Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (483) februarie 2006

TRIPTIC

de

Al. CISTELECAN

Sanda Cordoș, Nicoleta Sălcudeanu, Iulian Boldea

I. Dragoste cu discernămînt (și fără)

La cît e de împrăștiată și metodic aiurită, nimeni n-ar putea bănui că, de fapt, Sanda Cordoș nu face decît să-și ascundă tenacitatea sub aere de zăpăceală. În realitate, nimeni nu trebuie să umble cu astfel de presupuneri pentru că toată lumea știe: Sanda Cordoș nu se lasă abătută de la proiectul ei nici cu o iotă. Cel puțin în cele scrise. Ea lucrează, cu un fel de grație pragmatică, în interiorul unui program. De unde o stringentă unitate a preocupărilor, care se adaugă unei nu mai puțin stringente unități de abordare. Domeniul pe care și l-a tras și trasat vede literatura în confruntare: cu sistemele politice, cu ideologiile, cu realitățile. Pentru Sanda Cordoș literatura e, pe scurt spus, caz de eroism, de implicare, nu de strict consum și pură gratuitate. O pasionează starea participativă, indicele de beligeranță vizionară, cota de mărturie existențială, nu jocurile, nu fentele, nu abdicările de la problematică. Preferata ei e o literatură în alertă, sensibilă la condiția umană, nu sedusă doar de strategiile textuale. Literatura Sandei Cordoș e operă, nu text; ceva, așadar, ce produce sens, nu doar proliferează text. Dar această preferinț㠄fundamentalist㔠nu înmoaie criteriile de evaluare; Sanda Cordoș nu e partizanul neabătut al „conținuturilor” dramatice sau patetice; chiar dacă, fără îndoială, le preferă vidului problematic, ingeniozității în sine. Le preferă, însă, „în marginile adevărului” estetic. Judecata de valoare e un punct fix în agenda comentariilor sale. Și ea e pronunțat㠖 de regulă conclusiv – cu toată casanța. Oricum ar fi cartea, ea nu lipsește. Ce-i drept, Sanda Cordoș citește rareori cărți mediocre; citind numai cărți de vîrf, ea poate fi mereu generoasă. Cel puțin așa i se întîmplă cu În lumea nouă (Editura Dacia, 2003), unde frecventează regulat capodopere. E o carte cu cărți alese anume pentru exemplaritatea lor de artă; dar și pentru exemplaritatea lor problematică. Cursul înalt al literaturii, pasul din capodoperă în capodoperă, e, așadar, premeditat. Nu-i de mirare, deci, că enunțurile finale se transformă în concluzii extaziate. Toate, firește, motivate printr-o anterioară analiză scrupuloasă și justificate printr-o interpretare care e, în sine, o performance exegetică. Ju­decățile sînt asumate cu responsabilitate, și chiar cu o anume plăcere a riscului de diagnos­tic în cazuri mai controversate sau mai incerte. Întotdeauna, însă, ele sînt pronunțate în limi­­tele unei maxime exigențe. Ținîndu-se de principiul maiorescian, Sanda Cordoș e generoasă, dar, cum spuneam, numai „în limitele adevărului”. Cînd problema e delicată, ea știe să fie deopotrivă dreaptă și tranșantă cu toată lumea. Cum e cazul, mai special, al capitolului dedicat romanului Ostinato, al lui Paul Goma, în care conchide: „din pricina unui exces de talent, și a unui surplus de personalitate, Paul Goma n-a reușit să devină un Soljenițîn al românilor, capabil să ofere o operă literară de mare soliditate, iradiantă prin virtuțile sale artistice” (p. 73). Oricum ar sta lucrurile, Sanda Cordoș spune în clar ceea ce crede despre carte. Și dă întotdeauna impresia că judecata i-a fost impusă de cartea însăși. Ceea ce e, desigur, normal, fie cît de excepție în zilele noastre.

