasă imprimată în conştiinţa românilor că „dincolo e mai bine”, trebuie să vedem calitatea dincolo de cantitate, civilizaţia europeană care ne intră pe poartă de câte ori fiii, taţii, fraţii sau chiar bunicii vin de Crăciun acasă. Pentru că diaspora românească nu aduce cu sine doar bunăstare, ci şi modelul aşa-zis vestic care pentru unii pare la fel de îndepărtat ca şi coşul de gunoi în momentul deciziei „da’ de ce să mă chinui, dacă oricum toţi aruncă pe stradă?”.

Într-o Europă în care dorim cu atât patos să ne integrăm, nu suntem oare prea tentaţi de gândul unui Tărâm al Bogăţiei, încât uităm de limitele spirituale pe care trebuie să le depăşim pentru a ajunge să nu primim totul pe tavă, ci să fim mândri de o Românie Europeană, aşa cum românii care muncesc în Spania sunt mândri de maşina second-hand cu care vin acasă de Paşte, de ghiozdanele pe care le aduc acasă copiilor de Crăciun, de ciocolata străină pe care le-o dăruiesc nepoţilor, toate acestea câştigate, de fapt plătite prin muncă (bineînţeles, atunci când e cinstită).

Suntem pregătiţi oare să trăim într-o lume a toleranţei, a multicularităţii, în acelaşi model de lume în care sunt integraţi românii din Spania, Italia, Austria? Aceeaşi întrebare este plasată subtil printre rândurile unui articol din prestigiosul El Pais, din 15 Februarie 2005, de către Paco Mariscal care conclude asupra României: „[...] crize economice şi vremuri rele pentru lirica convieţuirii, pentru o societate multiculturală şi pentru minorităţile naţionale precum maghiarii, bulgarii, turcii, rromii, evreii, slavii şi germanii care, împreună cu majorităţile româneşti, populau sau populează acele tărâmuri.” În acelaşi articol, intitulat simplu „România”, jurnalistul prezintă tabloul valencian al integrării comunităţii româneşti în creştere, a – cum spune ziaristul însuşi – „noilor noştri cetăţeni”, un tablou în care aproape 2.000 de români au deja drept de vot în Castellon, un tablou în care primarul „nu fără o anumită şi legitimă mândrie” povesteşte despre câştigătorul unui concurs literar (în spaniolă) pentru copii, un băiat de origine română. Sărbătorile româneşti, tradiţiile îşi găsesc cadrul şi într-un mediu iberic, mediteranean. Dar parcă tocmai depărtarea de casă, de limba natală îi face pe români care, deşi apreciază limba de circulaţie internaţională pe care o prind în zbor în 2 luni de „şedere” (un cuvânt cum nu se poate mai reprezentativ pentru întreaga tevatură a vizelor), să se „teamă de dezrădăcinare şi de pierderea identităţii culturale a copiilor lor care cresc departe de România şi nu vorbesc româna”. Această senzaţie de patriotism e trezită tocmai de sistemul cauză-efect „când pierzi ceva, îţi dai seama cu adevărat cât valorează”. Dar trebuie să plecăm toţi la sute de kilometri depărtare pentru a ne aprinde cu adevărat respectul de noi înşine?

Trebuie să recunoaştem, românii care lucrează în Spania au devenit adevăraţi emisari ai unei ţări cu potenţial. Pentru că asta vede economia Spaniei în potenţialul ţării din Europa Centrală, atât pe teritoriul lor, cât şi aici, în România (dacă vine Mahomed la munte, să vină şi muntele la Mahomed!). Despre tema înfiinţării unui adevărat „parc industrial” în apropiere de Braşov tratează un alt articol al aceluiaşi El Pais, ediţie apărută în aceeaşi lună, în care citarea preşedintelui firmei investitoare apare reprezentativ pentru ideea exploatării forţei de muncă: „Ideea este competiţia pentru costuri, e evident că nu e vorba de a desfăşura acolo activităţi de înaltă valoare”. Iată deci dezvăluit calculul rece al economiei globalizate, în ca­re un muncitor calificat cere în România 200 euro , pe când în Spania se plătesc 1.800 euro pentru aceleaşi servicii. Şi pentru asta, se pare că e rentabil ca muntele să se deplaseze spre Mahomed...

