Nr. 3 (484) martie 2006

Aceasta a fost invitaţia

Revista FAMILIA intenţionează pentru numărul 3/ 2006 să publice o antologie de Poeme alese. Vă invităm să ne trimiteţi unul dintre poemele dv. preferate aparţinând unui poet român, indiferent din ce perioadă a istoriei poeziei noastre. Un poem la care, măcar mental ori/şi afectiv, reveniţi periodic, pe care v-ar plăcea să-l împărtăşiţi cu alţi iubitori de poezie, poeţi ei înşişi ori doar pasionaţi cititori/ascultători. Trimiteţi-ne, aşadar, poemul dv. preferat (la această oră, în acest timp, anotimp, an, în aceşti ani) şi o frază de dv. inventată (hai, două-trei, maximum) prin care să sugeraţi de ce aţi ales poemul ale.

Au fost aleşi:

Adrian Alui Gheorghe, Tudor Arghezi, George Bacovia, Cezar Baltag,

Ion Barbu, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Emil Botta, Ion Caraion,

Paul Celan, Ruxandra Cesereanu, Vasile Copilu-Cheatră, Traian T. Coşovei, Ioan Budai-Deleanu, Mircea Dinescu, Ştefan Aug. Doinaş,

Mihai Eminescu, Radu Gyr, Cezar Ivănescu, Mariana Marin,

Virgil Mazilescu, Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Gellu Naum,

Aurel Pantea, Nicolae Prelipceanu, Cornelia Maria Savu,

Nichita Stănescu, Daniel Turcea, Alexandru Vakulovski,

Ienăchiţă Văcărescu

"Iar eu spun că, nu numai în cele doftoriceşti, dar în multe meşteşuguri mai lămurite, norocul îşi are bună parte. Avântările poeziei care răpesc şi scot din sinea sa pe făuritor, de ce nu le-am pune pe seama norocului său, deoarece el singur ne mărturiseşte că întrec priceperea şi putinţele lui şi îi vin de aiurea, nicidecum în stăpânirea lui nu sunt. Maeştrii cuvântului nici eu nu socot a fi stăpâni pe mişcările şi frământările uimitoare, care-i împing dincolo de cele gândite de ei. Aidoma cu zugrăvirea care uneori are trăsături purtate mai presus de cele încăpute în minea şi în ştiinţa zugravului, fiind însuşi el adus a se mira şi uimi de ele. Dar soarta ne arată şi mai limpede multul dăruit din al său în toatre acele făuriri, ale căror farmec şi frumuseţi se văd nu numai înălţate peste cele gândite, dar şi în afară de ştirea făuritorului. Un cititor priceput găseşte adesea în scrierile altuia altă desăvârşire decât cea vroită şi înţeleasă de întocmitor şi-i împrumută împliniri şi înfăptuiri mai bogate."

Michel de Montaigne, Eseuri

Adrian Alui GHEORGHE

Hai, Reiner!

Întâi şi-a refuzat numele. Se numea Reiner.

Sau se numea Dimitrie?

Sau poate Iacinto, un nume neobişnuit

printre locuitorii tot mai

abstracţi ai unei lumi care se înghesuia

să urce în cer. Sau se numea

Ezra.

Ezra se numea şi casa în care locuia şi

strada

şi tara                                

şi continentul …

Sau nu. Se numea pur si simplu Paul.

Paul e un nume pe care moartea

nu-l vede prea lesne, ea vine şi zice:

Unde este Paul?

Dimitrie zice:

Nu ştiu unde este Paul!

Reiner zice: Paul descarcă luna în curte!

Carlos zice: Paul e obosit, Paul doarme cu femeia lui

şi femeia lui

tocmai visează şi Paul merge înainte şi face loc visului

să intre în lume!

Omar, care tocmai trecea pe acolo,

zice morţii: Paul s-a dus dimineaţa

în târgul de câini

să-i înveţe să urle ca oamenii!

Yannis s-a apropiat de moarte

şi i-a zis: Paul este Reiner sau

e chiar Iacinto.

Iacinto i-a spus morţii:

Paul e Edgar!

L-am văzut eu pictându-l

pe Edgar

ca să se ascundă!

Piotr zice: Paul

nici n-a trecut azi pe aici,

el vine foarte rar pentru că

însămânţează cu nisip

câmpiile de la est …!

Atunci moartea zice:

Vei merge cu mine tu, Reiner,

după aia vii şi tu Ezra

după care vii şi tu Dimitrie

te pregăteşti şi tu Federico

şi dacă între timp nu apare Paul

vii şi tu Iacinto

şi tu Carlos

şi tu Piotr

şi dacă Paul nu termină de descărcat luna în curte

vii şi tu Alexandru

şi tu Emanuel

şi tu Iustin

şi dacă pământul

nu-i tot însămânţat cu nisip vii şi tu

Olivian

şi tu Christian

şi tu Aurelian

şi tu Horst

şi dacă femeia lui Paul încă visează

limba inorogului mângâindu-i coapsele

vii mai întâi tu Ioachim apoi vii tu

Patrick apoi tu Boris şi până vine Paul

din târgul de câini cu mâinile zdrenţuite

de muşcături

până se spală de sânge

vii tu Alvin

şi tu Eduard şi tu Antonio

şi până Paul se desparte de Edgar cu care

a întemeiat o biserică pentru frica lor

vii tu Nicanor şi tu Yukio şi tu Reiner …

Dar pe mine, zise Reiner,

m-ai mai chemat o dată.

Nu-i nimic, zise moartea,

dragă Reiner,

trebuie să înţelegi că toate astea sunt aleatorii

dacă apare între timp Paul schimbăm

ordinea, uite, vezi cum trece un cântec

prin guşa unei păsări ca un glonte

nu ştii în sângele cui se va opri

sau dacă soarele se face iarăşi cuvânt ca

la început îţi dai seama ce grea devine şoapta

şi cum ai să poţi respira

dintr-un văzduh ca un cap de marinar smuls

cu tot cu coşul pieptului … ?

Hai, Reiner!

Adrian Alui Gheorghe: Dragă Ioan Moldovan, dacă aleg un poem propriu, te superi? Nu sunt narcisist, toată viaţa (multă, puţină) am trăit pentru ceilalţi, cu voluptate, dar acum prefer „să mă sacrific pe sine”, ca să nu rănesc orgolii, vanităţi, prietenii, clasamente, reguli, sensibilităţi. Recent am şi tipărit o antologie de „Poezii alese”, aşa că dacă am ales o dată, de ce nu aş mai alege încă o dată, din materialul avut la îndemână, pentru „Familia” ta şi a noastră…? Ca să evit interpretările, ca să nu intru în capcană pe care ne-o întinzi, aş fi ales „Cântarea Cântărilor”, vreun Psalm din „buchetul lui David”, un text popular românesc (gen „Foaie verde spic de pâine…”), vreun poem moralizator din Ioan Iacob Hozevitul, aş fi trecut peste „Oda” (mereu în metru antic!) a lui Eminescu, devenită şlagăr. De ce nu „Plumb”-ul lui Bacovia? De ce nu orice din Stelaru, Tonegaru, Voronca? De ce nu „Moartea căprioarei” de Labiş? Apoi: Ion Mureşan, Mazilescu, Nichita (cum, care Nichita?), Daniel Turcea, George Vulturescu, Nichita Danilov, Marin Sorescu, Echim Vancea, Ion Mircea, Mihail Gălăţanu, Lucian Vasilescu, Ioan Moldovan (de ce mă întrebi care Ioan Moldovan?), Gellu Dorian, Aurel Dumitraşcu, Dan David, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Popescu, Cassian Maria Spiridon, Lucian Vasiliu, Radu Verman, Emil Galaicu, Eugen Suciu, Alexandru Muşina, Constantin Acosmei, Mircea Cărtărescu, Radu Florescu, Şerban Foarţă, Mircea Dinescu, Vasile Dan, Vasile Proca, Lucian Alecsiu, Liviu Georgescu, Sorin Roşca, Nicolae Coande, Marta Petreu, Magda Ghica, Daniel Bănulescu, Cezar Ivănescu, Ioana Dinulescu, Ştefan Augustin Doinaţ, Dumitru Chioaru, Dan Coman, Vasile Vlad, Cristian Simionescu, Mihai Curtean… Mi-e groază că acum omit o mulţime de nume care m-au hrănit cu poezie atâţia ani! Dar ca să mă consolez pot spune că toţi cei pe care nu i-am numit sunt intraţi atât de adânc în inima mea, încât s-au topit în sensibilitatea mea, au devenit parte din eul meu abulic…! Obsesii? Un text la care mă întorc de fiecare dată când am nevoie de poezie? Închid cartea şi ies în stradă. Aici se poate întâmpla orice. De asta, poemul pe care îl propun, „Hai, Reiner!”, a apărut în volumul „Gloria milei” (Cartea Românească, 2003) dar am avut impresia, la un moment dat, că m-am născut „ca să îl transcriu”…!     

*^**

Tudor ARGHEZI

Horă de băieţi

Într-o ţară care-a fost

Era mare cel mai prost.

     Bi-ba, ba-ba

     Li-ba, la-ba.

Ţara unde-i bun tutunul

Avea proşti unul şi unul.

