Nr. 3 (484) martie 2006

Fişele unui memorialist (69)

Automobilele: umplu azi pînă la refuz nu doar carosabilul, ci şi trotuarele, toate spaţiile cît de cît libere. Asediază, sufocă literalmente bietele noastre apartamente de bloc. Traficul stradal e halucinant. Asistăm la manifestarea dezlănţuită a unei zeităţi tehnice, progenitură a creaturii, ce sfidează natura şi prigoneşte oamenii, siliţi a înghiţi zgomote, aburi, trepidaţii, poluanţi, şocuri şi, nu în ultimul rînd, accidente catastrofale. Mie cel puţin, deşi ex-şofer, cu reflexele de mulţi ani inactive, maşina îmi evocă un prestigiu ocult. Maşina plus şoferul e o fiinţă cvasimitologică, aidoma unui centaur. Cei ce conduc maşinile sînt în chip apodictic superiori celorlalţi muritori, par totdeauna  a  veni din locuri importante şi a se îndrepta spre locuri importante. Nu te poţi pune, tu biet ins fără, cu posesorul maşinii, revărsînd sclipiri luxoase şi etalînd tot mai frecvent mărci străine, întrupînd autoritatea pecuniară. Iar această autoritate rămîne cu atît mai vîrtos un atribut semizeiesc, cu cît lumea hipertehnicizată în care vieţuim devine tot mai laică.

*

Cele mai adînci trăiri – o ştim prea bine – nu pot coagula în reflecţie, nu se pot descrie, se sustrag cuvîntului... Mă copleşeşte un torent de amintiri care au valoare exclusiv pentru mine, precum acea poartă a misterului, prevăzută cu paznic neînduplecat, înălţată pentru un singur om, dintr-o parabolă a lui Kafka.

*

Şi amintirile au o viaţă a lor. Ele trec prin mai multe vîrste, pînă îmbătrînesc şi pier. De pildă, unele amintiru ale copilăriei, foarte vii în prima tinereţe, îmi apar acum palide, slăbite, aproape de stingere. Rezistă mai mult ca amintiri ale amintirii, prin imaginea lor interceptată în adolescenţă.

*

Vioiciunea continuă, cea atît de atracţioasă, de „simpatică”, balansează îndeobşte între inteligenţă şi, vai, stupiditate (vezi starletele micului ecran).

*

Cu cît e mai mare gradul de idealism al unei gîndiri, cu atît ea e mai în măsură a avea, ciudat, un impact mai mare asupra realităţii. Vezi religiile şi utopiile politice.

*

Animalele întreţin cu materia raporturi mult diferite de cele umane. N-o moralizează. O acceptă în natura sa intrinsecă. Ea nu e nici urîtă, nici murdară, nici compromiţătoare, ci se situează pe un plan de obiectivitate (neutralitate valorică), într-un duh paradiziac.

*

Cît de copilăroasă e comportarea sentimentelor! Chiar cele mai inconfortabile ţin de-o vîrstă fragedă, de geniala improvizaţie a relaţiilor ei cu lumea şi cu sine însăşi.

*

Din bizareriile admirabilului Alexandru George. Cu toate că prozator, se arată teribil de indispus de încercarea subsemnatului de a-l contura ca personaj (de facto, un indice de împlinire în operă a unui autor!), pînă acolo încît îmi pretinde (întorcînd-o apoi pe glumă, însă deloc convingător!) să...nu mai scriu despre d-sa! Deşi critic, tună şi fulgeră împotriva criticii, pe care o socoteşte un exerciţiu caduc, un fel de sărmană schelă în jurul operelor ce se cuvine îndepărtată odată cu afirmarea acestora. Purtător de har literar particularizat în tot ce scrie, dl.Alexandru George nu se dă în lături a-l reprima pe G.Călinescu tocmai pentru prodigioasa-i înzestrare literară, vădind astfel o conduită ce-l apropie, intempestiv, de.... Adrian Marino: „Printre cele mai importante elemente ale moştenirii lăsate de G.Călinescu criticilor din generaţiile mai tinere se numără şi două care au cucerit aproape unanimitatea la urmaşii săi: «metaforita» şi «portretita», tendinţa de-a năclăi orice pagină de simplă recenzie în stilul cel mai «poetic» şi de a risca vederi de ansamblu despre cîte un scriitor pe care cel care ar trebui să-l întîmpine citindu-i cărţile îl schiţează, ajutat mai ales de fantezie, în stilul cel mai pitoresc şi mai voit artistic”.

*

Aşteptarea te poate fascina ca un surogat de eternitate.