Unitatea de viziune critică dintre În lumea nouă și Literatura română între revoluție și reacțiune, de acum cîțiva ani, se trage, în primul rînd, din stringența proiectului. Sanda Cordoș pare a le fi conceput modular, în evidentă complementaritate. Amîndouă volumele urmăresc fenomenul literar cam prin aceeași prismă: capacitatea literaturii de a răspunde la somațiile imediatului. În cartea dedicată proletcultismului imediatul era înțeles cu prioritate în calitatea lui de comandă și control ideologice. În cea de acum, grila e mai liberă, iar somațiile imediate nu mai sînt reprezentate de vreo idee represivă, ci de șansa pură a literaturii de a recepta provocările realului; ceea ce o obligă pe Sanda Cordoș să facă și o schiță a mutațiilor extraliterare, un desen de context social. Dar o preselecție „tematic㔠a cărților tot se face, dublînd selecția axiologică.

În lumea nouă are o construcție de tip dramatic: un prolog, patru acte și un epilog (fals). Prologul e o confesiune, prilej de pietate, pe de o parte, de imn înălțat literaturii, pe de alta; dar mai cu seamă prilej de intrare în direct a „subiectului critic”: dovadă că literatura e asumată personal, nu doar profesional. Sanda Cordoș trăiește cu cărțile, trăiește cărțile. Comentariile ei nu sînt simple dări de seamă de expert; ea compătimește cu literatura, inima îi bate alături de aceasta. Un subtext afectiv, deși nu dus pînă la beatitudinea identificării, dă interpretărilor un ton participativ cu totul aparte. Sanda Cordoș chiar vibrează, nu se preface. Din acest punct de vedere, al vibratilității, ea e, poate, adevăratul și singurul urmaș al lui Lucian Raicu. Și asta cu atît mai mult cu cît și pe Sanda Cordoș o impresionează fondul de umanitate al operei, iradianța ei sufletească, nu mofturile și sofisticăriile. Critica Sandei Cordoș e, deopotrivă, tranșantă și afectuoasă; iar recunoștința față de literatură aproape religioasă. Dacă nu de alta, măcar pentru că literatura i-a asigurat „libertatea interioară”; ba chiar i-a „creat-o”, după cum zice ea însăși. Drept recunoștință, Sanda Cordoș își propune să vad㠄felul în care literatura română face trecerea de la o lume la alta” (p. 9), adică de la comunism la „lumea nouă”.

Primul act (De la o lume la alta) trasează și consolidează limitele problematice între care vor evolua celelalte trei: literatura ca mărturie, literatura ca rezistență; rezistență, la rîndul ei, de două feluri: colectivă și individuală. E capitolul care face legătura imediată cu cartea dinainte, subliniind aproape apăsat continuitatea problematică și unitatea de abordare. Toate s-au spus despre „rezistența prin literatură”, și bune, și rele. Nici chiar Sanda Cordoș nu mai are lucruri noi de spus, dar privirea ei limpezește, totuși, peisajul dezbaterii. Și face credibil㠄rezistența” prin mărturii scoase din literatura de mărturisire. Cum e vorba de un capitol de încadrare tematică, Sanda Cordoș urmărește și liniile de despărțire de trecut, nu doar mărturiile „trecutului”. Literatura trece epoca eliberîndu-se de „suprasarcina comunitară”, de „atribuțiunile sale istorice, politice și jurnalistice” (p. 47). Sanda Cordoș nu pare a trece acest proces în contul euforiei, devreme ce crede că literatura „își pierde” aceste dimensiuni. Dar, oricum, procesul social i-a impus literaturii o „schimbare /…/ în conținut, funcții, struc­tură instituțional㔠(p. 48). Despre răspunsul dat de literatură acestei schimbări e vorba în capitolele următoare.