Am văzut până acum doar partea onorabilă a lucrului în străinătate, pentru că, după cum spune o tânără româncă a cărei familie trăieşte şi lucrează în Spania, „dacă eşti de treabă şi ai bun simţ [spaniolii] te ridică în slăvi”, spaniolii fiind, după părerea fetei, oameni „cu un simţ al realităţii bine dezvoltat”. Explicaţia ne pare potrivită, ea venind chiar din mijlocul vieţii românilor în Spania, viaţă îmbogăţită de prieteni spanioli, de comuniune interculturală, asta în cazul românilor care sunt respectaţi pentru cinstea lor.

Dar ce se întâmplă cu articolele care ilustrează partea mai „tenebroasă” a prezenţei româneşti în Peninsula Iberică? Răsfoind presa, găsim un articol despre o reţea de prostituţie descoperită la Cádiz, împreună cu 14.460 euro, o serie de telefoane mobile şi o maşină de lux, toate aparţinând unui grup în exclusivitate român, după cum informează La Vanguardia din 1ianuarie 2005, şi nenumărate alte apariţii jurnalistice despre micile „întreprinderi” ale noilor cetăţeni (care nu sunt întotdeauna şi cetăţeni legali). Pentru a sublinia acest fapt, aruncăm o privire la portalul românilor din Spania, care pe lângă opţiunea din meniu „Chat dor de ţară” şi vizibila mândrie culturală românească („La restaurantul românesc La Ronda, din Madrid, o seară de poezie românească eminesciană. La eveniment au participat şi reprezentanţi ai mass-media spaniole, jurnalişti de la publicaţia El Mundo.”), oferă informaţii despre cum se ajunge legal în Spania, cât şi despre trista realitate a birocraţiei spaniole surprinsă şi în publicaţia spaniolă El Periodico de Catalunya, din ianuarie 2006, care critică opţiunea guvernării spaniole de a uşura obţinerea dreptului de şedere a românilor care muncesc la negru în schimbul denunţării de către aceştia a şefului care încurajează economia subterană, ca fiind doar teoretică, doar pe hârtie.

În final, printre pagini şi pagini de articole despre gripa aviară sau, mai recent, despre scandalul închisorilor CIA, găsim imaginea unei Românii şi a unor români în viziunea unei presei relativ obiective, dacă nu chiar partizane comunităţii române. Desigur, aceasta este doar o bucată din tortul perspectivelor, pentru că oricât de europeni şi toleranţi am fi, spanioli, români, irlandezi sau americani, se vor găsi mereu radicali care vor afirma indignaţi că românii, marocanii sau turcii veniţi la lucru „le fură” locul de muncă. Dar trebuie să realizăm că presa are în principal caracterul de a informa, iar reflecţia asupra efectelor acestei informări a populaţiei trebuie să ţină cont de ideea că aşa este, momentan, realitatea. Lumea se mişcă în continuare, iar noi, în timp ce intrăm tot mai mult în contact cu matricea civilizaţiei europene, căreia îi ataşăm principiile şi valorile noastre, tindem să sperăm că vom ajunge în curând să ne depăşim eticheta de „ţară în curs de dezvoltare”.

*

Szilbereisz Erna

România din perspectiva ungurilor

Patria… un cuvânt care sună atât de frumos şi e atât de aproape de sufletul tuturor celor ce aparţin acestei lumi. Eminescu observa odată cu multă tristeţe ce înseamnă patria pentru tineri: “Izvorul întăritor al istoriei naţionale, iubirea de limbă, de datini şi de popor sunt înlocuite la tinerime şi ceilalţi prin romane franţuzeşti şi cântăreţe pribege ale cafenelelor străinătăţii. Un aer bolnăvicios de corupţie, de frivolitate, de câştig fără muncă a cuprins plebea noastră roşie şi infectează chiar sfera ce rămăsese neatinsă de acest spirit. A crede că o reacţie puternică, în sensul naţional şi istoric al cuvântului, ar mai fi cu putinţă la noi în ţară, ar însemna a se face jertfa unei deşarte iluzii. Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară.”

A fi un bun patriot nu înseamnă să fii neapărat român, ci să cunoşti cultura, să vorbeşti limba respectivă, dar în principal să gândeşti româneşte. Nu ajunge să exclami toată ziua că eşti patriot şi să nu faci nimic pentru ţară, ba chiar la prima ocazie să furi ţara cu milioanele.

