Nr. 3 (484) martie 2006

Critica teatrală şi contextul ei

Contextul criticii teatrale româneşti este teatrul românesc. În conştiinţa criticii este neavenită şi neprofesionistă orice discuţie despre legislaţia teatrelor sau despre funcţionarea culturii într-o guvernare sau alta, despre teatrul românesc şi problemele politice naţionale sau mondiale. Teatrul românesc e ca o navă cosmică independentă de contactele cu laboratoarele de la sol, navigând însă – după părerea mea – numai pe rute programate. De câteva stagiuni încoace teatrul românesc a intrat într-un soi de rutină în care regizorii buni fac spectacole bune, iar cei proşti – proaste; critica teatrală, mai bine zis cronica teatrală, nu face decât să înregistreze aceste realităţi. E adevărat, nu aceiaşi regizori sunt buni pentru toţi criticii şi topurile abundente din unele publicaţii oglindesc o mare diversitate a gusturilor, dar ar fi destul de dificil de formulat principiile de diferenţiere.  Din cînd în cînd apar articole polemice unde câte un critic îşi proclamă adeziunea la tot ce e nou şi anunţă că va lupta neostenit împotriva criticilor învechiţi. Pledoaria pentru nou se produce de dragul unor nume (ni se spune ce talentaţi sunt cutare şi cutare) nu al realizărilor lor, ceea ce mă face să cred că talentul vădit în discuţii particulare nu îşi găseşte întotdeauna o exprimare armonioasă pe scenă. Orice cronicar are o scală a valorilor implicită,  nivelul aşteptărilor este determinat de semnăturile autorului şi ale regizorului spectacolului la care se duce.

În critica teatrală, şocul întîlnirii şi al diferenţierii generaţiilor e oarecum firesc: pentru fiecare cronicar cultura spectacolului începe cu primele reprezentaţii văzute de el, ceea ce a citit despre spectacolele care au definit epocile teatrale anterioare se ordonează – în cel mai bun caz – în seturi de informaţii, nu în trăiri comparabile cu cele de acum. Regizorii şi actorii care au făcut gloria deceniilor anterioare sunt practic necunoscuţi şi abia dacă sunt respectaţi. Din păcate, aceeaşi ignoranţă se răspândeşte şi asupra dramaturgiei, considerată în bloc oportunistă ideologic şi compromisă estetic. Ceea ce nu e adevărat şi o primă consecinţă a acestui neadevăr este sărăcirea repertoriului original: între dramaturgia interbelică, jucată vetust şi strigătele de revoltă ale dramaturgilor de azi nu apare nici trăsătură de unire deşi acestea există şi mă gândesc că personajele din Stop the tempo al Gianinei Cărbunariu se înrudesc cu „îngerii trişti” ai lui D. R. Popescu mai mult decât le-ar plăcea să vadă comentatorilor ei entuziaşti. Şi dacă vraja unui spectacol cum a fost Nepotul lui Rameau, de exemplu, dispare odată cu memoria ultimilor săi spectatori, textele epocii pot fi recitite cu mai multă înţelegere teatrală decât a făcut-o Ciprian Şiulea când a scris că dramaturgia lui Teodor Mazilu, Dumitru Solomon şi D.R. Popescu  ar fi cea mai limpede expresie a literaturii de propagandă comuniste. Nu aşa au fost percepute piesele lor de-a lungul timpului, cînd tocmai acestea erau cenzurate, suspendate, îndelung vizionate pentru a ucide adevărul din ele. Am convingerea că acest adevăr poate fi valorificat scenic de noile generaţii de regizori, în modalităţi care să conecteze dezbaterea teatrală la frământările din societatea românească: cum am trăit, ce am acceptat şi de ce am acceptat – sunt câteva întrebări formulate de aceste texte, în consonanţă cu tulburările din conştiinţa părinţilor şi a bunicilor tinerilor creatori şi cronicari de teatru. Cred că înnoirea teatrului nu se poate adresa unei singure generaţii şi dacă e firesc ca publicul tânăr să recepteze fără probleme tehnologiile noi folosite în arta spectacolului, cucerirea adeziunii celor care mai cred despre teatru că e o componentă a vieţii spiritului e absolut necesară. Mie personal mi-e antipatică ideea unui teatru sectar, oficiat de preoţii unei înţelegeri superioare provocînd extazul credincioşilor şi plictiseala laicilor.