Primul dintre ele e, de fapt, un răspuns colateral. Nu e vorba de vreo replică dată de literatură schimbării, ci de o privilegiere a literaturii de către schimbarea în sine. Și nu, firește, a literaturii luate, așa, în bloc, ci doar a cîtorva cărți. Schimbarea de regim social a provocat și o schimbare de regim receptiv; așteptările literare nu mai sînt cele care au fost. Urmează, probabil, un holocaust al cărților de dinainte de ’89, dar cîteva trăiesc zilele fericite ale unei apoteoze subite. Sînt cărți care, zice Sanda Cordoș, „revin la viaț㔠(capitolul însuși se numește Trezirea la viață a cărților) (p. 58). Nu e o listă lungă: Matei Iliescu, al lui Radu Petrescu, Ostinato, de Paul Goma, Viața ca o pradă a lui Marin Preda, Supraviețuirile lui Radu Cosașu, Dimineață pierdută, de Gabriela Adameșteanu, Al doilea mesager, a lui Bujor Nedelcovici și Prințul Ghica, al Danei Dumitriu. Nu e, desigur, nici o listă exhaustivă. Dar e o listă care poate fi agreată de toată lumea (cu rezervele cuvenite, firește). Mai importante decît lista sînt finețea analizelor și inovația interpretărilor, linii pe care Sanda Cordoș se mișcă întotdeauna dezinvolt și erudit.

Cîteva jurnale „exemplare” (N. Steinhardt, Lena Constante, Nicolae Balotă, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Anton Golopenția, Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu și Gabriela Melinescu) fac trecerea spre literatura nouă, inspirată chiar din lumea nouă. Capitolul, consistent, despre jurnale îi asigură Sandei Cordoș cea mai adecvată partitură de participare. Solicitudinea ei „sufleteasc㔠merge aici mînă în mînă cu detașarea critică. Sanda Cordoș are acum prilejul să compătimească alături de oameni concreți; căci pentru suferință ea are o coardă în plus.

Epilogul pare să exceadă cadrul problematic: Addenda e rezervată epistolarului Eminescu – Veronica din Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. El nu excede, însă, cadrul „procedural” al Sandei Cordoș: visul de a da peste oameni în spatele autorilor. În cazul ei, misterios e faptul că în spatele unui autor se află un om, nu invers. Tocmai de aceea i se pare de „dimensiunile unui miracol” editarea scrisorilor, „eveniment editorial ce făgăduiește istoriei literare românești și în mod special eminescologiei o nouă vîrstă auroral㔠(p. 183). E, fără îndoială, incitant să-l vedem pe Eminescu în rolul lui Tropoțel, dar entuziasmul Sandei Cordoș mi se pare prea mare. Dacă eminescologia va renaște dintr-atîta, înseamnă că n-are motive să renască. Nu mai rămîne decît s-o vedem încurajată la „o nouă vîrstă auroral㔠și de accesul la poemele porno. Deși…

O critică deodată caldă și severă nu-i reușește decît Sandei Cordoș – ultimul critic român cu inimă și care profesează față de literatură o dragoste cu discernămînt, după modul lui Ghica.

 

 

 