     Bi-bo, bo-bi

     Ri-bo, ro-bi.

Cine o-leacă-avea de cap

Şi-l punea după dulap.

     Hu-hu, bu-hu

     Bu-hu, hu-hu.

Pentru că omul cel mare

Se-alegea după picioare.

     I-ha, ba-ha

     Ba-ha, i-ha.

Umblau solii prin norod

C-un carâmb şi-un calapod.

     Lu-la, la-lu

     Vi-va, va-lu.

Şi cinstirea ţi se dă

După talpă şi pingea.

     Da-du, du-da

     Ga-gu, gu-da.

Dar deştepţii fiind prea mulţi,

Au rămas pe drept  desculţi.

     I-ha, pa-pa,

     Pa-pa, i-ha.

Am o minte, vai de mine,

Şi mă face de ruşine.

     Cio-ca,bo-ca,

     Bo-ca, cio-ca.

Spune tu, pe ce-i cunoşti

Dintre proşti pe cei mai proşti?

     Zu-ri, zu-ra

     Zu-ra, zu-ri.

După chică sau chelie?

După unghii sau simbrie?

     Pa-vu, ga-vu,

     La-vu, la-vu.

Fiincă, vezi, mai-marele

Şi-ascunde picioarele.

     Tra-la, la-la

     La-la, la-la.

Simona Graţia-Dima: La ora aceasta îmi sună bine, uimitor de bine, Horă de băieţi de Tudor Arghezi, deşi în general prefer poezia metafizică. Poate nu greşesc prea mult afirmând că nici aceasta nu face excepţie prea mult. În ceea ce pare material, apăsat cantitativ, Arghezi camuflează o întreagă tragedie a paradoxului care nu e deloc lipsită de spiritualitate, ba chiar bate foarte departe.

Rada

Cu o floare’n dinţi

Rada-i un măceş cu ghimpi fierbinţi.

Joacă-n tină

Cu soarele’n păr, ca o albină.

Se-apleacă, se scoală, sare,

Cu sălbile zornăitoare,

Ca nişte zăbale spumate.

Se încovoaie pe jumătate,

Opreşte şoldu’n loc, zvârle piciorul

Spre pâlcul, în cer, unde Săgetătorul

Aţine noaptea drumul vulturilor de-argint.

Şi-a dezvelit sărind

Bujorul negru şi fetia.

Par’că s’a deschis şi s’a închis cutia

Unui giuvaer, de sânge,

Aş pune gura şi-aş strânge.

Statuia ei de chihlimbar,

Aş răstigni-o, ca un potcovar

Mânza, la pământ,

Nechezând.

Spune-i să nu mai facă

Sălcii, nuferi şi ape când joacă.

Şi stoluri şi grădini şi catapetesme.

Sunt bolnav de miresme.

Sunt bolnav de cântece, mamă.

Adu-mi-o, să joace culcată şi să geamă!

Nicoleta Salcudeanu: E ca un plesnet de bici, cuvintele nu se caută, vin în rafale scurte, de respiraţie. E ca o ideogramă scrijelită nervos, dintr-o mişcare, în tuş negru.

Psalmul de taină

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-însul locul mumii,
Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă-ntr-o pădure,
Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: săcure,
Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
Şi m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
Pe care te-am purtat brăţară la mâna casnică-a gândirii.
Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
Şi care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
Pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare,
Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
Unde ţii mâinile să-ntoarcă în aer căile luminii?
Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cunună spinii?
Şi şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
Şi-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

Tu ce nfiori pe şesuri plopii când treci din creştet la picioare,
Şi prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă caldă de răcoare.
Tu ce scrutezi, scoţându-ţi sânii pe jumătate din vestminte
Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
Cărora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
Şi frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pândi făptura
Şi n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

Răzvan Ţupa: Aş alege psalmul cel mai senzual din seria argheziană. O limbă română aflată într-un moment de incredibilă expresivitate are ca rezultat un poem capabil să stabilească o relaţie directă, credibilă, între o dramă intimă şi sensuri ontologice.

*^**

George BACOVIA

Igienă

Ea crede c’aş fi atacat...

Şi când o sărut se teme,

Dar sclavă plăcerii, ea geme

Şi cere un lung sărutat.

Pe urmă, când spasmul a dispărut,

Îşi udă’n parfum o batistă –

O pune pe gură, şi tristă

Ea şterge un ftizic sărut.

Informativ

Un manifest,

Iarmaroc

De principii,

S’a oploşit

În cetate, –

– Noi nu mâncăm

Brânză,

Ci fructe.

Noi nu complicăm

Manifestul,

Comunicăm

Cu partizani.

Virgil Mihaiu: Optez pentru două miniaturale poeme de George Bacovia, întrucât implicarea mea în sfera poesiei i se datorează acestui „solitar, / Ce-a râs amar / Şi-a plâns mereu.”

Vizită

Veacul m-a făcut

Atât de cult

Încât mă uit

Peste oameni.

Am învăţat atâtea

În timpul din urmă,

Că suntem

La un punct însemnat.

S-ar putea face

Multe reforme.

Mă gândeam singur.

Eram fără nimeni.

Şi tocmai azi

Au venit musafiri.

–Tu ce dai, eu ce dau...

A, de când nu ne-am văzut.

Ion Pop: Între extremele stărilor sufleteşti dominante acum pentru mine, îmi pare că două, nu unul, ar fi poemele ce le-ar putea, cât de cât, aproxima. Iată-l pe cel dintâi – o „stanţă burgheză” a lui Bacovia, din placheta publicată în 1946. Se numeşte Vizită. Cred că poezia nu are nevoie de prea multe comentarii. Mă  simt foarte apropiat de aceste versuri „sărace”, în nuditatea lor strictă, de carnet obosit, în ironia în fond dureroasă la adresa condiţiei de poet-spectator la o lume pe care abundenţa sloganurilor reformiste n-o face mai puţin derizorie, lipsită de consistenţă.  Veac, omenire, cultură înaltă, însemnătate a „punctului” unei evoluţii proclamate în sensul progresului reformist – multitudine de repere concentrate pe cea mai mică suprafaţă posibilă de text – sunt subminate, de la debut, de emfaza mimată a superiorităţii intelectuale, a unui orgoliu întemeiat pe baze dintre cele mai precare, de care subiectul contemplator e perfect conştient. Frânturi de clişee propagandistice reciclate sunt imediat puse în contrast cu solitudinea „gânditorului”, radicală şi absolută, devenită frapantă prin accentuarea voit redundantă a sentimentului absenţei în sintagma, aparent incorectă, în care prepoziţia lipsei şi adverbul ei se asociază surprinzător: „fără nimeni”. Dublură a golului cu atât mai expresivă cu cât urmează sugestiei (false) a cantităţii, a belşugului de calităţi, fapte, proiecte: atât de, atâtea, multe... – trecute, ce-i drept, în ultimă instanţă, în regimul supoziţiei, al unui incert optativ. Şi nu se putea găsi un final mai apt să sugereze – sub acelaşi semn dureros-ironic – comunicarea, ieşirea din singurătate, convivialitatea. Căci „musafirii” apăruţi tocmai la timp ca să salveze situaţia sunt şi ei purtătorii unor clişee ale (pseudo)comunicării, ai unui simulacru de familiaritate şi de comuniune. Relaţia umană e redusă la schema ei strict „comercială”, prozaic-economică, substitut derizoriu al celuilalt „comerţ”, sufletesc, autentic. După cum în registrul clişeului verbal derizoriu se exprimă şi întâmpinarea gazdei, din final... Nu se putea spune mai mult de către un poet în atât de puţine versuri, răscolitoare până la disperare, sub calmul suprafeţelor.

*^**

Cezar BALTAG

Descântec

Ieşi omul negru

din negru bordei,

luă securea neagră

cu negru temei.

Merse la pădure,

tăie negru lemn,

neagra lui secure

are-un negru semn.

Făcu un plug negru

cu negru brăzdar,

din copacul negru

negre păsări sar.

Luă jugul negru,

îl puse pe boi,

boii înnegriră,

de tot amîndoi,

Trase brazdă neagră

în pămîntul greu

lumea era neagră

şi-nnegrea mereu,

Brazda el o-ntoarse

şi negrul se sparse,

O femeie albă

atunci se sculă

şi pletele albe

şi le pieptănă.

Luă o vadră albă

şi la puţ porni,

mîna era albă,

apa înălbi.

Şi din apa albă

luă şi bău,

faţa ei cea albă

şi mai albă fu.

Pe poteca albă

cum venea-napoi

cîntau vrăbii albe

într-o albă joi.

Joia croncăni

şi albul plesni.

Vineri la Sumedru,

la-nnoptatul slab,

albul trecea negru,

negru trecea alb.

