Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

CRITERION

de

Alex CISTELECAN

Incertitudinea sensibilă la Gheorghe Crăciun

„Elementul perfect în care interioritatea e tot atît de exterioară pe cît e exterioritatea de interioară este limbajul”. Această afirmație a lui Hegel ar putea foarte bine sta de una singură pe pagina de gardă a romanului Puppa russa, al lui Gheorghe Crăciun. Sau oare riscăm astfel să intrăm, brutali, cu tancul speculativ în delicata țesătură literară? (Desigur, literatura și filosofia s-au despărțit de multă vreme și definitiv; dar oricît de definitivă ar fi această despărțire, ea nu poate fi niciodată totală; deoarece au, în fond, aceeași miză, același obiect, nu numai același instrument).

Am putea începe atunci altfel, de la acea problemă care ne-a chinuit tuturor adolescența: faimosul copac care se prăbușește într-o pădure fără să-l audă sau vadă cineva, există sau nu? Desigur că există, însă ca pură construcție de limbaj. El este „un copac care cade în pădure fără să-l audă nimeni”. Ceea ce este dincolo de experiența și discursul subiectului este chiar limba. Cu adevărat opacă este chiar transparența însăși, în același fel în care cu adevărat invizibil este numai câmpul vederii. Această teză nu trebuie confundată în nici un fel cu părerea milenară conform căreia există un exterior al limbajului, un lucru în sine la care acesta nu poate ajunge. Urmând o articulare aidoma celei pe care Hegel i-o aplică lui Kant, așadar văzând în obstacolul exterior un principiu de posibilitate interior, ar trebui să citim în această critică adusă limbajului chiar presupoziția sa de bază, iluzia sa constitutivă. Limbajul însuși este această iluzie: el integrează obiectul exterior prin chiar excluderea lui. Limbajul include în măsura în care exclude și exclude în măsura în care include. „Excepția imanent㔠– conceptul lui Alain Badiou – redă cel mai bine statutul obiectului în limbaj. Din acest motiv, orice avânt spontan către lucrul în sine, „extra-lingvistic”, sfârșește într-o mișcare de sens contrar și într-un discurs abstract, lipsit de referent, pură langue. Aceasta este ceea ce se numește suveranitatea limbajului și starea de excepție din care el trăiește: „limbajul este suveranul care, în permanentă stare de excepție, declară că nu există un în afara limbii, că el este întotdeauna dincolo de el însuși” [1]. Această realitate este ceea ce Hegel descrie în chiar primul capitol al Fenomenologiei spiritului sub numele de certitudinea sensibilă: obiectul care, în principiu, este cel mai concret și mai imediat, tocmai acesta se dovedește a fi, în fond, cel mai abstract și mai universal: „acesta”.