II. Exilul de trei feluri

Pe cît de gentil se poartă Sanda Cordoș în dialogul cu bibliografia de dinainte, fiecare notă polemică părînd, la ea, un fel de supremă politețe, pe atît de sfadnică se arată, în schimb, Nicoleta Sălcudeanu. De cum vine vorba de asemenea bibliografie, Nicoleta Sălcudeanu se transformă într-o viespe iritată căreia-i priește, parcă, doar starea de sfădălie. O sfădălie, de altminteri, veselă, care face din polemică pură euforie, dacă nu simplu joc de cochetărie, tradus în împunsături joviale și nedramatice. Dar ori cu cîtă venerație ar citi Nicoleta Sălcudeanu o carte și oricît s-ar lăsa sedusă de argumentația acesteia, ea nu se dă bătută pînă nu găsește fisurile acesteia. Iar dacă nu le găsește, începe să o irite anume acest fapt. Acordul și admirația nu-i cad bine niciodată; oricum, nu pentru multă vreme și nu în stare pură. Acestea sînt afectele critice cele mai plictisitoare, cele mai paralizante. Tocmai de aceea, cînd nu le poate reprima scurt și nu le poate procesa pe loc în iritări critice, autoarea se înfurie măcar pe sine, bănuindu-se de iconodulie. Dezacordul e cel ce-o animă, iar contrarierea îi asigură vivacitatea. Verva ei vine din reflexul replicii, din spontaneitatea acesteia. Iar dacă autorul sau volumul comentat nu suscită astfel de replici cu floreta, Nicoleta Sălcudeanu se irită singură din exces de admirație. Condiția polemică, poate chiar certăreață, e drogul de care are nevoie scriitura ei zglobie. Poate tocmai de aceea polemica rămîne fără răniți iar tonul ei nu ajunge niciodată la coleră, păstrînd grația unei maliții simpatice, deși metodice. De fapt, mai degrabă stilul - decît ideile Nicoletei Sălcudeanu - e de natură polemică. Iar asta presupune, de fapt, o anume perversitate a actului critic, întrucît dă ca necesară o predispoziție incisivă încă dinaintea contactului de idee. Conștiința critică se poartă ca și cum, în prima sa ipostază, ea n-ar fi decît un fond de incisivitate pe care lectura abia urmează să-l alerteze și să-l mobilizeze. Nicoleta Sălcudeanu zice, de fapt, nu înainte de ști dacă e cazul. Iar dacă acest caz nu survine, da-ul la care e obligată devine tot mai exasperant. Că și ideile profesate de unii autori ridică nivelul acestei iritabilități originare, e strict accidental, oricît de convenabil. Se poate foarte bine să nu se întîmple așa. Ba, pentru spectacolul receptării și interpretării, e chiar mai folositor. Pentru că, inevitabil, de la un punct încolo admirația devine caustică, iar afectele critice pozitive încep să fie prelucrate negativ. Pe Nicoleta Sălcudeanu stricta admirație o obosește, o plictisește și o surmenează; de aceea va ieși îndată în malițiozități, chiar dacă prețul multora se va măsura în pură gratuitate.

Această instabilitate admirativă tradusă în răutăți de stil și întoarsă, la urmă, într-o exasperare și într-o iritare se vede și în Patria de hîrtie (Ed. Aula, 2003), nu doar în cărțile de critică curentă, unde e un fel de atitudine principială. Dar Patria de hîrtie e carte „serioasă”, cu substrat erudit, chiar dacă Nicoleta Sălcudeanu trage peste el cîteva rînduri de perdele colocviale menite să distragă atenția. Dacă nu e un tratat – și nu e – despre exil, e, oricum, un raport fenomenologic despre exilați. Un raport care începe printr-o dezbatere teoretică asupra condiției de exilat și se încheie prin conturarea unei tipologii în triadă. Partea de dezbatere o ia de departe, de la însăși condiția noastr㠄metafizic㔠de exilați pe pămînt și de la cea „filosofic㔠de „aruncați în lume”, ajungînd apoi la condiția spirituală a celor cu statut social de exilați în regulă. Mircea A. Diaconu (în Contrafort, nr. 1-2/2003), răscolind fondul de idei al acestui preambul, găsea c㠄demersul teoretic /…/ eseistic” al Nicoletei Sălcudeanu „realizează o fenomenologie a exilului”.  Ar fi realizat-o, fără îndoială, și mai consistent dacă autoarea n-ar fi fost preocupată să-și tot relativizeze pozițiile și să-și submineze, cu excese de modestie, construcția. Modestia aceasta e, însă, mai degrabă cochetă, căci ea merge nestînjenită alături de o tranșanță adesea abruptă, rezolvată prin drastice ieșiri polemice, îndeosebi pe seama lui Sorin Alexandrescu sau a Monicăi Spiridon. Despre Privind înapoi, modernitatea a celui dintîi se spune, printre altele, c㠄dezvolt㠖 cu mult talent și erudiție – o e­roare inteligentă, premeditată, dar susceptibilă a servi /…/ un interes gentilic” (p. 23). Iar astfel de întîmpinări amicale nu sînt puține. Și nici păstrate doar pentru oameni inofensivi. Din contră, ele sînt servite, de preferință, numelor celor mai ilustre. Nicolae Manolescu însuși, de-o pildă, beneficiază, cînd e vorba de Țepeneag, de „cea mai greșită descifrare a codului propus de autor” (p. 152). Cînd se crede la adăpostul certitudinii de lectură, Nicoleta Sălcudeanu dă tare în stînga și-n dreapta, uitîndu-și de modestie. Uneori chiar mai tare decît s-ar potrivi, sugerînd dedesubt un complex al timidului.