Lucian Scurtu: Da, spune-mi ce poezie / poem îţi place cel mai tare, ca să-ţi spun cine eşti ? Poate ieri aş fi preferat o altă poezie / poem (N. Stănescu, V. Mazilescu, I. Mureşan, M. Petreu etc.), poate mâine m-aş opri asupra alteia / altuia (N. Labiş, G. Bacovia, Mariana Marin etc.), dar astăzi, 5–II–2006, mă minunez cât pot de tare ( în speranţa că-i voi minuna şi pe cititorii Familiei! ) în faţa acestui superb (des)cântec, remarcabil prin rafinamentul, meşteşugul şi eleganţa scriiturii, prin simplitatea mijloacelor folosite, dar mai ales datorită acelui mister care bulversează încă de la primele versuri, şi care te face să meditezi în felul următor: oare câte clipe mai ai până la întâlnirea cu Omul negru ?

*^**

Ion BARBU

Joc secund

Din ceas dedus adâncul acestei calme creste,

Intrată prin oglindă în mântuit azur,

Tăind pe înecarea cirezilor agreste,

În grupurile apei un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea

De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi

Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea,

Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Ştefan Borbély: Poem cerebral, construit pe relaţii matematice pure şi pe o simbolistică de sorginte preponderent gnostică, accesibilă doar iniţiaţilor. Pe de altă parte, impecabil ca sonoritate, ca metrică: un giuvaer genial.

Vasile Spiridon: Datorez acestei ars poetica însuşirea în adolescenţă a preceptelelor reflectării artistice şi încerc să ţin cont de ele şi în scrisa mea critică. Strict agrest, dacă unii numără până la zece pentru a le trece starea de nervi, eu recit în gând până la “mai pur” şi, dacă nu îmi trece, continuu până văd „clopotele verzi”. Nu întotdeauna îmi reuşeşte... Vorba multă, sărăcia omului şi a artei, aşa încât mă opresc aici, pentru a nu fi inconsecvent în cele spuse chiar acum.

Mod

Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid,

La gama turlelor acelor locuri,

Întreci oraşul pietrei, limpezit

De roua harului arzând pe blocuri.

O, ceasuri verticale, frunţi târzii!

Cer simplu, timpul. Dimensiunea, două;

Iar sufletul impur, în calorii,

Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta – nouă.

 – Înaltă-n vânt te frângi, să mă aştern

O, iarba mea din toate mai frumoasă.

Noroasă pata-aceasta de infern!

Dar ceasul – sus; trec valea răcoroasă.

Ioan Moldovan: De ce? pentru că, într-un mod limpezit de orice bavardaj, păstrând totuşi, conţinute, toate rumorile şi miresmele şi chiar miesmele sufletului nostru pur-impur, îmi spune ceva esenţial şi informulabil în mica noastră retorică despre miracolul lumii acesteia – care e dragostea. Ea, pe cât de fragilă şi gracilă, pe atât de neşovăielnică, tare, verticală şi psihopompă. Ea, înnoindu-ne şi ducându-ne într-o înnoire a lumii, dar nu ocolind infernul cu toate ale sale înnorări, ci traversându-l şi convertindu-l într-o rouă a sufletului arzând sub ochiul din (tri)unghi.

*^**

Lucian BLAGA

Autoportret

Lucian Blaga e mut ca o lebădă.

În patria sa

zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.

Sufletul lui e ’n căutare,

în mută, seculară căutare,

de totdeauna,

şi până la cele din urmă hotare.

El caută apa din care bea curcubeul.

El caută apa

din care curcubeul

îşi bea frumuseţea şi nefiinţa.

Nichita Danilov:  Îmi place să recitesc în gând această scurtă poezie a lui Lucian Blaga, pe care o consider, pentru simplitatea şi naturaleţea rostirii şi profunzimea ei, a fi una din cele mai tulburătoare poezii din câte s-au scris în limba română. Revin la Blaga, nu numai pentru că este un poet apropiat sufletului meu, ci şi pentru că, întâmplător sau nu, soţia mea, poeta Cristina Cârstea, e născută în aceeaşi zi cu autorul Nebănuitelor trepte. În fiecare an, 9 mai îl sărbătorim recitindu-i poeziile.

Andante

Purtăm încă în noi, fără izbândă, visuri,

cu libertăţi imaginare ne-ngânăm.

Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii

severii plopi pe lângă drumul ce-l umblăm.

Să evadăm din cuviinţă şi din pravili –

îndeamnă câteodat’ din inimă un glas,

şi din caverna sa, cu glas de-argint, un greer

îndeamnă zi cu zi, şi ceas cu ceas.

Pe deal, într-o podgorie stropită vânăt,

te-aş duce uneori să ne lovim de soare.

Să ne întâmpine o piersică pe creangă

ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.

Se-ntâmplă pentru ochii tăi (ochi de pădure)

să-nchipui uneori o vânătoare-n vis.

Într-un noian de frunze roşii, de odihnă,

gândesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis.

Chemări de corn, şi goane pe la vaduri,

din ceas de zori şi până-n ceasurile lunii,

ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde

asemenea să devenim sălbăticiunii.

Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii

se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte

în dureroasa urbe, umbre printre umbre, –

de vânători uităm, de soare şi de fructe.

Vasile Igna: Pentru simplitatea şi ipocrita seninătate cu care face perceptibilă inefabila contaminare dintre luminile tremurătoare ale iubirii şi misterioasele umbre ale morţii.

Ulise

De pe liman pe golfuri

privirea ţi-o roteşte.

E linişte ca-n ziua

când mă-ntorsei hoţeşte

şi ţi-am golit de oaspeţi

viaţa, pragul, tinda.

Ia seama Penelope

ce netedă-i oglinda.

Se-ntinde marea clară

pe-un prund de oseminte.

Nu-i nimenea cu prora

s-o spargă, s-o frământe.

Doar şerpii taie apa

spre-un ţărm ghicit în zare,

trecând peste adâncuri

ca semne de-ntrebare.

Catargul putrezeşte

la margine de timp

acolo între Hades

şi-acele culmi în nimb.

Nu m-amăgeşte ceasul

să număr nestemate,

nici nu mă cheamă-n urmă

furtuni şi vrăji uitate.

Vezi, orice amintire-i

doar urma unor răni

prin ţări, prin ani primite

pe la răscruci şi vămi.

Nu aştepta păţanii

să izvodesc, alese,

deşartă născocire

e vorba ce se ţese.

Dar pe liman ce bine-i

să stai în necuvânt –

şi fără de-amintire

şi ca de subt pământ,

s-auzi în ce tăcere

cu zumzete de roi,

frumseţea şi cu moartea

lucrează peste noi.

Ion Pop: Celălalt poem care mi-a venit imediat în minte pentru „antologare” e Ulise al lui Blaga, scris tot prin1946. Poetul niciodată ironic în scrisul său, atât de diferit, de opus autorului Stanţelor, e şi el un contemplativ, însă unul ajuns aici la o ultimă înseninare. O seninătate de clasic, însă, optând pentru un motiv liric clasic, emblematic, scos de sub incidenţele contingentului şi imediatului, – cum nu o putea avea Bacovia, prizonierul unei lumi şi al unei societăţi situate între coordonate istorice uşor de identificat. De o anumită clasicitate e şi versul acestui poem ritmat iambic, cu sugestii senin-elegiace, de o discretă, calmă muzicalitate dată de câteva rime şi asonanţe, însă altminteri destul de liber în fluenţa sonurilor sale. Ulise-le blagian e cel revenit la vatră, abia recapitulând „păţanii” trecute, „răni”, „răscruci şi vămi”, metafore, metonimii, sinecdoce, absente din discursul voit pauper al confratelui fost simbolist. Spaţiul se goleşte şi la Blaga de isprăvi şi eroi, însă golul acesta se populează cu semne pure, securizante, în spaţiul deschis contemplaţiei de pe un ţărm atins, cu o serenitate recâştigată. Totul e, privit din acest punct,  claritate şi pace, semnele de întrebare ale frământărilor de odinioară se arată doar la suprafaţa plastică a figurii „şerpilor” ce trec peste adâncuri. Chipul omului problematic se estompează în profitul eului ajuns, şi în spaţiu, şi în timp, la un liman. Într-un fel de solidaritate cu „păţaniile” aventurii umane, se cuvin să să se şteargă şi cuvintele, ca tot atâtea deşarte născociri, – pentru a lăsa loc atotcuprinzătoarei, vindecătoarei tăceri. Este mediul blagian ideal, cum îl ştim din toată opera, tot aşa cum somnul – alt motiv de pe vremuri – promisese o reintegrare în Totul universal. Şi nu lipseşte nici motivul, cunoscut iarăşi, ale proximităţii protectoare, sugerate din nou de „zumzetele de roi” ocrotitoare pentru fiinţă, cu viaţa şi cu moartea ei. Dar şi cu o frumuseţe durabilă. E şi aceasta o lecţie de viaţă, o însumare de „învăţături”: sceptice, rămase rănite la Bacovia, cicatrizate în efigii fără de vârstă la autorul noului Ulise. Cititorul de azi se poate regăsi foarte bine în ambele ipostaze. Eu, unul, mă regăsesc.

Dar să lăsăm să vorbească şi să tacă poemul..

Paradis în destrămare

Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretutindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.

Ioan Es. Pop: Cu mult înainte de a fi eu însumi, am fost, pe rând, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu, Cristian Popescu şi alţi câţiva poeţi. Cel mai mult am fost, însă, Lucian Blaga. Din primii ani de liceu şi până după terminarea facultăţii, am citit-răscitit cărţile lui şi am scris în litera şi spiritul lor. Şi astăzi sunt un blagian deghizat, atât de bine deghizat încât nici criticii nu m-au căutat acolo.