Întrebarea este dacă putem face faţă problemelor sau nu. Răspunsul este foarte relativ şi greu de dat în momentul în care România se află într-o situaţie în care corupţia şi prostituţia joacă rolul principal. Cum putem găsi noi, poporul, soluţii, dacă cei din guvern nu sunt în stare de acest lucru, dacă tocmai ei sunt cei mai corupţi dintre noi. Scandalul „mătuşa” este un exemplu foarte bun care scoate la iveală toate „neclarităţile” în legătură cu proprietăţile lui Adrian Năstase, preşedintele Camerei Deputaţilor. El afirmă că ar fi primit totul dintr-o moştenire a unei mătuşi a Danei Năstase, însă cine ştie?!

Şi dacă tot este vorba despre politică, aş dori să subliniez slaba pregătire a unor politicieni care ne reprezintă pe plan internaţional, cum ar fi chiar Traian Băsescu, care vorbeşte şi citeşte submediocru în limba engleză. În cele mai multe cazuri când statul român iese cu ceva în evidenţă, este vorba despre un lucru negativ. Este inacceptabil ca un şef de stat să nu stăpânească o limbă de circulaţie mondială şi totuşi să insiste să vorbească fără translator. Cum putem avea pretenţia să fim priviţi într-un mod pozitiv de către străini?

O „patrie a mediocrităţii” este o sintagmă pe care am găsit-o pe un forum şi care denumeşte astfel România din cauza sistemului prost de învăţământ din ţara noastră: „E clar că învăţământul românesc este depăşit. Însă după atâţia ani în care învăţământul nu a fost o prioritate este normal să se ajungă aici. Este nevoie de reformă, însă fără bani nu poţi face reformă. Şi nu mă refer la salariile din învăţământ, care constituie o altă problemă, ci la dotările materiale, la cursurile de pregătire pe care profesorii ar trebui teoretic să le facă.”

O perspectivă ceva mai pozitivă asupra României am constat-o în timpul unei vizite în Turcia. Dacă spui unui turc că eşti din România, răspunsul va fi în mod sigur: „Oh, I love Romania, I love Hagi. Hagi is the best!” E un lucru bun să fim cunoscuţi şi apreciaţi pentru fotbalul de calitate din România, însă doar atât putem face? Numai prin sport putem fi cei mai buni?

Legătura României cu alte ţări constituie un factor foarte important în dezvoltarea sa, în fructificarea potenţialului său agricol, industrial şi turistic. Îmbunătăţirea imaginii României în ochii „celor de din afară” – pe care ne-o dorim în perspectiva aderării la Uniunea Europeană – se va întâmpla în momentul în care renunţăm la ticăloşie, intoleranţă şi încercăm să gândim ca şi cum am fi parte dintr-o Europă unită. Pentru a merita să intrăm în această „mare familie” trebuie să înţelegem că a-i tolera pe ceilalţi este poate cel mai important lucru. Problemele care există în această ţară din cauza minorităţilor, neacordarea drepturilor depline pentru minorităţi este un semn că nu suntem încă destul de maturi pentru un pas atât de mare.

Şi dacă tot e vorba despre minorităţi, ar fi interesant de precizat că românii din Ungaria reprezintă un grup etnic destul de mare şi sunt o comunitate destul de unită. Am citit în mai multe rânduri despre cum sunt ei văzuţi acolo. „Părerile sunt aproximativ aceleaşi – afirmă autoarea cărţii „A magyarorszagi románok” („Românii din Ungaria”) – această minoritate s-a integrat fără conflicte majore, deoarece ei nu s-au mutat într-o ţară străină cu o cultură foarte îndepărtată de a celor din Ardeal.” Românii de acolo nu sunt desconsideraţi doar pentru că nu au sânge „pur” maghiar. Totuşi nu putem afirma acelaşi lucru despre românii din România. Există o idee preconcepută pe care o au chiar şi românii despre moldoveni: cu cât o ţară e situată mai la est, cu atât scade mai mult gradul de civilizaţie. Astfel, majoritatea ungurilor spun că suntem o ţară mai puţin civilizată. Adevărul e că nu sunt foarte departe de realitate. Să ne gândim numai la mizeria de pe străzile oraşelor Debreţin şi Petroşani.

Putem spune că nu există o părere unitară a ungurilor despre români. După părerea mea, majoritatea ungurilor din Ardeal se simt fraţi cu românii, şi mă refer mai ales la cei care cunosc tot atât de bine limba şi cultura română ca românii înşişi. Din păcate există şi o categorie de unguri, mai ales dintre cei care nu cunosc bine limba şi cultura română, care au o părere mai proastă despre concetăţenii lor români.