Fenomenologia exilului culminează, după cum au observat deja toți comentatorii, în tipologie. Strict metodologic vorbind, lucrurile nu prea s-ar potrivi, dar Nicoleta Sălcudeanu nu e un fenomenolog ortodox și nici nu face o tipologie cu normă de dogmă; o face mai degrabă în joacă (sau pe baza unui joc de cuvinte: ExPatrioții, Expatriații și Ex-patrioții), din simplă nevoie operațională, recunoscînd că fondul de diversitate al exilaților nu poate fi contras în categorii. Dar, firește, nici lăsat în vraiștea lui naturală. Dedesubtul acestor nume categoriale stau, dar numai pe jumătate serios și ele, cele trei stadii kierkegaardiene: religios, etic și estetic. ExPatrioții sînt exilații al căror suflet nu poate părăsi țara; literatura lor e o veșnică jelanie „la apa Vavilonului”; ei reprezintă, zice Nicoleta Sălcudeanu, exilul saudoso, veșnic plîngăreț, trăit ca permanentă traumă; dezrădăcinarea e la ei maximă și continuă, ca la sămănătoriști, numai că mult mai dureroasă și mai efectivă.  Expatriații sînt Mitici adaptabili, nu fără nostalgii nici ei, dar netraumazitante; oameni, așadar, cu „libertate de mișcare în spații străine”, modelați prin aculturație (p. 82). Ex-patrioții, în fine, sînt esteți fără traume, și-au uitat de patrie și se simt bine în pielea lor de turiști-peregrini. Dezrădăcinarea nu-i mai apasă deloc. Cîtă vreme migălește la această tipologie, preferințele explicite ale Nicoletei Sălcudeanu par a merge în sens invers descrierii și inventarierii. Preferații ei sînt cei din ultima categorie, cei ieșiți cu totul din complexul și mirajul traumei și din literatura pătimirii și compătimirii; pe locul doi în simpatii stau Miticii desțărați; nu-i plac deloc, în schimb, bocitoarele absolute din prima serie. Cel puțin cîtă vreme lucrurile se păstrează în abstract. Cînd se ajunge la concret, ultima categorie se constată că nu există și că, de fapt, n-are cine îngîna „aria paradiziac㔠a exilului. Adaptabilii de la mijloc, favorizați la descrierea generală, abia fac un capitolaș de comentarii și sînt, în acest sector, cu totul discriminați față de nostalgicii plaiului. Tipologiile sînt, natural, egale în tramamentul teoretic, descriptiv, dar de tot dezechilibrate în tratamentul interpretativ și analitic. Aici, bolnavii de meleag își răzbună definitiv și se ridică la adevărate micro-monografii. Măcar unii, precum Paul Goma, Dumitru Țepeneag, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca. Tandrețea scriptică a Nicoletei Sălcudeanu se revarsă tocmai asupra categoriei care-i displace în abstract, dar pe care o iubește în concret. Cum e de presupus că metoda de lucru va fi pornit de la studiul în concret și pe opere concrete și abia apoi se va fi ajuns la generalizări tipologice, rezultă că Nicoleta Sălcudeanu s-a săturat de atîta admirație și a trecut la represalii și pedepse. Prea multă admirație nu face bine la critică, asta e sigur. Dar și răzbunările autoarei merg cîteodată în exces. Lui Vintilă Horia, de pildă, îi interzice categoric să-și deplore prezentul ca lipsit de valoare și să umble prin timpuri primordiale: „Greșit – zice, îndată după un citat probatoriu, Nicoleta Sălcudeanu. Tocmai prezentul ar fi avut valoare” (p. 16). Fiind vorba de un scriitor, valoare are timpul în care el crede și n-are rost să-l punem pe coji de nucă numai pentru că ne excedează cu melopeea lui melancolică. Dar admirația față de unii membri ai acestei confrerii de nostalgici a trecut deja limita de exces și ea revine în scriitur㠖 dar și în demonstrație - sub forma unei tot mai accelerate iritări. Luați în parte, nostalgicii arată bine și stîrnesc destulă, de nu chiar multă, admirație (cu excepțiile cuvenite, firește; aici, doar una, da’ bună: Petru Dumitriu); puși laolaltă, în categorie, ei devin tot mai dezagreabili și portretul lor tipologic tinde spre caricatură.