Aş fi putut alege pentru proiectul dvs. cincizeci de alte poeme ale lui Blaga; l-am ales pe acesta pentru că s-a potrivit zilei mele interioare de 7 februarie 2006. Zi de trecut cu mult înainte de a veni.

Ana BLANDIANA

Eu cred

Eu cred că sîntem un popor vegetal,
De unde altfel liniştea
În care aşteptăm desfrunzirea?
De unde curajul
De-a ne da drumul pe toboganul somnului
Pînă aproape de moarte,
Cu siguranţa
Că vom mai fi în stare să ne naştem
Din nou?
Eu cred că suntem un popor vegetal –

Cine-a văzut vreodată
Un copac revoltîndu-se?

Orlando Balas: Fără nici o legătură cu faptul că în România se fură ca-n codru, eu cred că sîntem un popor vegetal.

*^**

Emil BOTTA

Ipoteşti

Odată şi odată

buciumul va suna.

Vieţile noastre, ca fulguri,

s-or cutremura.

Odată şi odată

umbră vom fi.

Vieţile noastre, în stele clare,

s-or oglindi.

Şi nu ne ierta!

Cum nici noi nu iertăm

greşiţilor noştri

după Cartea ta.

Şi ne mîntuieşte de cel rău

în numele Tatălui, al Fiului,

al Neamului tău.

George Vulturescu: Recit, din cînd în cînd, această mică bijuterie lirică a lui Emil Botta. Mi s-a părut interesantă inversarea, transferul de potenţă dinspre numele poetului spre numele locului său de obîrşie. Creatorul (poetul) nu mai are nume, iar opera sa devine Cartea unui topos mîntuitor care ne poate „înscrie” trecerea cu reverberaţii în mozaicul de oglinzi tulburate din Povestea magului călător în stele.

*^**

Ion CARAION

Epitaf

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,

rămîne-o lacrimă năucă

pe fundul vreunui vechi poem

care şi el o să se ducă

Aşa cum altele s-au dus

şi-n urma noastră, -n urma lui

răstoarnă paltini alt apus

prin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care

fîntîna-ntreagă s-a tîrît

să-şi moară ultima răcoare

sau nici atît… sau nici atît…

Romulus Bucur: Gîndindu-mă eu la la ce să scriu ca justificare pentru poezia aleasă, o poezie a început să-mi bîntuie memoria – una de Caraion. O fi pentru că ţineam atît de tare pe timpuri la poezia lui? O fi pentru că, de la un timp (ca să-i citez un titlu) aud numai lucruri rele despre el? Măcar poezia rămîne…

*^**

Paul CELAN

Azi noapte

Din pomii sădiţi de amurg în odăile noastre incendiate

vom desprinde încet porumbeii de sticlă,

     frunzişul de-a pururi

foşnind ne va creşte pe umeri şi braţe şi nu va fi vânt,

ci o baltă de umbre va fi, în care nu prinzi

     rădăcină,

un lac îngheţat, în care-şi dispută

     coroana de solzi înecaţii,

iar viaţa e barca la mal, părăsită de vâsle.

Un glas va veni dinspre flăcări spre noi să-şi păteze cu

     sânge argintul,

s-anunţe, întors în incendiu: Nu

     eu, ci ei singuri ştiu ora!

Şi-atunci vor porni din pustiu să-şi deşerte nisipiul în

     preajma-ţi:

să fie şi munţi împrejur, să rămânem în Valea Tristeţii –

şi tu vei desprinde încet porumbeii de sticlă, arar, câte

     unul,

iar când vor plesni în văzduh, vei vorbi în neştire cu mine.

Ioana Ieronim: E un răspuns greu pentru mine, fiindcă nu poate fi, desigur, un singur poem acela care să-mi placă foarte mult. Interesul meu merge către diverse epoci şi stiluri, fără disjuncţie: trăim în vremea unor simultaneităţi posibile mai mult decât oricând în istorie!

“De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pămîntul. Iară pământul era nevăzut şi netocmit. Şi întunearec zăcea deasupra preste cel fără de fund şi Duhul lui Dumnezău să purta deasupra apei...” citeam eu nu demult versiunea lui Şerban Cantacuzino – cuvintele româneşti atât de flexibile, de capabile a servi cea mai înaltă poezie. Cât de stângaci au rămas, faţă de splendorile acestor versete, poeţii şi la peste o sută de ani după anul 1688 al Bibliei de la Bucureşti (mulţumim Universităţii Cuza de la Iaşi pentru reeditare)…

Spun fără reţinere că ador Mioriţa. Mărturisesc că, recent, am făcut un colaj de superbissime descântece româneşti de vindecare (spre utilizare într-un proiect propriu). Nu-mi pot imagina a trăi fără câteva din poemele lui Eminescu. Consider că “E-atâta linişte încât aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună“ sunt cuvinte atinse de aripa îngerului, ating imaterialitatea rostirii sacre cum rar întâlnim pe planeta noastră supusă forţei de gravitaţie (Blaga,Rilke…) – iar în acest etaj mai avem câteva glasuri, printre care congenerul Adrian Popescu. Zicerea lui Cristian Popescu e ceva ce mă însoţeşte constant, sunt deosebit de semnificative pentru mine poeme ale sofisticării optzeciste şi dezinhibării nouăzeciste, apoi energia de „ruptură“ a unor bune versuri fracturiste… există o serie de alte surse din care în chiar acest anotimp pot alege poemul favorit.

Mă opresc asupra unui poem de Paul Celan scris în limba română, la Bucureşti, în scurtul interval dintre sfârşitul războiului şi plecarea sa din ţară (1945 –47). De ce aleg acest poem? Pentru miza excepţională, asumată într-un moment excepţional. Pentru densitatea sa enigmatică - neostentativă. Pentru armonicele reverberând din adâncuri ale subconştientului, prin veşmântul limbii române. Pentru sunetul apolinic care traversează o rană deschisă. Pentru puritatea expresiei ce ţine în echilibru fiinţa rostitoare deasupra hotarelor multiple dintre viaţă şi moarte. Pentru deschiderea plurivalentă, ireductibilă a sensurilor, cum se poate convinge cititorul.

*^**

Ruxandra CESEREANU

Danuta

Felină roşcată, buze senzuale,

Danuta-i o bolnavă cu stea moale,

păsări curg, rîul are aripi,

oasele plutesc în cufere tînguitoare,

Danuta vorbeşte cu mîinile ei

ca nişte balerine cu picioarele tăiate de uriaşe fermoare.

I la lai, să se omoare vrea Danuta,

să se taie-n bucăţi c-un fierăstrău mental,

c-un topor cerebral, c-un ciocan abisal.

Sufletul ei de sufletul ei ca o piele uscată se desprinde,

înăuntru-i un vrăbioi plăpînd care se teme de zăpada fierbinte,

de la etajul nouă al inimii sale se aruncă Danuta în fiecare zi,

luminiţele casei bîntuite se aprind fistichii,

cine locuieşte acolo, nimeni nu ştie,

Dumnezeu pentru ea a plecat în pustie.

I la lai, Danuta mea neroditoare,

venele cîntă o simfonetă şuierătoare,

albite-s vertebrele ca nişte corăbii pe mare.

Danuta avea un glonţ cu putere, primit de la un mag vestit,

la gît îl purta şi sub pernă cu el dormea

ca o ursoaică hibernînd în capu-i îmblînzit,

I la lai, ca să-i cureţe mintea de chiotele diavoliţelor amăgitoare,

şi mai avea două cruciuliţe ca nişte crustacei,

una de aur pe care-o purta licărind,

alta de-argint ascunsă la miazăzi.

Mireasă credea că este Danuta,

fecioară legiuită pentru vişinul înflorit,

trei rochii albe de logodnică îmbrăcase,

trei veşminte lipite ca nişte gemene cu un singur ochi neclintit.

Prima rochie era pentru dragostea ce se va ofili,

a doua, pentru gloria morţii năucitoare,

a treia era chiar nebunia care zgîria la uşă,

gheare avînd cu mărgăritare.

Femeia la treizeci de ani prea plină-i de disperare,

fiindc-a ajuns pe vîrf de munte, schiind printre gheţari,

avalanşa-ntre coaste de diamant dinspre apus s-o doboare.

Danuta mea avea în cap o pasăre gălbuie,

ochii păsării scoşi şi aşezaţi pe pat cîntau cu voce şuie,

ascultaţi deci fraţi-păsăroi cum mă tîngui pre limbă amăruie:

     I la lai, frînte-s oasele luminii,

     negru spun şi mă-nnegresc,

     creierul în somn de îngeri nu mai pot să-l învelesc,

     rătăcesc în sus şi-n jos prin fîntînile secate,

     eu sînt o făptură spartă, cu încheieturi deşarte.

     Trupul lumii i-un buboi,

     muşcătura de noroi

     lasă urme-n vis zadarnic.

     Înger, îngeraşul meu,

     tu eşti pui de dumnezeu,

     moale, cald şi gălbior,

     îţi sărut regesc oscior

     şi îmi vine să te-omor.