Oradea reprezintă o situaţie aparte, în care ungurii sunt practic amestecaţi cu românii. De exemplu în familia mea sunt unguri, români şi nemţi, ceea ce atestă faptul că nu naţionalitatea contează, ci calitatea omului.

În ceea ce priveşte părerile proaste ale ungurilor despre români, putem afirma cu siguranţă că aceste opinii se referă în cele mai multe cazuri la clasa politică, care în general nu este agreată, pentru că aceşti conducători ai statului sunt cei care întreţin ura interetnică. Mai sunt apoi şi părerile unor extremişti care chiar nu merită a fi pomenite aici.

În concluzie, putem să afirmăm fără să greşim prea mult că românii sunt priviţi de unguri printr-o multitudine de perspective pozitive, dar şi negative. Odată cu creşterea nivelului de trai şi intrarea noastră în Europa, se observă o îmbunătăţire a percepţiei românilor atât din punctul de vedere al ungurilor, cât şi al celorlalte popoare europene.

*

Corina Lajos

România – ţara care are şi nu are, este şi nu este

În urma apelului unui profesor de la facultatea la care studiez, am decis să adun părerile despre România ale unor persoane pe care le-am cunoscut în Finlanda, studenţi la diferite facultăţi din lume. Înainte de a-şi scrie părerile pe tema „Imaginea României la voi în ţară”, i-am rugat să-şi păstreze obiectivitatea. Ceea ce, veţi vedea, au şi făcut.

Robby (Belgia): „Ce ştiu despre România? Ei bine, primul lucru care-mi vine acum în minte e imaginea copiilor străzii din Bucureşti, alături de poliţişti nu tocmai prietenoşi. Aceste imagini au fost transmise de un post TV important din Belgia şi a fost subiectul primei pagini a unei reviste. Ştiu de asemenea că România se poate mândri cu gimnaşti de mare valoare, recunoscută pe plan internaţional, şi cu şcoli foarte bune. Despre oraşele României nu ştiu foarte multe, dar mi-ar plăcea să aflu. Am aflat şi de existenţa disputelor dintre ţigani şi români. Şi aici în Belgia există mulţi ţigani şi o ştim pentru că în zona în care sunt au loc mereu jafuri. Au o reputaţie destul de proastă şi atunci când văd un tuciuriu îmi bag mâinile în buzunare ca să nu mă uşureze de portofel. Istoria nu o cunosc foarte bine, aşa că mă abţin să spun ceva cu privare la acest subiect. Cred că toată lumea ştie de Transilvania şi de Dracula. Despre bucătăria românească pot să-ţi spun că îmi plac sarmalele şi ciorbele. Cam asta e tot ce ştiu despre această ţară.”

Heidi (Austria): ‘România e o ţară frumoasă. Aveţi acces la mare, ceea ce e minunat. Am auzit că rata criminalităţii e destul de ridicată şi standardele de trai scăzute în comparaţie cu alte ţări. Salariul e şi el destul de mic, având în vedere anii lungi de studiu. Când mă gândesc la România, mă gândesc la dansuri populare, costume tradiţionale făcute cu migală, familii cu mulţi copii, oameni care nu-şi pot cumpăra ceea ce îşi doresc datorită veniturilor mici. Ataşez imaginii României şi bucătăria ei variată, peisaje unice, monumentele naturii, Delta Dunării, un adevărat ecosistem care trebuie protejat, tradiţii, oameni ospitalieri. Cred că românii au alte valori decât noi: sunt mai dedicaţi familiei şi nu sunt atât de mercantili ca austriecii, de pildă. Cred că lucrurile aparent nesemnificative întregesc viaţa; asta cred şi despre români. Se bucură de lucrurile mărunte, de lucrurile care contează de fapt cel mai mult. Am observat că natura este importantă pentru români. Am cunoscut două românce şi erau mândre de naţionalitatea lor, deşi au recunoscut faptul că modul lor de viaţă este mai sărăcăcios. Un amic de-al meu a fost în România cu bicicleta şi mi-a spus că oamenii l-au ajutat de multe ori. Sunt conştientă că multe din cele menţionate mai sus sunt stereotipuri şi vor rămâne aşa până nu voi vizita eu însămi România.”