Polemicile sunt stârnite de obicei de vreo selecţie – pentru Festivalul naţional, nominalizările pentru premiile UNITER – şi încep şi sfârşesc prin a critica opţiunile juriului sau ale selecţionerului, fiecare propunând propriile opţiuni. Opţiuni, nu criterii. O explicaţie ar putea veni din faptul că mişcarea teatrală nu oferă un peisaj de bătălie unde să intre în discuţie direcţiile, concepţiile. Regizori tineri – arareori stabili – trebuie să ţină seama de posibilităţile trupelor cu care lucrează şi marile decalaje existente sub acest raport în ţara teatrului modifică nu doar percepţia stilului unui creator, ci şi percepţia talentului său. Acest tip de oscilaţii nu e de natură să tulbure viaţa relativ liniştită a criticului care scrie despre ce a văzut, dar produce mari dificultăţi celor ce se vor critici de întâmpinare sau de direcţie. În condiţiile prezumţiei de onestitate, ei sunt deseori puşi în situaţia de scrie de rău despre creatorii susţinuţi neabătut până atunci şi artiştii asimilează luciditatea actului de trădare. Neputinţa de a coagula un grup sau nucleul unui viitor grup în jurul unui manifest artistic produce întoarcerea la sursa teatrului pre-modern: textul. Grupul DramAcum, în diversele sale compoziţii, a înţeles asta şi combinaţia dintre un grup de regizori şi potenţialii autori dramatici este de bun augur pentru teatrul românesc. Textele sunt diferite, şi ca sursă de inspiraţie, şi ca expresivitate. Pe de o parte, un material literar fluid, în afara logicii dramei, pe de altă parte încercări de construcţie tradiţionale în care este turnată zeama tulbure a realităţii contemporane. După cum se ştie, lichidul preia forma vasului.  

Când ne referim la context ar mai trebui amintită o realitate: în condiţiile de libertate a informaţiei şi a circulaţiei, legăturile teatrului românesc cu actualitatea definitorie a teatrului mondial sunt aleatorii şi superficiale. Vin persoane importante din lumea teatrului, stau de vorbă cu persoane importante de pe aici, văd spectacole, uneori scriu despre ce au văzut. Dacă scriu de bine – rămân importanţi. Dacă scriu de rău înseamnă că s-au ramolit sau au prejudecăţi ideologice. Oamenii de teatru români circulă. Unii montează, alţii văd, totul rămâne o experienţă personală. Circulă şi spectacolele româneşti, după ecourile ajunse în ţară, toate s-au bucurat de un răsunător succes. Nu ajung în România spectacolele regizorilor importanţi, nu vin trupe importante; dacă facem abstracţie de deplasările unor persoane, teatrul ca organism nu profită de pe urma libertăţii, el trăieşte în autarhia de dinainte de ‘89. De aceea mie mi se par importante şi utile iniţiativele unor critici de a face cunoscute textele importante ale dramaturgilor străini contemporani. Victor Scoradeţ a izbutit chiar mai mult: textele traduse de el sunt jucate – fie şi în spectacole lectură – şi astfel piese  incitante din dramaturgia de limbă germană, deschid orizontul spre abordarea unei problematici familiare vieţii, dar străine scenei româneşti; sunt piese care prin scriitura lor impun regizorului alt tip de convenţie teatrală. Am impresia că asistăm acum la revenirea dramaturgiei ruse pe scenele experimentului românesc. S-ar putea ca datorită seriei de la Teatrul Act iniţiate de traducătorii de dramaturgie spaniolă şi piesele iberice să devină o componentă a repertoriului curent. Cred în necesitatea abordării sistematice de către echipe omogene a noii dramaturgii şi mă gândesc că „Teatrul Odeon”, „Teatrul Act” ca şi companiile independente găzduite în sala „Teatrului Foarte Mic” şi-au impus propriul profil prin acţiuni consecvente de acest fel. Mai mult sau mai puţin vizibil, cultura şi inteligenţa unor critici a contribuit din plin la apariţia şi susţinerea acestor spectacole. Ar fi inutil şi lipsit de speranţă ca după eforturi (care nu se rezumă la divagaţii inteligente ci implică şi acţiuni administrative, căutare de sponsori etc) să li se mai ceară acestor critici şi obiectivitate în judecarea rezultatelor. Li se poate cere însă un anume grad de sinceritate: da, sunt implicat şi pentru că sunt implicat, ştiu ce greutăţi au fost, cum s-a lucrat, ce a vrut regizorul şi n-a putut actorul (sau invers)  vreau să vă spun de ce cred eu că e frumos şi bun ceea ce aţi văzut sau vreţi să vă decideţi să vedeţi.

Membrii echipajului acestei nave, pierdute deocamdată în spaţiu, cum este deocamdată, după părerea mea, teatrul românesc, ar trebui să se cunoască unul pe altul, să-şi aplice prezumţia de onestitate şi în aceste condiţii n-ar fi exclus ca planeta teatrului să se cureţe de impostură şi să devină un plăcut loc de aterizare pentru toate generaţiile de critici.