     I la lai, vino, moarte, şi mă-nhaţă,

     tu n-ai casă şi nici faţă,

     dinţii tăi sînt unşi cu ceaţă.

Aşa trăia Danuta în cianoticul empireu,

dormi, surioară, înghiţind somniferele din curcubeu,

sufletul să ţi-l scap nu pot din imperiul pîclos,

incubi mustăcioşi urcă scările sîngelui tău lemnos.

Corin Braga: Poemul cel mai tragic, mai delirant, mai empatetic cu labirintul de beznă moale prin care rătăceşte o prietenă în luptă cu schizofrenia.

*^**

Vasile COPILU CHEATRĂ

Olarul

Frământ din aluat de lut

Dorinţele ce m-au durut,

Din must de tină rotunjesc

Talere, ce le prăjesc

În foc să cânte auriu

Crăiţarul pentru trai pustiu.

Mâine vreun nepot vrâstat

Din lutul meu desfrământat

Va rotunji în tina moale

Pentru alţi galbeni, alte oale.

Christian W. Schenk: Cu cât am înaintat în vârstă, cu atât mai mult mi-am dat mai bine seama că noi suntem „frământatorii” iar generaţia nouă „desfrământătorii”.

*^**

Traian T. COŞOVEI

Despărţirea piramidelor în silabe

Geometrie de silabe.

Eu sunt feleahul care a cărat piramide în brînci, în genunchi, în patru labe.

Am iubit piramidele şi le-am lăsat la timpul trecut.

Nu, nu, iubito, nu mişca piramide –

şi, mai ales, nu mişca silabele care le despart de cuvîntul iubire.

Mihai Vieru: Între un Zampano-bricoleur şi un tragism charlotian, inteligibil numai atunci cînd îl auzi povestit din gural lui TNT– cum îi spuneam noi – poezia este nevoită să balanseze pe coordonatele vieţii poetului muşcată de realitate ca un Don Quijote flămînd hăpăind dintr-o brînză tare, luînd viaţa în piept la putere, poezia este silită să se răsucească în formele matriţate de însuşi autorul peste care acesta aruncă un văl de ludic să ne ia faţa de la cele mai de tristeţe trăiri. Poema lui Traian T. Coşovei este maleabilă şi ductilă , se trage în fire, este legată ca o lucrare pop-Art care devine în identitate numai cu martori la gestul făuritor al poetului. Dincolo de subiectivismul de poet pe care îl practic asiduu, recunosc că imaginea titanică a construirii piramidelor cît şi viziunea despărţirii lor ca dintr-un cuvînt, strict sisifiană, poate ridica fiori la descoperirea profunzimii unei suferinţe a omului dintotdeauna.

*^**

Ioan BUDAI-DELEANU

Ţiganiada

Râuri dă lapte dulce pă vale

Curg acolo şi dă unt păraie,

Ţărmuri-s dă mămăligă moale,

Dă pogaci, dă pite si mălaie!

O, ce sântă si bună tocmeală!

Mănânci cât vrei şi bei făr’ ostăneală.

Colea vezi un şipot dă răchie,

Ici dă proaspătă mursă un izvor,

Dincolea balta dă vin te îmbie,

Iară căuş, pahar sau urcior

Zăcând afli îndată lângă tine,

Oricând chieful dă băut îţi vine.

Dealurile şi coastele toate

Sunt dă caş, dă brânză, dă slănină;

Iar munţi şi stânce gurguiate

Tot dă zahăr, stafide, smochine!

De pe ramurile dă copaci,

Spânzură covrigi, turte, colaci.

Gardurile acolo-s împletite

Tot cu fripţi cârnăciori lungi, aioşi,

Cu plăcinte calde streşinite,

Iar în loc dă pari tot cărtaboşi;

Dară spetele, dragile mele,

Sunt la garduri în loc dă proptele.

Marta Petreu: Am ales raiul flămânzilor, din primul mare poet român, Budai-Deleanu... Un sat ardelenesc, în sfârşit îndestulat, deoarece proiectat în cer.

*^**

Mircea DINESCU

Cântec de inimă albastră?

Mai ştii cum te strigam pe-atunci

„icoană cu picioare lungi”

veneai pe râu sau râu erai

curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici

vânam pe coapse iepuri mici

coseam prin pulpe fân mieriu

erai mireasmă eram viu

Dar of of of desiş de ochi

acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum

a scândurică de salcâm

pe când mânzeşte muşti din cai

mie ţărâna-mi spune hai

mie ulcica-mi zice blid

iubire – măr rostogolit

Robert Şerban: „Cântecul” lui Mircea Dinescu mi-a însoţit, tandru-jucăuş, adolescenţa şi tinereţea. E o poezie superbă, construită impecabil, cu un impact teribil – şi datorită muzicalităţii ei – (verificat de mine în timp) în rândul iubitoarelor de literatură şi... frumos.

*^**

Ştefan AUG. DOINAŞ

Psalmul LIII

Frunză sunt, Doamne, şi iubita frunză.

Cu vântul furişat prin foi uşor

mari sturzi de aur umblă să se-ascunză

în pomu-acesta nalt, neroditor.

’Naintea toamnei Tale preabogate

bogată vară s-a-ndurat de noi.

Ci vânt ursuz mereu se va abate

în ceas ursuz cu fulgere şi ploi.

Doamne, pământu-i mic: doar într-o seară,

sfioşi, alene îl înconjurăm.

Străbatem largi câmpii cu iarbă rară,

de Tine, însă, nicăieri nu dăm.

Stăm sus, unde par toate cu putinţă,

însă la noi nu este, vai! nici una.

Un soare străjuit cu uşurinţă

ne lasă doar cu steaua, doar cu luna.

Singuri suntem în pomul falnic, Doamne:

frunze ca inimi, dar cu gust amar.

Acum, la începutu-acestei toamne

zăcem ca linii moarte la hotar.

Frunze suntem, şi-n frunze apărea-va

visatul rod. Acela eşti doar Tu.

Şi chipul Tău o să-şi arate slava

aici, unde şi-al nostru chip stătu.

Un leneş vânt va bate-n frunze mici,

şi frunze oamenii vor fi de-a pururi.

În pomul nalt, neroditor, de-aici

Tu singur vei fi fructul din azururi.

Nu peste mult va fi, nu peste mult.

Dar cine ştie când are să fie?

Frunză sunt, Doamne, şi-ntre frunze-ascult

mugurul Tău crescând în veşnicie.

Alina Ledeanu: Pentru că poezia aceasta e una dintre cele mai sfâşietoare sinteze între imn şi lamento, prin verb revelat. Pentru că ea reuşeşte astfel ceea ce Doinaş însuşi vedea in Psalmii biblici, adică să fie „un act care se petrece în primele zile ale Facerii, atunci când s-a jucat soarta Omului, un act care se prelungeşte peste Istorie până la gloria Judecăţii ultime“.

*^**

Mihai EMINESCU

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
               Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
               Ne’ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
               Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
               Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
               Mie redă-mă!

Angela Furtună: Aveam şapte ani, dar citeam şi scriam de la patru. Într-o seară de iarnă geroasă, ca acum, revenisem acasă de la ora de pian. M-am aşezat în faţa claviaturii şi am deschis o metodă de Czerny. Virtuozitate, virtuozitate, virtuozitate, îmi repeta mereu doamna Nussbrauch. „Trebuie să ai impresia că degetele se eliberează de palmă, mâna se eliberează de trup, iar trupul se eliberează de minte”. Mânuţele mele fragile, de copil, se unduiau ca două aripi de mătase. (Alte aripi, de hârtie, foşneau nerăbdătoare deasupra clapelor).

La finalul repetiţiei, deliciul îl făceau, pe vremea aceea, poemele lui Mihai Eminescu. Lacul ,Glossă, Odă (în metru antic)

Cartea s-a deschis, atunci, din nou, la Odă (în metru antic). Dar a fost pentru prima oară când am înţeles că pasărea Phoenix locuieşte în cărţi. Apoi îşi face cuib în degetele mele şi în braţe. Mai târziu în trup, iar mult mai târziu în inimă şi în minte.

Cumva, poemul acesta a rămas sursa mea de interogaţii prin care am reuşit să mă structurez în jurul unui copil sortit imaginarului. Cum oare aş putea să mă mai despart de el?

Răzvan Ţupa: Oda (în metru antic) este prima alegere pe care vreau să o fac atunci când este vorba despre poezie în limba română. Mă interesează aici unul din puţinele cazuri de poezie româneacă puternică folosind jocul metric pentru efecte dramatice viabile.

Echim Vancea: Ori de câte ori deschid o carte de versuri, şi o deschid adesea, întâiul vers care-mi „cade” sub ochi e: Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată şi chipul celui care a ajuns la această eternă ironie mereu vinovată de infatuarea unui creator „diurn” (poetul) ce se află mereu într-o vinovată confruntare/luptă cu creatorul divin, cel care a creat lumea din sine însuşi, şi de fiecare dată simt cum nesigurul destin al cuvintelor aruncă, asupra creatorului „diurn”, neîncrederea pentru vinovata lor infatuare, rază a trecerii spre îndoială, „expresie a voinţei de neobişnuire” (Laurenţiu Ulici), în contrast cu creatorul diurn necunoscut (poetul popular) atât de singular prin vocaţia eternităţii: „Atâta m-oi duce noaptea / Până m-oi tâlni cu moartea / Să mă puie-n copârşău / C-acolo-i norocu’ mneu. / Copârşău de scânduri grele / Unde nu pătrunde jăle, / Copârşău de scânduri ude / Unde jălea nu pătrunde / Şi dragostea n-are unde.”