Stacey (S.U.A): „Sunteţi cei mai buni la gimnastică. Pădurile sunt întunecate şi dese. Ştiu despre Transilvania şi Dracula… dar hai mai bine să scriu despre lucruri serioase, pentru că cititorii vor spune că americanii habar nu au de nimic. Fiind studentă la Ştiinţe Politice, ştiu că România a fost timp îndelungat sub ocupaţie otomană şi că în cele din urmă a devenit autonomă. Aţi fost şi comunişti, nu? Cred că comunismul a avut acelaşi efect ca asupra fostei U.R.S.S. În timpul comunismului oamenii au lucrat mult timp pentru un salariu de nimic, dar începând cu 1989, lucrurile s-au ameliorat, chiar dacă o perioadă a fost un haos când românii nu ştiau ce să facă dacă nu erau controlaţi de guvern. Din câte am aflat pe Internet, salariul e în jur de 150 dolari. România este atât întunecată, cât şi frumoasă… Este mai naturală decât alte ţări europene. Deşi România a cunoscut sărăcia şi lipsurile, a devenit mai puternică tocmai datorită lor. În fiecare lucru un bine. Îmi place mult şi scena muzicii metal. Dacă aş întreba nişte prieteni să-mi spună unde este situată România, mi-ar spune cred că la Roma. Cam atâta ştiu americanii despre ţările estice.”

Anamaria (Ungaria): „Nu am fost niciodată în România şi ceea ce ştiu e fie din auzite, fie din cele văzute la televizor, fie din citite. Am cunoscut într-o tabără nişte tineri din Târgu Mureş şi de la ei ştiu despre România. În timpul vacanţei, am observat că îşi mâncau mereu prânzul. E poate ilar ceea ce scriu, însă am rămas puţin mirată când am văzut că în farfuria lor nu a rămas niciodată nimic. Mi-au spus că aşa au fost învăţaţi. Sigur, nu acest lucru îi deosebea de ceilalţi, dar e ceva ce nu-mi pot scoate din minte. Un băiat mi-a spus că românii fac tot posibilul ca să nu fie nici un lucru care să amintească de Ungaria. Dar despre asta se poate afla şi din presă. Profesorul meu a fost traducător din română în engleză şi mi-a povestit că în România nu există de fapt nici un fel de divergenţe între români şi maghiari, ci că politicienii sunt cei care pun paie pe foc şi îi aţâţă pe unii împotriva altora. Cei mai mulţi ardeleni cu care am vorbit mi-au spus că nu le place Bucureştiul, că se simt străini acolo. Am citit că România împiedică dezvoltarea economică, culturală etc. a Ardealului. Cred că zona vestică a ţării promite mult şi, odată cu îmbunătăţirea infrastructurii şi cu ajutor din partea guvernului, acea parte a României ar putea fi un adevărat punct de atracţie turistică. Ungurii nu vor uita niciodată ziua în care România a permis ca o firmă australiană să îşi verse reziduurile poluante în râul Tisa. Dezastrul a fost de proporţii, iar zona a rămas foarte afectată. Păcat că li se îngăduie acestor firme „nomade” otrăvirea naturii, ca mai apoi să fie amendaţi cu sume derizorii pentru pagubele produse.”

*

Fülöp Elsa

Europa mea

Ce este Europa? Cândva îmi spuneam că Europa este “ein Fleck Festland” (un petic de pământ) şi tot atunci îmi spuneam că Europa înseamnă diversitate. Astăzi însă am înţeles că Europa este casa mea. Mă face oare acest lucru să fiu un adevărat european?

Întotdeauna am privit lumea ca pe un tot imens, un tot care s-a dovedit a fi un întreg cu margini bine stabilite şi până la urma nici măcar un tot. Această lume este împărţită în continente, ţări, oraşe şi aşa mai departe. Destinul a ales ca eu să mă nasc în Europa, a vrut să fiu parte din frumuseţea, cruzimea şi totodată nemurirea Europei.

Europa mea încă nu există decât în mintea, imaginaţia şi în întreaga mea fiinţă. Încă nu am avut curajul sau poate încrederea necesară pentru a dezvălui celorlalţi fii şi fiice ale Europei această imagine ce a încolţit în adâncul meu, dar într-o zi inevitabil va trebui să fac acest lucru, altfel ar muri acea flacără din mine, flacără ce arde în fiecare din noi, şi s-ar stinge totodată o lume, pe care sper ca şi alţii să o poarte în ei aşa cum o fac eu. Acea lume este Europa mea, o lume fără graniţe, un tot, un suflet din care izvorăşte o viaţă spre care cei mai mulţi dintre noi aspiră, chiar fără să o ştie.