Și aceeași realitate pare a fi experiența pe care Gheorghe Crăciun o trăiește, din păcate fără să-l fi prevenit cineva, de-a lungul întregului roman Puppa russa. Căci nu este deloc întâmplător că obstinația autorului de a sparge suprafața corpului, de a trece dincolo de epidermă și de a surprinde corpul în opacitatea sa nu face decât să dea naștere unui discurs gol, care pare a crește din sine, fără a mai putea fi oprit și fără a trimite la altceva. Și, din nou, nu este deloc întâmplător faptul că figura de stil preferată, dacă nu cumva singura figură de stil utilizată, este enumerarea. Și nu ne referim la niște enumerări de bun simț, de trei termeni urmați de „etcaetera”, specifice de obicei lucrărilor teoretice. Ci la paragrafe întregi, pagini și chiar capitole întregi care nu sunt decât o enumerare. Există un singur lucru care lipsește din enumerările interminabile ale lui Gheorghe Crăciun, și acesta este salvatorul „etcaetera”. Și spunem asta cât se poate de serios, căci există în folosirea curentă a acestui termen binecuvântat – „etcaetera” – un mărunt paradox: termenul exprimă, de fapt, opusul a ceea ce pretinde. Semnificația sa nu este deloc cea de a înlocui o enumerare care ar putea continua de la sine foarte ușor. „Condițiile sociale, politice, economice etc.”: etcaetera și mai ce? Mai poate urma ceva? Statutul lui „etcaetera” este, de fapt, chiar opusul a ceea ce ne prefacem că credem îndeobște. Termenul marchează o oprire în discurs, o tăietură, o pauză, și orice pauză este mai semnificativă decât discursul în care apare – nu degeaba Lacan a decis ca ședințele sale de psihanaliză să dureze până în momentul în care analizatul se oprește din vorbit (așadar cel mult un sfert de oră): dacă s-a oprit, înseamnă că am ajuns la ceva cu adevărat important. Așa că atunci când îndeobște ne grăbim să adăugăm „etcaetera” înseamnă că, de fapt, nu mai putem continua înșiruirea. „Etcaetera” nu reprezintă astfel punctul de dispersie maximă a discursului, el nu deschide spațiul în care am putea înscrie de la sine toate actualizările posibile, ci, dimpotrivă, marchează intervenția, la nivelul actualizărilor, a chiar principiului de actualizare. El este apariția, la nivelul multiplului, a unului. Din acest motiv, în cazul opus, al enumerărilor kilometrice la Gheorghe Crăciun, am putea vorbi despre un fel de delir, fără însă a risca astfel o psihanalizare simplistă a operei de artă, ci mizând pe semnificația structurală a acestui termen în psihanaliza lacaniană: căci cauza delirului psihotic este chiar forcluderea semnificantului prim, așadar a acelui semnificant care este, în același timp, un punct în structură și, totodată, întreaga structură conținută în acest punct [2]. Cu alte cuvinte, lipsește, așa cum spuneam, semnificantul „etcaetera”, le point de capiton. Și această absență face ca, la limită, întregul roman să fie o singură enumerare, căci evenimentele și paragrafele se alătură unul altuia în mod egal, fără creșteri și coborâri, într-un fel de monotonie în diversitate sau frenezie a statului pe loc. Poate tocmai de aceea romanul nu are nici început, nici sfârșit: ar fi putut începe la jumătate tot așa cum, la fel de bine, s-ar fi putut încheia două sute de pagini mai încolo de unde s-a oprit. Firul epic, abia vizibil sub încărcătura greoaie de jocuri și artificii, este, în fond, cât se poate de liniar și previzibil. O simplă suită de întâmplări, ca să nu zic „futaiuri”. Chiar și acolo unde există riscul ca autorul să se simtă realmente captivat de povestire, o avalanșă de strategii stilistice vine să-l răcorească și să-i deturneze interesul, ba câte-un flash back (realmente boooooring), ba câte-o înșiruire pentru antrenament, ba câte-o joacă de-a jocul, în fine, orice, numai să fim contemporani. „Extraordinarul și jucăușul Gheorghe Crăciun”, exclamă Mircea Horia Simionescu. Și nu e adevărat? Cum să nu, e evident că-i așa, e chiar prea evident ca să fie adevărat. N-am vrea, însă, să fim acuzați de conservatorism în gusturile noastre literare: ceea ce reproșăm noi nu este o folosire exagerată a tehnicilor literare specifice poststructuralismului, ci o proastă asumare a acestora. În fond, poststructuralismul, în calitate de curent literar cu metodă gata făcută și dictată de la centru, se bucură de un statut cu totul aparte în istoria culturii: el este singurul în care scrierile teoretice sunt infinit mai palpitante decât aplicațiile literare. Plângeam citind Vocea și fenomenul, exultam citind Ousia și grammé sau Violență și metafizică, însă când iau în mână un roman pretins postmodernist, devin automat narcoleptic. Înțelegem, desigur, cu toții, necesitatea întregii retorici inerente deconstrucției: fără fir unitar, fără personaje prea accentuat conturate, fără unitate de stil și așa mai departe. Însă aplicarea mecanică a acestor rețete nu garantează deloc un roman „postmodernist”. Exista în deconstrucța derridiană un moment final în care exteriorul destituie și contaminează interiorul, un punct în care metafora e cea care figurează conceptul și scriitura tace în voce, iar condițiile de imposibilitate se dovedesc a fi în același timp condițiile de posibilitate. Dar când Julio Cortazar afirmă, la începutul Șotronului, că această carte este mai multe cărți (subînțeles: câte vrem noi, cititorii) el nu uită să dea imediat și ordinea firească în care trebuie citite fragmentele așezate aparent arbitrar: dar dacă există o ordine normală, la ce a mai fost nevoie de parodia jocului de-a așezarea întâmplătoare? La fel și în cazul Puppei russe: toate tehnicile scriitoricești ingenioase care apasă firul epic unitar nu îl afectează, în fond, deloc. La sfârșit acesta ar putea fi decupat și pus deoparte, eventual chiar tipărit în ediție separată cu titlul „Puppa russa, ediție esențială”. Iar acest esențial rămâne neatins, chiar dacă foarte palid, în spatele tuturor intervențiilor brutale, din exterior, ale tehnicilor autorului. Trecerea de la un stil la altul, repetată de nenumărate ori în interiorul fiecărui capitol, este la fel de arbitrară și iritantă ca pauzele de publicitate din interiorul unui film. La sfârșitul lor, revenim epuizați la același serial cunoscut, în același punct în care îl lăsasem. Romanul postmodernist ar fi, prin urmare, același roman clasic, decorat în plus cu ceva artificii. Din această parodie de scriitură contemporană nu puteau lipsi, desigur, câteva intervenții, grupate sub titlul de „nota auctoris”, ale autorului în interiorul poveștii. Iată-l bându-și cafeaua și pregătindu-se să se metamorfozeze în femeie, iată-l scriind obsesiv de opt ani de zile la acest roman... Dar totul nu face decât să mascheze, în fond, adevărul perfect contrar: anume că dacă lipsește ceva din acest roman, acel ceva este chiar autorul, în sensul unei asumări veritabile a subiectului. Una peste alta, critica pe care Zizek a adus-o stilului post-structuralist se potrivește perfect acestei lucrări: „poetica post-structuralistă este, în fond, afectată. Întregul efort de a scrie ‘poetic’, de a ne face să simțim cum textul nostru este deja prins într-o rețea descentrată de procese plurale și cum acest proces textual subvertește întotdeauna ceea ce ‘vrem să spunem’... maschează faptul deranjant că, la rădăcina a ceea ce post-structuraliștii afirmă, există o poziție teoretică clar definită care poate fi articulată fără dificultate într-un metalimbaj pur și simplu... Stilul poetic al post-structuraliștilor – acela al autocomentariului ironic continuu și al auto-distanțării, metoda de a subverti în mod constant ceea ce tocmai am spus literal – există numai pentru a învălui niște propoziții teoretice de bază. Problema nu este, așadar, că ar renunța la o formulare strict teoretică în favoarea unui lirism flasc. Dimpotrivă, este faptul că poziția sa este prea «teoretică», în sensul unei teorii care exclude dimensiunea adevărului, care nu afectează, așadar, poziția din care vorbim” [3].