Cu mâne zilele-ţi adaugi

Cu mâne zilele-ţi adaugi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.

Cînd unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma,

Precum cînd soarele apune,

El şi răsare undeva.

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad,

Se pare cum că-i altă toamnă

Ci-n veci aceleaşi frunze cad.

Naintea nopţii noastre îmblă

Crăiasa dulcii dimineţi;

Chiar moartea însăşi e-o părere

Şi un vistiernic de vieţi.

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg,

Că sprijină vecia-ntreagă

Şi-nvîrte universu-ntreg.

De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut

Tu ai ş-acum comoara-ntreagă

Ce-n suflet pururi ai avut.

Cu mâne zilele-ţi adaugi,

Cu ieri viaţa ta o scazi,

Având cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi.

Priveliştile sclipitoare

Ce-n repezi şiruri se diştern,

Repausă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Lucian Vasiliu: Eminescu nu are nevoie de apărare. Eminescu trebuie citit, chiar şi selectiv. Pe acest fond, de început de an, vă propun poemul de faţă. Între argumente, şi zodia Capricornului, zodie ipoteşteano-botoşăneano-europeană din care cred, cu modestie, facem şi noi parte, „epigonii”…

În rest, vorba latinului: CARMEN EXPLICIT! (cîntecul se exprimă prin el însuşi…).

*^**

Radu GYR

Zarka

Putrezim de doi ani

în găuri de soboli, de guzgani.

Nici ţînci, nici neveste, nici mume

n-au fost niciodată pe lume.

Poate nici n-am fost mai nainte

decît tot strigoi, tot morminte,

căci pînă la noi nu răzbate

nici vremea tîrîtă pe coate;

nici geamătul n-are putere

să bea din noi sînge şi fiere.

Vîntul nu ne mai miroase

pielea-mpuţită pe oase

şi şoaptele subpămîntene

duhnind a gangrene.

Ploşniţa noaptea nu ne mai suge,

libarca fuge.

Pînă şi muştele albastre

au fugit de cadavrele noastre.

Singur în prag  temnicerul

cu rînjet ca fierul,

cu ocara în uşă

ca o ţepuşă,

cu grozavă sudalmă,

peste ochi ca o palmă.

Toate ni-s aburi şi ceaţă –

şi umblet, şi umeri, şi faţă;

şi suflet, şi ochi, şi obraz

s-au tras ca un fum, ca un gaz.

Ne-au rămas doar guri uriaşe

să-nghită păduri şi oraşe.

Putrezim de doi ani

în găuri de soboli, de guzgani.

Traian Ştef: Nu am vreun poem preferat, bine aşezat în memorie, unul, alesul, cum nu am nici un poet preferat, ci mai degrabă stiluri. Aş putea alege din cărţile prietenilor mei pentru că pe acestea le deschid mai des, din poeţii deschizători sau închizători de lumi noi în poezia românească. Am ales, însă, oarecum conjunctural. Am vrut ca în această antologie a „Familiei” să fie prezentă şi poezia de închisoare. Aşa am optat pentru  Zarka lui Radu Gyr. Mi-am mai adus aminte că discutasem cu Tibi Ciorba despre Spiritul-Sfoară de Gellu Naum şi am adesea în minte imaginea lui Crăciun Bejan prins în Ocupantul de Ioan Moldovan. E un anumit mod de a ţine, parcă, legătura cu ei (Tibi şi Bejan), aşa cum mă întreb adesea cum ar comenta unele şi altele.

*^**

Cezar IVĂNESCU

Doina

(Din frunză)

! voi ce mă priviţi la faţă

îndrăgiţi-mi faţa mea,

mai îngăduiţi-mi faţa

fiindcă mult va sîngera,

mai îngăduiţi-mi faţa

fiindcă mult va sîngera!

! şi în mînuri şi-n picioare

cuie îmi vor împlînta,

mai îngăduiţi-mi mîna

şi-n ţărînă talpa mea,

mai îngăduiţi-mi mîna

şi-n ţărînă talpa mea!

! vă iubesc dar lîngă mine

nimănui n-am spus să stea,

mai îngăduiţi-mi locul

cît măsoară umbra mea,

mai îngăduiţi-mi locul

cît măsoară umbra mea!

bate vînt în pomul care

lemn de cruce îmi va da,

mai îngăduie-l, săcure,

cît îi tremură frunza,

mai îngăduie-l, săcure,

cît îi tremură frunza!

Romulus Bucur: Aşadar, poezia e una a lui Cezar Ivănescu. Din cauză că, în armată, cînd orele de somn erau atît de drămuite, am pus mîna pe Rod III, de la Cristi Teodorescu, şi am petrecut vreo două nopţi să mi-l copiez într-un caiet. Poezia nu e de acolo – a apărut într-o revistă, cred că „Luceafărul”,cam tot pe atunci, dar mi-a rămas în suflet.

*^**

Mariana MARIN

Poeţi, pictori, prozatori

(cel mai frumos poem de dragoste al lumii)

Sentimentul că totul bălteşte – chiar tu o spuneai.

Stăm aidoma cartofilor încolţiţi

ai pictorului Ion Dumitru;

înghesuiţi în atelier,

victime ale aceleiaşi boli,

aşteptând să fim contemplaţi

de ochiul expert al realităţii,

de buzunarele ei doldora.

Aidoma lor, bacovieni desigur,

poeţi, pictori, prozatori;

conştiinţe amorţite pe-alocuri,

alcoolici timizi însinguraţi

şi totuşi atât de aproape

încât am putea auzi cum vibrează prin aer

viitoarea pagină scrisă şi arsă,

ultima culoare suptă de pânză.

Sentimentul că totul a murit şi suntem paralizaţi;

că au apărut în suflet scursurile şi şobolanii;

     că supurăm fix şi harnic deodată;

                 că ni s-a grefat totul direct pe subconştient,

direct pe nervul optic.

-            Să-ţi fie frică de cuvântul poet – îmi strigau

mai demult instinctele mele primare.

El este un fel de domiciliu forţat.

Din el nu te mai poţi întoarce niciodată între oameni.

Sentimentul că totul bălteşte – chiar tu o spuneai.

Şi am încetat brusc să ne iubim

pentru că totul,

chiar totul,

ne era împotrivă

supurând fix

direct pe subconştient

Letiţia Ilea: Dragă Ioan, îţi trimit poemul de mai jos pentru Antologia „Familia” pentru că acum câteva zile Madi ar fi împlinit cincizeci de ani şi mi-e nespus de dor de ea. Cred că poemul ăsta trebuie să fie în antologia voastră.

*^**

Virgil MAZILESCU

ar putea fi el arpentorul

asta ne-ar trebui mai întîi: să pice unul din smirna

sau din rodos unul cu memorie feroce

şi pe motiv că viaţa este întrucîtva insesizabilă

şi că viaţa este vagă – prin urmare – şi aşa cum este

să-nceapă el măsurători precise

ar putea fi el arpentorul? măcar toboşarul?

ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întîlnită

de a înflori – mirabile visu – la o simplă şi pură atingere?

nu ştim nimic şi se vede că nu vom şti niciodată

şi nimeni nu pică din smirna şi nimeni din rodos

nimeni şi nimic niciodată „ şi focul

pe care l-au învelit ale primăverii largi ape”

Vasile Dan: Cînd viaţa e atît de imponderabilă, uşoară, fragilă, „întrucîtva insesizabilă”, „vagă”, intensă, fără apărare căci puternică – tocmai atunci ar putea „să pice unul din smirna/ sau din rodos unul cu memoria feroce”, cu viaţa ta în cap, carevasăzică o ştie pe dinafară, şi „să înceapă el măsurători precise”, să o măsoare atent, să o cîntărească încet îndoindu-se, – noroc e că „nimeni nu pică din smirna şi nimeni din rodos/ nimeni şi nimic niciodată” doar «focul pe care l-au învelit ale primăverii largi ape»”.

copilăria lui franz kafka

dacă într-o bună zi micuţul franz kafka ar fi vrut să se întindă la soare pe o scîndură mîncată de ploi şi să stea pe scîndura aceea cu pieptul şi cu maţele desfăcute la soare şi mai tîrziu să se ridice alene şi s-o pornească de-a lungul şinelor de cale ferată care taie praga în două – poate că viitorul

poate că părinţii lui (despre care nu ştim chiar totul: pentru că nu se ştie dacă max brod a păstrat cu sfinţenie chiar toate manuscrisele) i-ar fi dat voie pînă la urmă (dar numai după o lungă şi matură chibzuinţă) să se întindă la soare pe scîndura aceea mîncată de ploi şi să stea cu pieptul şi cu maţele desfăcute la soare

şi mai tîrziu să se ridice alene şi s-o pornească de-a lungul şinelor de cale ferată care taie praga în două – şi atunci poate că viitorul

Ştefan Manasia: Voi începe aşa: eu nu am un poem preferat, un poet preferat în literatura română sau de aiurea. Mai mulţi poeţi & poeme sînt la cheremul plăcerii mele, în funcţie de dispoziţie, în funcţie de scurgerea halucinantă a zilelor şi a nopţilor etc. Însă, citind anunţul şi acceptînd jocul propus de redacţia „Familiei”, m-am gîndit Mazilescu, copilăria lui franz kafka, în primul rînd. Sînt un admirator vechi al poetului născut în Corabia, dar nu atît de vechi & fidel precum Groşan. Poemul publicat în revista „Luceafărul”, la 3 martie 1973, e unul din textele mazilesciene la care rezonez întotdeauna şi care îmi dau o poftă irepresibilă de a consuma alcool (asemenea operelor –  mult mai întinse, însă la fel de savant compuse, dantelate şi strălucitoare, de o frumuseţe morbidă – ale lui Lowry, Faulkner, Cortázar).