În carte, datorită logicii discursului, lucrurile stau în ordine inversă: cititorul are parte mai întîi de această portretizare iritată și dă apoi peste paginile de fervoare interpretativă. Și asta încă n-ar fi grav. Dar dă și peste pagini calde de adeziune la drama nostalgiei de țară. Nu e alta decît că premisa s-a sucit în timpul lucrului. Și că această sucire s-a datorat excesului de ad­mirație, saturației admirative. Incisivitatea Nicoletei Sălcudeanu s-a simțit lezată și a început să lucreze, sabotor, pe dedesubt, izbucnind unde nu era chiar potrivit. Mai la locul ei ar fi fost să opereze în tandem cu analiza, întrucît tipologiile sînt prin natură mai nevinovate axiologic. Dar după atîta theolatrie era de așteptat o răbufnire theoclastică.

III. Critica de bine

Un suflet bun, aproape caritabil, e, în schimb, Iulian Boldea. Necum certăreț din te miri ce și mai nimica, el e, dimpotrivă, comprehensiv cu toată lumea, atît prin metodă, cît și prin natură. Unul dintre cei mai harnici critici de azi, întinzîndu-se pe toată istoria literară, Iulian Boldea vede în comentariu un fapt de strictă pozitivitate, de nu de-a dreptul unul de clemență generală. Nimeni nu-l supără și nimic nu-l irită în cărțile citite. La rîndul său, nici el nu vrea să supere pe nimeni, chiar dacă nu-și propune să încînte pe toată lumea. Lectura lui e de o maximă civilitate și întoarsă eminent spre vorba bună. Criticul nu-și aprinde paie-n cap cu nimeni și chiar cînd are un inconfort de idee cu cineva găsește o soluție elegantă și galantă de a-și puncta dezacordul. Critica lui nu-și pierde nici o clipă seninătatea și cumpătul. Și nici nu-și consumă fondul de bunăvoință intelectivă.