Deocamdată majoritatea dintre noi visăm la împlinirea materială într-o lume a banilor, de fapt o lume în care singurul Dumnezeu a rămas banul, în care adevăratele valori – cum ar fi sinceritatea sau iubirea în diversele ei accepţiuni – nu îşi găsesc locul. Sau îşi găsesc doar arareori un loc. (Este şi acesta un început, nu?) În Europa mea nu există nici o persoană care să nu fi spus măcar o singură dată: „Sunt european! Europa este casa mea!” înainte să spună: „Sunt român!”, „Sunt ungur!” sau „Sunt irlandez!” Toata lumea este acasă în Europa aceasta. Europa mea a depăşit limite precum munţii Ural sau Marea Mediterană. Aş putea spune că Europa, în felul în care o văd eu, este – poate exagerez spunând acest lucru – un fel de insulă a fericirii; un creştin ar spune Paradisul.

Nu pot vorbi despre Europa decât spunând ceea ce nu este. În Europa mea nu poate fi vorba de uniuni sau mai ştiu eu ce altă formă de alianţă prin care oamenii încearcă să-şi asigure supravieţuirea ca în timpurile lui Thomas Hobbes sau caută o garanţie de prosperitate. Aristotel spunea că fiecare om trăieşte în mod obligatoriu într-o comunitate; ne alăturăm unul altuia, trăim în societate pentru a atinge fericirea, împlinirea sufletească (eudaimo­nia), iar cine nu face asta – continua Aristotel – este fie animal (adică adesea mai nobil decât omul, aş spune), fie zeu sau paria. Nu se poartă mai nou şi ţările în felul acesta? Doar de oameni sunt conduse! Le este teamă sau pur şi simplu nu pot sta singure în picioare, pentru că binevoitorii le-au furat şi picioarele, şi iată, salvarea vine de la tot felul de uniuni şi a­lianţe. Nu văd nimic rău în asta, dar, dacă tot ne unim, măcar să nu o facem din teamă sau din interes, ci împărtăşind idealuri comune!

Europa poate fi căminul tuturor celor care vor să fie acasă în Europa. Deşi nu am cunoscut prea multe colţuri ale bolnavei noastre planete, sunt sigură că Europa mea este casa mea pentru că Europa mea este peste tot!

Europa a devenit un sinonim al democraţiei şi libertăţii. Cred că trebuie să învăţăm să respectăm libertatea, o libertate de care ne putem bucura, aici şi acum, doar pentru că alţii s-au luptat să o obţină, plătind chiar cu preţul vieţii. Cât despre democraţie, constat cu regret că în multe cazuri au dreptate cei care spun că „Mai demult nu aveam voie să spunem nimic, iar astăzi nu te bagă nimeni în seamă.”

Europa democraţiei şi a libertăţii va deveni realitate doar atunci când noi toţi vom reuşi să ne însuşim înţelesul cuvântului respect. Atunci Europa va putea deveni şi locul eudaimoniei în care Aristotel vedea idealul oricărei societăţi, sau Europa felix.

Cu riscul de a-i dezamăgi pe realiştii înfocaţi, voi spune că Europa mea există, există cu adevărat. Ea este în fiecare din noi, dar fie că doarme, fie strănută sau suferă de gripă aviară (că tot este o temă de actualitate), odată ea tot va căpăta forţă şi contur!

Aşa cum spuneam, voi încerca să nu abandonez această, nu ştiu cum să o numesc, poate „viziune”. Sună prea sofisticat şi nu se potriveşte cu Europa mea în care totul este atât de simplu. Nu voi permite Europei mele să se stingă. În Europa mea este linişte, oamenii nu a­leargă înnebuniţi după credite doar cu buletinul sau diverse scumpeturi nefolositoare! Se poate şi fără, insist să cred! Oare alţii ce cred?

Ce a rămas, după ce am văzut ce nu este Europa mea? Nimic prea spectaculos, nu? De ce am avea nevoie de ceva spectaculos? Oamenilor le place să se dea în spectacol, să epateze cu puterea sau faima lor, dar ce ar fi dacă am încerca să ne întrecem în sinceritate, onestitate, caritate?