În literatura română, Mazilescu a înţeles printre cei dintîi poeticitatea prozei artistice şi, acolo unde nu a fost subminat de mult clamatele „suprarealism” şi „sentimentalism”, a folosit-o cu succes. De aci, digresiunea, „întoarcerile” savante din poezia sa, tăietura chirurgicală, înregistrarea precisă – oarecum mahmură, elastică, paranoică – a fluxului conştiinţei.

Eu de sus de pe deal

nu ştiu cum privii pentru totdeauna

eu de sus de pe deal nu ştiu cum privii pentru totdeauna

din dreapta turnului dintre animale rănite (glorioşi suntem)

ce m-ar costa să proclam drept genial

un anumit fel al tău femeiesc de a putrezi

eu dacă vrei să ştii privii lumea

prin şira spinării tale slabe

vreme a călătoriilor ieftine a noastră avem mijloace

şi din toate punctele de vedere a sosit timpul

şi sării dintr-o insulă într-un cer

dintr-un palmier într-un fluture

eu care privii lumea prin şira spinării tale

ducă-se acum ochii mei pe trei sănii înapoi la vavilon

Ioan Pintea: E unul dintre zecile de poeme din literatura română la care revin din cînd în cînd. Dacă m-aş strădui aş putea scrie eu însumi un poem despre el. Atît mi-e de drag. E sfîşietor şi cumplit. Îl prefer pentru că îmi aduce aminte deopotrivă de Cîntarea Cîntărilor şi Înţelepciunea lui Solomon.

*^**

Ioan MOLDOVAN

Ocupantul

                            Lui Crăciun Bejan

Domnul acesta fără grabă

în parc, pe puntea subţire, la cafenea

cu capul său masiv cioplit cam din topor

înghite timpul în preajmă şi lasă goluri care înverzesc

ca apa-n luna iulie

Pe buzele lui scîrba şi mila

în ochii lui bulele gălbui ale somnului răutăcios

Din cînd în cînd pufneşte spre victimă

Îl urmez azi la Tîrguieli, îl părăsesc apoi, îl reîntîlnesc

Domnul-făr-de-grabă

Domnul de fontă

Traian Ştef: (Vezi explicaţia generală de la Radu Gyr)

*^**

Ion MUREŞAN

Poem

 Vai săracii, vai săracii alcoolici,

cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!

Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă

                                                                             ziduri

şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere

scrise de un şcolar stîngaci.

Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciumă,

căci pentru El e uşor, ca pentru un copil

ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi

numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,

de unde înainte nimic nu era, zup, ca un iepure

le sare cîrciuma în faţă şi se opreşte pe loc.

Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi

şi transpiră cumplit de atîta fericire.

Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura.

Pînă la amiază de trei ori se face toamnă, de trei ori se face primăvară,

de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.

Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,

aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă cu o caldă

                                                                                           responsabilitate

şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc

nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,

ci pentru că inspiraţi de tinereţe

ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.

Dar, Dumnezeu, în marea Lui Bunătate, nu se opreşte aici.

Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului

şi îi invită pe alcoolici să privească.

Şi chiar dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă

                                                                 decît un petec de iarbă,

tot e ceva peste fire.

Pînă cînd se scoală unul şi strică totul. Şi zice:

„În curînd, în curînd va veni seara,

atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”

Atunci unul după altul se scoală de la mese,

îşi şterg buzele umede cu batista,

şi le este foarte, foarte ruşine.

Al. Cistelecan: Recitesc această poezie pentru că e una dintre puţinele în care compasiunea devine viziune. Şi invers.

*^**

Gellu NAUM

Spiritul-Sfoară

Ai naibii plopi foşneau în întuneric

era frig eram ud aveam boli sufleteşti

cînd mă lipeam de ei îmi ronţăiau cămaşa

mai jos cineva săpa i se albise ceafa

cerea tutun la trecători cîte unu

îi răspundea încet „bagă de seamă”

el săpa de zor striga la mine „bagă de seamă

uite că plouă şi tu de ce umbli noaptea de unu singur

îmbrăcat în paltonul tău vişiniu

mai bine intră în casă culcă-te pe podea

poate vine Spiritul-Sfoară şi te învaţă el

să pedalezi din picioare pînă sus”

Traian Ştef: (Vezi explicaţia generală de la Radu Gyr)

*^**

Aurel  PANTEA

***

Eu stau în mut, nu răspund atrocităţii, lîngă mine lasă apă

toate lucrurile ca într-o zemoasă frică, vin unii,

constată şi pleacă

să moară în altă parte, în locuri elocvente, să dispară auzind vorbe,

o gălăgie pe care încă mizează, un cor satisfăcător,

eu sunt tandreţea carbonizată

Ioana Cistelecan: Să zicem doar că în momentul x amprentat de un prezent în plină derulare şi consumare energetică, organul sensibilităţii mele poetice vibrează şi rezonează fidel încă liricii lui Aurel Pantea, surprins de seducţia performată asupra sa chiar şi în ipostaza unui impus lector ingenuu, cotropit de cel iniţiat volens-nolens; rezultat al unui exerciţiu de selecţie reducţionist-minimalistă, tocmai acest poem ca o concentrare de forţă a imago-ului în rostirea crizei moderne acutizate, dublată de o asumare declarativă a angoasei, de o neutralitate dureros-autentică şi de o sintetizare în termenii unei ecuaţii în care plusurile şi minusurile se balansează în impresia acută a închegării.

*^**

Nicolae PRELIPCEANU

În ultima clipă

Celui care a fost iubit o singură dată

şi a dat dragostei cu piciorul

plătind pe urmă tot restul vieţii

cine-i va spune

că una eşti la douăzeci şi ceva de ani

şi alta peste încă douăzeci şi ceva

nu va face decât să propage

o minciună bine ţintită de secole

până la noi

şi care zboară peste capetele noastre

aplecate

spre alte zări fericite

în viitorul apropiat

în viitorul îndepărtat

pe cerul lumii

pe lumea cealaltă

iar acum ce poate să rămână

din dragostea aceea

altceva decât cenuşa

ei şi a lui

o mână de praf uşor ca fulgul

cum erau şi sufletele lor

atunci

un pumn de secunde uscate

zvârcolindu-se în depărtare

deşi mai vin şi azi aceleaşi zile

de noiembrie ceţoase

pe lungile bulevarde pustii

celui care a fost iubit o singură dată

şi a dat dragostei cu piciorul

îi ajunge pedeapsa unei vieţi

în ultima clipă

el poate să spună

că a plătit pentru toate.

Niculina Oprea: Propun atenţiei cititorilor revistei Familia acest poem al lui Nicolae Prelipceanu. Am ales poemul de faţă întrucât el corespunde normelor cărora mă supun, atât mental cât şi afectiv.

*^**

Cornelia Maria SAVU

şapte sute treizeci de paşi

                                         pentru Piter şi Andrei Bitov

şapte sute treizeci de paşi pînă

să cadă satîrul

şi literaturile mari pot sfîrşi

într-un scîncet pe marginea drumului -

moartea se uită la tine de-aproape

ca o cusătoreasă mioapă de la ţară

tocmai de-aceea te-am adus la piter

spune andrei şi sparge dintr-o privire

toate ferestrele casei puşkin

aşezată pieziş între pagini

numai dumnezeu poate face

lucruri noi pentru că spaima

de cele vechi nu-i şiroieşte

aurită pe tîmple

dar numai noi vedem aur

în carnea macră a zidurilor din piter

şi dăm apă la moară sub puntea

pe care trec înfrăţiţii cu dracul

tocmai de-aceea te-a adus

la piter strigă liova călare

pe leu şi sparge într-o

beţie grozavă

toate ferestrele casei puşkin -

şapte sute treizeci de paşi

pînă să cadă satîrul

spaima din literaturile mari

ne zvîcneşte aurită sub tîmple -

nouă ne dau locuri de veci

direct în istorie

şi ne-ngroapă-n picioare

ca pe regii barbari

cu arme şi cai pregătiţi

din care numai dumnezeu

poate face lucruri noi

ne-ngroapă-n picioare de-a valma

sub gorganul aceleiaşi spaime

Dan Mircea Cipariu: Poemul ales e din cel mai recent volum de poezii scris de Cornelia Maria Savu, Roman cu sertare, Vinea, 2005. Într-o lume care face din biografia subiectivă şi din atribuirile false ori reale bun prilej, nu de ipoteze estetice!, ci de slăbiri, minimalizări şi entropii anarhice şi musai postmoderne, poemul scris de Cornelia Maria Savu pune în pagina biografiei subiectivităţii istorii livreşti, decupaje trăite ori visate şi propune, esenţial, o plonjare în tot ce-i mai firav şi de azi pe mâine în Balcanii mişcători ca hazardul. O poezie mare a unui Est literar plin de spaime şi de obsesia marginii...