Am putea spune că și în cazul construcției și descrierii personajului feminin central eroarea e tot una de Fenomenologia spiritului, mai exact o suprapunere ilicită a lui în sine cu pentru noi. Există, desigur, numeroase pasaje cu adevărat autentice și reușite literar în ce privește ființa Leontinei, și acestea sunt chiar acelea în care ea e văzută din exterior, prin ochii unui alt personaj. Însă aceste pasaje sunt rare și cel mai adesea punctul din care scriitorul își vede personajul este unul foarte ambiguu, aparent de la distanță (prin folosirea persoanei a treia – ceea ce ar fi echivalentul lui „pentru noi”) și în același timp din interiorul personajului, prin inserția unor monologuri absolut neplauzibile ale conștiinței Leontinei (cum s-ar spune, „în sine”). Zidul de care Gheorghe Crăciun se lovește aici este, din nou, unul de fabricație hegeliană, al cărui principiu de construcție este: „ceea ce e dincolo de aparență este aparența ca aparenț㔠și care, dacă e valabil pentru cineva, e mai ales pentru femeie. Din acest motiv singurele pasaje reușite în dezvăluirea personajului sunt cele în care aparența este asumată ca aparență, așadar atunci când personajul este descris din perspectiva altor personaje. Paradoxal, tocmai atunci avem senzația că atingem cu adevărat natura intimă a personajului, iar feminitatea acestuia este construită cu autenticitate. Dimpotrivă, atunci când redevenim serioși și ne reinstalăm punctul de vedere în capul personajului, senzația de fals și inautenticitate este totală. Nu întâmplător în aceste situații Leontina pare complet masculinizată. De ce? Pentru că femeia, așa cum este ea în sine, dincolo de aparențe, este întotdeauna o fantasmă masculină. Femeia-vampă, femeia-înger, cele două axe pe care se plimbă și Gheorghe Crăciun, nu numai că nu sunt deloc originale, dar nu sunt nici măcar prea feminine. Ca și în cazul limbajului, și în acela al femeii raportul dintre interioritate și exterioritate este departe de a fi cel normal. Banda lui Möbius și toate celelalte figuri ale nodologiei lacaniene ar putea fi niște încercări apropriate de redare a acestui raport dereglat între interior și exterior [4]. Desigur, autorul dă impresia că parează acest paradox prin introducerea temei androginului: Leontina, așa cum îi spune și numele, este o ființă duală, jumătate femeie, jumătate bărbat. Există însă două probleme în ce privește acest motiv al androginului, apreciat de criti­ca de întâmpinare, în urale, drept ceva cu totul inedit în literatura noastră. Mai întâi, există problema, deja menționată, a indiscernabilității dintre „în sine” și „pentru noi”: în aceste monologuri din capul Leontinei nu vorbește, de fapt, deloc personajul. Ele sunt numai divagații de metalimbaj ale autorului, analoage cu momentele în care vocea off irumpe în film. Analoage pentru că în ambele cazuri se produce o depășire nepermisă, ilicită a mijloacelor specifice operei de artă. În ambele cazuri are loc un scurt-circuit prin care receptarea și interpretarea cititorului/spectatorului sînt incluse forțat în interiorul operei de artă. Căci autorul este cel care ne avertizează aici: „da, deci atenție, avem de-a face aici cu o ființă duală, jumate femeie, jumate bărbat”. Ideal ar fi fost ca eu, cititorul, să-mi fi dat seama de unul singur, citind romanul, de această realitate. Însă așa cum apare ea în roman, trebuie s-o spunem din nou, este doar o presupoziție teoretică venită din exterior, care nu afectează interioritatea textului. Al doilea argument pentru care acest motiv al androginului reprezintă un eșec ține de o eroare în concepție: e lăudabilă intenția de a gândi natura feminină în mod nesubstanțial, făcând din ea ceva iremediabil scindat. Însă substanțialismul dat afară pe ușă, în primul moment, se întoarce inevitabil pe fereastră în cel de-al doilea. Căci cele două jumătăți ale ființei Leontinei sunt construite în chip cât se poate de substanțialist: avem aici un bărbat și o femeie așa cum îi știm dintotdeauna: pe de-o parte, un fel de conștiință mereu reticentă, o ontologizare a scrupulelor – pe scurt, un nevrotic obsesional după manual – și, de cealaltă parte, o ființă mereu în exces față de ea însăși, o ființă care-și rezistă mereu identității sale – pe scurt, o isterică la modul clasic. Există un șantaj afectiv care se produce de fiecare dată când un roman chipurile reușit are în centrul său un personaj feminin: brusc, se presupune că toți ne vom îndrăgosti ca muștele de acest protagonist. Nu vreau să neg că, uneori, lucrul e adevărat. Există, fără îndoială, numeroase personaje feminine “irezistibile”, fasonate aproape întotdeauna fără prea multe artificii, pretinse subtilități și spectaculoase metamorfozări ale autorului în femeie. Însă în fața Leontinei eu am rămas, pe tot parcursul celor patru sute de pagini, nemuritor și rece.