*

Cel mai greu nu e să pătrunzi lucrurile ce urmează a se întîmpla, ci lucrurile care s-au întîmplat. Deoarece misterul lor e maxim, precum misterul a tot ce a intrat în imperiul morţii.

*

Nuanţa de trivialitate pe care o presupune „goana după fericire”. O sforţare similimusculară a inefabilului. O „fericire” fugărită, vînată.

*

Truda inefabilului nu e totuşi de neglijat. O putem aproxima prin efortul sunetului, culorii, parfumului de-a rămîne ele însele. Şi ce să mai zicem despre fiinţă!

*

O formă de răzbunare: să proiectezi asupra adversarului nu o sumă de defecte, ci o sumă de calităţi. Care să-l strivească prin ironia contrastului.

*

„Aiurea, undeva, există încă turme şi popoare, dar nu la noi, o fraţi ai mei: la noi există state. Stat? Ce e statul? Ei bine, ciuliţi acum urechile, căci am să vorbesc despre moartea popoarelor. Statul este cel mai rece dintre toţi monştii reci. E rece chiar cînd minte; şi iată ce minciună poartă el pe buze: Eu, statul, sînt poporul. E o minciună! Cei care au format popoarele sînt creatorii. Ei sînt cei care au fluturat deasupra lor un crez şi o iubire. În felul acesta au slujit ei viaţa. Însă distrugătorii au întins capcane mulţimilor şi le-au dat numele de state; ei au atîrnat deasupra lor o sabie şi o sută de pofte. (...) Statul minte-n orice limbă a binelui şi a răului; şi limba lui este minciună şi tot ce are este obţinut prin furt. Fals este totu-n el; el muşcă cu dinţi furaţi, apucătorul! Chiar măruntaiele din el sînt false. Limbă confuză-a binelului şi răului: acesta-i semnul ce vi-l dau, ca semn al statului” (Nietzsche).

*

Citesc sub semnătura eseistului craiovean Ion Militaru, în legătură cu Nietzsche: „Voinţa de acces la operă este însă condiţionată de puterea de depăşire a stilului, de dezgolirea limbajului şi punere faţă în faţă cu ceea ce se exprimă prin limbaj. Nietzsche este condiţionat, în înţelegere, de depăşirea limbajului”. Dar cum să-l lipseşti, Doamne, pe un poet (şi Nietzsche e, inclusiv, un mare poet!) de limbajul său, cu toate conotaţiile pe care le putem explica ori doar intui? Cum să-l parafrazezi pe un Hölderlin sau pe un Rilke sau pe un Trakl? Cum să-i înţelegi prin alt cod decît cel reprezentînd unicatul expresiei lor?

*

Sînt lovituri pe care viaţa ţi le dă oarecum previzibil, „inteligent”, prin intermediul unor principii, norme, teorii încălcate. Şi altele pe care ţi le aplică direct, orbeşte, năucindu-te.

*

Gustul de falsitate a vieţii cel mai acut nu ţi-l dă o reflecţie, ci un sentiment. În procesul vieţii nu conştiinţa e cea care rosteşte sentinţa finală.

*

Adrian Marino, repudiind metafora, poezia, stilul, îmi face impresia unui inginer electromecanic de înaltă calificare care s-ar apuca să practice medicina.

*

Visul diurn: maxima libertate a conştiinţei, deoarece materia sa e controlată (ratificată) de aceasta.

*

Destinul e important mai cu seamă prin cele ce nu ţi s-au dat a trăi, a atinge, a înfăptui. Negaţia îi poate acorda un sens, în definitiv cel mai înalt. Un destin „împlinit”, cu excepţia, poate, a celui purtînd harul sacralităţii, n-ar putea fi decît o convenţie mai mult ori mai puţin demagogică.

*

Constatare: dacă, în prezent, o  persoană de reală valoare ajunge la un însemnat post administrativ, deschizător al unor perspective de cîştiguri pe măsură, s-ar putea să n-aibă caracter. Dacă o persoană de mică valoare accede la un atare post, cu siguranţă e lipsită de caracter.

*

„Un borcan cu aer cules în timpul premierei, la Los Angeles, a filmului «Mr and Mrs Smith», în care joacă Brad Pitt şi Angelina Jolie, scos la licitaţie pe Internet, a ajuns la preţul de 15.000 de dolari, licitaţia nefiind încă terminată. «Fiţi primii care să deţină acest borcan, care poate conţine molecule de aer intrate în contact direct cu Angelina Jolie şi Brad Pitt», precizează anunţul vînzătorului, care arată apoi fotografii făcute în momentul «recoltării» aerului din apropierea vedetelor”. (Libertatea, 2005).