Ce înseamnă până la urmă să fii european? Pentru mine oricine îndrăgeşte Europa, oricine se simte acasă în Europa este european. Îndrăgesc eu Europa? Îndrăgeşti tu Europa? Şi ceilalţi la fel? Poate că Europa noastră nici nu este atât de departe!

*

Despre autori:

Ioana Negruţ, născută la 8 august 1987 în Rupea, judeţul Braşov, este absolventă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu”, secţia germană. Laureată a Olimpiadei Naţionale de Limba germană ca limbă maternă (2003). Scrie proză, versuri şi eseuri. În prezent este studentă în anul I la Facultatea de Litere, secţia Engleză-Germană, şi la Facultatea de Arhitectură a Universităţii din Oradea.

Veronica Munteanu, născută la 13 septembrie 1985 în Bistriţa, este absolventă a secţiei germane a Liceului Teoretic „Joseph Haltrich” din Sighişoara. În prezent este studentă în anul II la Universitatea din Oradea, Facultatea de Litere, secţia Germană-Engleză, şi la Facultatea de ªtiinţe Politice şi ªtiinţele Comunicării, secţia Jurnalism.

Györi Gabriela, născută la 8 aprilie 1984 în Oradea, absolventă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea, este studentă în anul III la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, secţia Română-Franceză. Bursieră Erasmus-Socrates la Universitatea din Orléans, Franţa (2004-2005). Laureată a numeroase premii literare din ţară şi străinătate. Publicaţii în ziare şi reviste din România şi din Italia, Suedia şi Franţa. Din 2004 este preşedintă a „Club Litere ASUO”. A participat la organizarea unor cursuri universitare de vară sub egida Universităţii York din Canada ; Ioana Sabău, născută la 23 martie 1984 în Beiuş, absolventă a Colegiului Naţional „Samuil Vulcan” din Beiuş, secţia de limbi moderne, este studentă în anul III la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, secţia Italiană-Franceză. Bursieră Erasmus-Socrates la Universitatea din Orléans, Franţa (2004-2005). Laureată a mai multor concursuri literare şi olimpiade de limba franceză.

Flavius Ardelean, născut la 28 noiembrie 1985 în Braşov, absolvent al Liceului Teoretic „Johannes Honterus” din oraşul natal, este poet şi muzician, redactor şi colaborator al unor reviste literare din România şi Germania, tenor în Orchestra „Canzonetta” din Braşov şi baterist într-o formaţie de muzică rock. În prezent studiază Relaţii Internaţionale şi Studii Europene în limba germană la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.

Anca Stoian, născută la 1 martie 1983 în Oradea, absolventă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din localitatea natală, este studentă în anul IV la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, secţia Română-Engleză. Ca elevă a fost laureată a Olimpiadei naţionale de limba română (2001), ca studentă a participat la proiecte culturale organizate de Asociaţia Studenţilor de la Universitatea din Oradea (ASUO), a cărei vicepreşedintă este. Scrie versuri şi este voluntară într-o fundaţie umanitară.

Andreea Virag, născută la 31 ianuarie 1987 în Oradea, a absolvit Liceul Pedagogic „Iosif Vulcan”, profilul matematică-informatică. A participat cu succes la olimpiade de română şi engleză. Activează într-o fundaţie civică. Traduce literatură engleză. În prezent este studentă în anul I la Universitatea din Oradea, Facultatea de Litere, secţia Engleză-Germană, şi la Facultatea de Istorie-Geografie, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene.

Szilbereisz Erna, născută la 3 ianuarie 1987 în Lupeni, judeţul Hunedoara, absolventă a Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Oradea, secţia în limba germană, este studentă în anul I la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea, secţia Engleză-Germană. Este pasionată de literatura germană şi de sport. Practică handbal şi atletism.

Fülöp Elsa, născută la 16 aprilie 1986 în Sighişoara, este absolventă a secţiei germane a Liceului Teoretic „Joseph Haltrich” din localitatea natală. În timpul liceului a colaborat timp de aproape patru ani la Radio Son Sighişoara, ca realizatoare şi moderatoare de emisiuni, în special în limba germană. Organizatoare a unui seminar pe tema „Discriminare şi rasism” sub egida Forumului German. În prezent este studentă la secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, linia în limba germană, a Facultăţii de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.