În fine, dacă se poate vorbi în termeni de eșec și reușită în ce privește o operă literară, acest roman este un eșec. Dar să nu ne oprim din dialectizat prea repede. Căci nu întotdeauna un eșec este ceea ce pare. Cu puțin optimism orice eșec poate fi transfigurat într-un succes. Oare Heidegger nu făcea la fel interpretând sfârșitul lui Sein und Zeit: dacă gândirea a trebuit aici să se oprească înaintea îndeplinirii planului, e pentru că a ajuns la ceva realmente relevant. Oare dialectica negativă a lui Adorno nu este, în întregime, o metodă sistematică de a converti eșecul în reușită, o manieră de a aplica metodic, cu succes, eșecul?! Și, în fond, oare dialectica însăși, departe de a fi o depășire exterioară a antitezei în sinteză, nu este ea tocmai o metodă de a lua negativul antitezei ca pozitiv, așadar de a vedea reflecția exterioară drept o reflecție determinată?! Cum se spune, enigmele vechilor egipteni erau niște enigme și pentru egipteni. În această logică a ratărilor grandioase trebuie situată și cartea lui Gheorghe Crăciun. Căci și aici eșecul romanului Puppa russa nu este un simplu accident, ci ține de chiar natura obiectului său. Despre corp și femeie nu putem da seama decât neputând da seama. În acest sens, Gheorghe Crăciun reușește cu adevărat.

Note:

1. Giorgio Agamben, Homo sacer. Il potere sovrano e la nuda vita, Einaudi, Torino, 1997, p. 27 (sublinierea noastră).

2. Cf. Jacques Lacan, Le Séminaire, livre III: Les psychoses, Seuil, Paris.

3. Slavoj Zizek, The Sublime Object of Ideology, Verso, Londra-New York, 2001 (ediþia a opta), p. 155.

4. O discuție mai lungă ar necesita analizarea raportului imaginii femeii din acest roman cu formulele sexuării din seminarul 20, Encore, al lui Jacques Lacan. Pentru un survol rapid, recomandăm textul lui Zizek, Woman is one of the names-of-the-father, de pe www.lacan.com.