Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

FELURI DE TEATRU, FELURI DE CRITICĂ

 

Mircea MORARIU

Argument.

"Vorbești, vorbești, atâta știi să faci!"

În urmă cu câteva săptămâni, am revăzut câteva fragmente dintr-un interviu acordat în 1972 de Liviu Ciulei Televiziunii Române. Marele regizor glosa, la un moment dat, pe marginea aplauzelor de la sfârșitul spectacolului. A aplauda – credea Ciulei – poate părea un gest de primitivism. Dar a aplauda, ritul prin care, până la urmă, se marchează ieșirea din joc, înseamnă deopotrivă modalitatea prin care spectatorii își mărturisesc solidaritatea cu cei ce le-au dăruit spectacolului, cu făptuitorii lui. Aplauzele – conchidea Liviu Ciulei- sunt expresia necesității de a-ți afirma bucuria pentru o reușită la care ai fost părtaș. Judecând după faptul că la noi, la mai toate spectacolele se aplaudă însuflețit, sacadat, frenetic, furtunos, într-un ritm  creat de pattern-ul  adunărilor de partid la nivel înalt de odinioară, mai că ai fi tentat să crezi că cerul teatrului românesc e cum nu se poate mai senin, că electrocardiograma acestei arte ar arăta un organism plesnind de sănătate, că evenimentele se țin lanț, că ocaziile de bucurie sunt nenumărate. În vreme ce în toată lumea ceea ce se cheamă standing ovations reprezintă o excepție, în sălile românești fenomenul a devenit regulă. Să înțelegem oare că, spre deosebire de restul lumii, pe afișele noastre ar figura doar spectacole excepționale? Din păcate, lucrurile sunt departe de a sta astfel. De multe ori, ascultând și simțind fără obiect ropotele în cauză, îmi amintesc de un pasaj din Paradisul pierdut al lui Milton, pasaj ce glăsuiește „ și flăcările  acelea nu răspândeau lumină, ci mai curând întuneric vădit”.

Mi-a fost dat, în vremea din urmă, să cutreier mai mult decât de obicei teatrele din țară, astfel încât socotesc că mă aflu în posesia unei imagini destul de limpezi asupra a ceea ce se întâmplă în teatre. Fenomenul cel mai îngrijorător mi se pare cel al oboselii. O oboseală bătrânicioasă, prematură ce face ca tentativele de înnoire a repertoriului să fie extrem de fragile, în pofida eforturilor trendy  care pe alocuri au reușit să depășească faza vocală, ca sintagma regie tânără să pară abuzivă, chiar dacă o nouă generație de regizori și-a propus în chip programatic să reîmprospăteze oferta de piese, ca noile generații de actori să se confunde prea adesea nu doar cu mediocritatea, ci cu incapacitatea de a rosti clar un text, de  a se mișca pe scenă firesc, acceptabil, asta cu toate că nu lipsesc meritoriile  excepții. Sunt voci care vorbesc despre un teatru „nou“ ce seamănă cumva cu copiii atinși de progerias, boala bătrâneții timpurii. Instituționalizat ori alternativ, teatrului românesc parcă îi e teamă să-și exercite propriul eu în spectacole, nu doar în talk-show-uri și colocvii ratate, parcă nu ar vrea să vadă în ce măsură e în contact ori sincronie cu lumea.

Amăgit ori îmbălsămat de aplauzele și ovațiile prelungite, angrenajul teatral național nu prea dorește așadar să bage de seamă că funcționează adesea în răspăr. Traversând cu încetineală timpul, respectivului angrenaj nu îi e la îndemână să deschidă fereastra compartimentului de tren în care s-a autoizolat, să scoată capul pe fereastră spre a privi și inhala o gură de aer proaspăt. E pericoloso sporgersi! Cred că în ziua de azi există suficiente motive ca teatrul să se pună public în discuție, să reflecteze asupra propriei stări și a viitorului său. Dacă va fi mereu  amânată, sufocată de argumentul că Mihai Măniuțiu, Silviu Purcărete, Tompa Gábor, Alexandru Tocilescu sau Victor Ioan Frunză, ca să citez doar câteva nume de regizori „canonici” pe care o colegă cam pripită i-a considerat a fi „de patrimoniu” ne oferă totuși spectacole bune și că lor li se alătură Radu Afrim sau Vlad Massaci, nu e exclus să remarcăm, că la un moment dat călătoria prin timp a teatrului va fi compromisă, va deveni periculoasă atât pentru sine cât și pentru spectatori, iar trenul va ajunge inevitabil pe linie moartă.

Odinioară, Peter Brook le cerea celor ce fac teatru să deosebească viața de moarte. Operăm noi oare acum o astfel de distincție? Artistul adevărat- credea Brook- e cel ce renaște în clipa în care sterilitatea dă semne că îl amenință. Conștientizăm momentul sterilității? Și tot lui Brook îi plăcea să citeze o frază aparținându-i  apropiatului său colaborator Gourdjieff, frază ce glăsuiește „cel care nu înaintează  dă înapoi”. Cum am sentimentul că nu prea înaintăm, spre a-mi verifica impresia m-am gândit să invit o seamă de colegi, critici de teatru, să-și expună în paginile Familiei punctele de vedere. Sigur, mi se va spune că veșnicului încruntat, eternului cârtitor care e criticul îi e la îndemână să vorbească spre a identifica dezordini, dereglări ori derapaje de tot felul. Că i se potrivește de minune o exclamație din excelentul roman Zazie dans le métro  a lui Raymond Quéneau, „vorbești, vorbești, doar asta știi să faci!“. Că nici critica nu stă tocmai bine, că și ea ar avea nevoie  de niscaiva energizante, fie și numai pentru motivul că în ultimul timp se cam teme de schimbul de idei aflate în contra­dicție, lucru care înseamnă cu totul altceva  decât conflictele ori rivalitățile dintre persoane. Așa încât am socotit util să adiționez opiniilor despre felurile  și starea teatrului cele despre fe­lurile și starea criticii. O fac cu speranța că discuția odată începută va genera replici de natură să faciliteze înaintarea. Și că vorbind, adică scriind, critica de teatru va dovedi că îi stă în putere să construiască. Asemenea teatrului pe care îl acompaniază.