O asemenea bonomie critică nu poate rezista neconturbată fără o anume metodă. Iar într-o carte precum Vîrstele criticii (Ed. Paralela 45, 2005), în care autorul se confruntă cu peste 50 de viziuni și perspective diferite, rezistența ei e o adevărată performanță de atitudine. O performanță care se bizuie, în primul rînd, pe o anume strategie exegetică. Iulian Boldea profesează, aproape cu scrupul, o critică descriptivă. El face dintr-un moment al comentariului – chiar dacă acesta ar fi momentul central – comentariul însuși. Ce-l preocupă de îndată, în fiecare caz, e conspectul ideilor și atitudinilor fiecărui autor vizat. E o probă, fără îndoială, de virtuozitate, deopotrivă a virtuților sintetice și a probității. Conspectul acesta de idei și atitudini concentrează, de fapt, viziunea critică a autorilor respectivi, luînd în calcul atît conceptul literar cultivat de aceștia, cît și eventuala disponibilitate la metode, nu numai fondul de idei și judecăți. Iulian Boldea contrage riguros aceste viziuni în rezumate coerente. Te poți bizui întotdeauna pe buna-credință și pe corectitudinea acestor conspecte. Ele nu deformează niciodată fondul principal de idei și atitudini al autorilor și, în plus, sînt atente și la modulațiile și nuanțele operative ale conceptului. Nu te trezești niciodată că Iulian Boldea vorbește, de fapt, despre o altă carte decît cea pe care o citește, cum se întîmplă tot mai adesea. De-o vreme una e ce se scrie și cu totul alta ceea ce se citește. Graba de a combate lasă cărțile necitite, dacă nu cumva comentatorii pun de la sine ceea ce ar vrea să citească. La Iulian Boldea astfel de peripeții anamorfotice ale lecturii sînt excluse cu scrupul. Iulian Boldea citește chiar ceea ce e scris. Ceea ce devine caz tot mai rar.

Aceste conspecte scrupuloase nu sînt făcute, însă, pentru o eventuală altercație de idee. Iulian Boldea extrage conceptul critic și atît. Nici nu se gîndește să ia poziție față de el, să-l aducă în confruntare cu propriul concept. Nu face, din descriere, baza prealabilă a unei polemici. Procedează, oarecum, ca bun fenomenolog, într-un deplin ecumenism al conceptelor și concepțiilor critice: el doar le descrie. Din această perspectivă non-combativă toate par la fel de bune, la fel de întemeiate. Nu există concepții sau viziuni privilegiate; dar nici discriminate. Ele doar exist㠖 și toate, firește, pe un fond de merit.

Dacă nu face polemică la nivel de idee, de concept, nu înseamnă că Iulian Boldea pri­mește la fel de senin și filantrop toate judecățile care derivă din acestea. De regulă, ce-i drept, el nu face caz de propriile dezacorduri nici la acest palier, dar unde crede că bunul-simț funciar al criticii e lezat, intervine, totuși, cu o specifică temperanță. Asemenea intervenții sînt, însă, rare și Iulian Boldea tulbură consensul critic doar în situații excepționale. El nu numai că nu caută cu tot dinadinsul nod în papură nimănui, dar ar trece bucuros și peste momentele flagrante de dezacord, încercînd să nu strice pacea dintîi a comentariului. Numai unde nu se poate, numai cînd nu mai are încotro deschide cîte-o polemică; dusă și aceasta în termeni pașnici și împăciuitori, ca și cum Iulian Boldea s-ar grăbi să treacă peste un moment inconfortabil al propriei decențe. Vîrful cel mai drastic al acestor de tot rare atitudini polemice e atins în comentariul rezervat Modernității ultime a lui Caius Dobrescu, în care i se pare că eseistul sare prea tare peste cal: „Tranșanța minimalizatoare cu care sînt privite u­nele personalități ale literaturii române care își confirmaseră talentul și forța expresivă înainte de instalarea comunismului la noi e discutabilă; nu de puține ori, din exces de partizanat sau ca să-și urmeze logica demonstrației, autorul ajunge în unghiul mort al confuziei dintre etic și estetic” (p. 242). Observațiile și rezervele – altminteri discrete – se înmulțesc în zona rezervat㠄generației 90”, ca și cum criticul s-ar simți mai în largul său printre congeneri; mai puțin timid aici, el nu e, totuși, cu nimic mai malițios, rămînînd în substanță la fel de „pozitiv”.