*

O misterioasă, mîntuitoare relaţie între cunoaştere şi iubire. Ratificarea funcţiei cognitive prin iubire: „Cîştigarea de cunoştinţe te face să te apropii de adevăr cînd este vorba de cunoaşterea a ceea ce iubeşti şi nici într-un alt caz” (Simone Weil).

*

Mahalaua era suverană în Bucureştii din interbelic, cu poezia ei aspră ca o floare apărută pe un maidan, mîngîiată de romanţe şi frisonată de melodrame. A mai persistat (am mai prins-o şi eu) în capitala anilor '50-'60, după care a fost înghiţită de talazul înspăimîntător al noilor cartiere de blocuri, uniformizatoare fără speranţă, stihie urbanistică a „socialismului victorios”, care ştergea implacabil orice deosebire dacă nu dintre sat şi oraş, măcar dintre un oraş şi altul. Intrai în omogenitatea de ziduri albicioase a blocurilor ca într-o pădure în care te puteai rătăci cu cea mai mare uşurinţă. O surpriză plăcută: acum, în toamna 2004, regăsesc emoţionat crîmpie din peisajul periferic „cu portiţă şi cişmea”, la Tg.-Cărbuneşti, conservat ca-ntr-o rezervaţie. Pînă cînd? Mă plimb printre casele scunde, strîngace, timide ca printr-un loc familiar, evadez din timp ca-ntr-o beţie fină.

*

„Frumuseţea tinde spre sfericitate. Privirea care o culege vrea să o cuprindă pe toată în acelaşi timp, pentru că este una, manifestare sensibilă a unităţii, ipoteză a inteligenţei de care aceasta se desprinde cu atîta uşurinţă atunci cînd se fixează asupra unui lucru sau a altuia şi asupra relaţiei dintre ele, mai ales asupra relaţiei dintre ele. Întrucît un lucru sau altul, privite în mod dezinteresat, îşi arată unitatea, poate nu a lor, dar totuşi unitate la urma urmelor” (Maria Zambrano).

*

Neîmplinirea ca un extaz, ca o apoteoză a fiinţei, cînd, în cele din urmă, îşi devine sieşi suficientă.

*

Se întîmplă să descoperim gînduri, imagini, chiar asocieri de cuvinte citind texte pe care nu le cunoşteam cînd le-am scris, deci care nu ne puteau „inspira”. E o decepţie, desigur, dar şi semnul unei solidarităţi între spirite ce s-ar cuveni să ne bucure. Simţămîntul că am fost înşelaţi în jocul întîmplării scriptice se corijează prin cel al norocului confirmării. Dar s-ar putea corija... suficient?

*

Memoria: un necontenit joc de-a v-aţi ascunselea al clipelor trăite.O stare ludică a trecutului.

*

„Dacă mă uit mai atent la personajul «Ion»  al lui Rebreanu, trebuie să recunosc că, în fond, el este, la nivelul vechiului sat, licheaua săracă ce vrea să parvină cu orice preţ. «Pahonţu» din Gorila este şi el un arivist – dar urban şi politic. Se înrudeşte cu Dinu Păturică, Stănică Raţiu, Gore Pirgu, Gaitany etc. Toată literatura noastră e plină de lichele (Caragiale e considerat genial fiindcă a reuşit să facă simpatice aceste mici lichele ale miticismului nostru), mai mult, dacă mă gîndesc la Sadoveanu, Călinescu, Arghezi, Camil Petrescu  (în ultimii lor ani de existenţă), precum şi la numărul uluitor de poeţi patriotici de servici şi conjunctură, încep să cred că Blaga avea dreptate spunînd: «romanul s-a născut poet, dar, din păcate, celula nervoasă a majorităţii poeţilor prea români nu rezistă la ispitirile politice sau materiale»” (I. D. Sîrbu).

*

Plictiseala: un mod meschin de-a te despărţi de tine însuţi. O alienare vicleană ce ocoleşte a se declara ca atare.

*

Arta literară: încerci să scrii pînă şi despre posibil ca şi cum ai scrie despre imposibil.

*

Fiind legată la ochi, Justiţiei i s-au dezvoltat compensator alte simţuri, pînă la proporţii primejdioase.

*

„Suma totală a nenorocirilor care încă nu ni s-au întîmplat se numeşte fericire”(Romulus Dianu).

*

Compromisul dispune de un alibi matematic: media.

*

Indiferent de calitatea obiectului asupra căruia se revarsă, iubirea e o desăvîrşire.