Vîrstele criticii e, în fond, o panoramă dispusă sub formă de triptic. În mare, criteriul de ordonare ar putea fi considerat cel generaționist; asta dacă tabloul principal, cel mai consistent, n-ar uni deliberat ceea ce Iulian Boldea numește „primele generații postbelice”, în care se regăsesc, prinși în aceeași acoladă, atît, de pildă, Alexandru Paleologu și Mircea Zaciu, cît și Ion Vartic și Cornel Moraru. Riguros generaționistă e tăietura ultimelor două tablouri, cuprinzînd optzeciști și nouăzeciști. Cum în interiorul fiecărei secvențe ordinea nu e cronologică, rămîne bănuiala că ea e preferențială, poate chiar valorică. Nu sînt, însă, destule temeiuri de a transforma această bănuială în certitudine; așa că o oarecare ambiguitate de aranjament pare mai sigură.

Sigură de tot e însă preferința lui Iulian Boldea pentru un anumit tip de critică/ critici; o critică bazată pe suplețe – e o calitate mereu scoasă în pregnanță de Iulian Boldea -, pe empatie și mobilitate, nu pe cantonamentul de metodă; o critică plurivalentă, așadar, nu dogmatică. „Radiografiile” sînt – recunoaște el singur – „unele sumare, altele de mai mare complexitate” (p. 6), dar asta nu întotdeauna din vina comentatorului; ele sînt (sau provin din) cronici literare, iar unii autori – ce-i drept puțini – au rămas doar la o carte. Dar chiar dacă nu ia în considerare toate cărțile celor „radiografiați”, Iulian Boldea nu trece peste momentul unui portret sintetic, în care grupează toate calitățile autorului, și cele etalate în cărți neluate acum în seamă. Portretele se încheie, de regulă, printr-o judecată de valoare în care sînt topite și calitățile dominante ale fiecărui autor. Cum Iulian Boldea îi consideră cam pe toți de familie bună, le dă tuturor nota șase. E nota de bază, dacă nu cumva chiar media riguroasă a exercițiilor de evaluare. Peste această notă se așează, în unele cazuri, un entuziasm de adeziune, o vizibilă empatie euforică; atunci cînd nota ar trebui să fie vizibil mai mică, Iulian Boldea se ascunde sub descrierea neutră, pur tehnică. Diferențele valorice sînt făcute, în general, din aceste subtile nuanțări, nu întotdeauna vizibile, ceea ce lasă impresia unei eclatante egalități de tratament.

Galeria ca atare nu cuprinde, însă, numai critici, chiar dacă grosul tablourilor e reprezentat de aceștia. Alături de critici/istorici literari cu licență în regulă (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Mircea Zaciu, Gelu Ionescu, Alexandru George, Mircea Martin, Laurențiu Ulici, Gheorghe Grigurcu – citat cu religiozitate în toată cartea –, Gabriel Dimisianu, Ion Pop, Dan Horia Mazilu, Liviu Petrescu, V. Fanache, Ion Vartic, Marian Papahagi, Mircea Muthu, Mircea Popa, I. Cheie-Pantea, Dan Mănucă, Cornel Moraru, Radu G. Țeposu, Mircea Mihăieș, Ion Simuț, Gheorghe Perian, Ștefan Borbely, Nicolae Oprea, Mihai Dragolea, Dorin Ștefănescu, Mircea A. Diaconu, Sanda Cordoș, Nicoleta Sălcudeanu, Liviu Malița, Diana Adamek, Tudorel Urianu, Ruxandra Ivăncescu și Mihaela Ursa), sînt prezenți eseiști și chiar scriitori – desigur, cu cărțile lor de eseistică (Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Sorin Alexandrescu, Andrei Pleșu, Livius Ciocârlie, Virgil Nemoianu, Ioan Petru Culianu, Ilie Constantin, Leon Volovici, H.-R. Patapievici, Gheorghe Crăciun, Traian Ștef, Ioan Milea, Alexandru Mușina, Caius Dobrescu, Radu Voinescu). Mai degrabă decît la fenomenul critic în sine, Iulian Boldea pare a fi fost atent la mișcarea de idei contemporană. Dar deschiderea aceasta trebuie trecută și ea printre meritele cărții, chiar dacă-i amenință linia de coerență.