*^**

Nichita STĂNESCU

A mea

Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă.

În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine,

ea cea mai dragă şi cea mai aleasă

dintre roabele sublime.

Ei se face rău de singurătate

ea stă şi spală tot timpul podeaua

până o face de paisprezece carate

şi tocmai să calce pe dânsa licheaua.

Ea spală zidul casei cu mâna ei

şi atârnă pe dânsul tablouri

ca să se bucure derbedeul, e-hei

căzut de la uşă-n ecouri.

Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv

ca să-i vină acasă

şi degetele albe şi le mişcă lasciv

pentru ceafa lui cea frumoasă.

Pregătindu-i-le de dezbătat

ea ţine  în boluri şi zeama acră,

părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat

să nu greşească bărbatul niciodată

drumul predestinat.

Liviu Antonesei: Deşi Nichita Stănescu chiar nu este unul dintre poeţii mei favoriţi, mă obsedează unul din poemele sale de dragoste – de altfel, cred că poezia de dragoste e partea cea mai frumoasă şi mai durabilă a operei sale – şi anume poezia A mea. Un poem pe care îl citesc periodic, mi-l amintesc aproape în întregime, deşi nu am făcut vreun efort pentru a-l învăţa pe de rost, îl citesc iubitelor mele, îl recomand tuturora. De ce? Pentru imaginea aceea de splendidă devoţiune cu părul femeii care se întinde de la uşă spre pat, ca să-şi primească cum se cuvine bărbatul venit tîrziu şi nu foarte limpede acasă. Absolut fabulos!

*^**

Daniel TURCEA

Bătrînul către fiul său

şi dacă trupul tău

se face umbră

ca umbra stăpînind, ca ea grăindu-ţi

     şi lin mireasmă poartă, ca lumina

ce doarme-n floare, pentru a nu muri

cel ce o vede-atunci în Ziua

Arătării, cînd descoperi-va

     gîndul cel mai ascuns, în flăcări

                                                     nu va

arde

strălucind

     tot trupul tău

mereu să dărui

şi numai lacrimile-i dau mireasmă

şi-l fac să dăinuie, şi multa umilinţă

     şi dragostea şi lunga pătimire

                 fii numai bucurie

viaţa ta, viaţa ta, e o taină

nici sufletul tău nu ţi-l vezi

ce-n tine se învăluie-n tăcere

şi

se poate doar trăi şi nu descrie

e numai viaţă, nu e şi putere

căci nu-i odihnă pentru cel ce nu

o află-n sine.

                             ***

cum eşti cuvintelor desăvîrşire, tăcere

     mai mult decît cerul

     de peste pămînt

     de peste durere

     în această tăcere

     cuvintele se desfac ca nuferii

     de albe, încet şi ca fructa respiră

     în această tăcere

     scînteiază ca stelele nopţii

     pînă-n acea dimineaţă a lumii

Andrei Zanca: Daniel Turcea, un poet de excepţie, trecut sub uitare, însă care va reveni cu putere pentru generaţiile viitoare prin mesajul său peren.

*^**

Alexandru VAKULOVSKI

Moartea unui poem

„Eşti sânge din sângele nostru, carne din carnea noastră. Tot ce facem noi e pentru binele tău.”

„Tot ce se face e numai spre bine.”     

            mama creşte

            în uterul bunicii

            eu mor

            în uterul bunicii

de afară casa părea obişnuită Îl vedeam toţi doar pe Tata Ştiau că mai are şi feciori dar nici nu bănuiau câţi De lângă Tata lipsea Mama Prin oraş au început să se audă zvonuri despre ea Nimeni nici nu-şi imagina că Mama pur şi simplu nu există sau nu mai există

şi atunci

am intrat

în casă

Ştiam că Ei

ştiu că trebuie

să vin eu

Câinele era legat

a muşcat laţul şi a sărit

să mă întâmpine

Mama voastră

a murit

pentru voi

veţi muri

pentru mine

rugaţi-vă

să nu mor

şi veţi fi şi voi vii

Am trântit genţile jos În casă era linişte Am bătut la uşă şi a ieşit mama Ca de obicei a fost foarte sensibilă spunându-mi cât de mult am slăbit că sunt un băiat bun deştept însă fără noroc Atunci a ieşit tata

noi nu doream să murim Tata ne aducea de toate şi ţigări şi femei Ţigările se terminau Femeile se duceau şi atunci noi doream să moară Tata Tata apărea cu un cuţit în mână şi noi ne rugam să nu ne omoare

            atunci a ieşit tata

            mi-a strâns mâna

            s-a aşezat

            arătându-mi că

            distanţa dintre

            un tată şi un fiu

nu va dispărea niciodată

Eram mulţi şi nu ne ştiam numele De aceea singurătatea era pentru noi aceeaşi Nimeni nu se sinchisea să gândească în glas Mâncam aceeaşi mâncare posedam aceleaşi femei fumam aceleaşi ţigări Gândurile noastre erau la Tatăl nostru Uneori credeam că moartea este Mama Mama a murit şi noi nu înţelegeam de ce Tata e viu Dacă Mama e moartea cum va muri Tata? Viaţa noastră nu va avea nici un rost dacă nu-l vom vedea pe Tata mort

            mi-am adus un câine mic

            pe care tata nu-l

va putea lega

niciodată

tata m-a trimis să dorm

mâine am să te trezesc dimineaţă

azi tata mi-a zis

hai să scriem fiecare

despre acest trandafir

după aceasta să ne arătăm poemele

Nu vreau i-am zis

mai bine am să scriu

despre tine

dimineaţa tata este treaz dimineaţa tata îmi cere poemele Le citeşte îmi zice bravo Mă întreabă ce cărţi am mai adus discutăm despre literatură Seara tata îmi povesteşte istoria familiei de la origini până în prezent Îmi spune că seamăn cu maică-mea că poemele mele sunt foarte proaste că nu am tărie de caracter şi că voi rămâne aşa toată viaţa dacă Nu voi scoate rândurile alea care nu-i plac lui

tata se prefăcea că doarme numai să vadă ce fac eu mama întreabă vecinele ce mai fac eu

            tata a zis hai

            trezeşte-te

            m-a strigat

însă nimeni nu i-a răspuns

atunci a intrat tata

în casă

mama a intrat şi ea în casă A spălat podeaua de sânge l-a certat pe tata că face murdărie Ia hârleţul şi Sapă o groapă Este fiul nostru Noi îl iubim şi trebuie să-l îngropăm ca pe un fiu

Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur şi noi eram singuri Tata ne omora şi noi îl omoram pe tata

                        NOTE

1. Când vezi o pasăre ce zboară printre nori vrei ca pasărea aceasta să fie a ta. O omori ca să fie a ta.       

2. Poemul avea tot. Avea mâini, avea picioare, uter şi penis, avea mamă şi tată. Tata o omora pe mama îl omora pe tata. Mama şi tata îl omorau pe fiu. Dacă nu aţi simţit niciodată MOARTEA UNUI POEM, atunci nu aţi simţit niciodată nimic

Mihail Vakulovski: Dacă nu înţelegi de ce – nu înţelegi nimic

*^**

Ienăchiţă VĂCĂRESCU

Într-o grădină

Într-o grădină,

Lîng-o tulpină,

Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, se strică!

S-o las mi-e frică

Că vine altul şi mi-o rădică.

Daniel Pişcu: E de la sine înţeles, cred, că după Dosoftei şi Miron Costin, alături de „Odă ( în metru antic)” şi alte atâtea nenumărate poeme ale lui M: Eminescu, alături de „Morgen-stimmung”, „De-a v-aţi ascunselea” şi alte nenumărate poeme de T. Arghezi, alături de „Izvorul nopţii”; „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi alte nenumărate poeme de L. Blaga, alături de „Joc secund” şi de „Riga Crypto” şi alte poezii de I. Barbu, alături de „Cogito”, „Lacustră” şi alte nenumărate poeme de G. Bacovia, alături de „Elegiile” lui N. Stănescu, de „Dezâmblânzirea” şi alte nenumărate ale aceluiaşi...

...alături de nenumărate poeme ale atâtor nenumăraţi poeţi români, patrimoniul meu sentimental axiologic-poetic reţine, pentru con-formitate, poemul „Într-o grădină”, de Ienichiţă Văcărescu.

Simplu şi, de aceea, atât de complex, că s-ar putea vorbi pe zeci de pagini despre prestanţa sa naiv-sentimental asumată, încât orice şcolar l-ar putea memora şi recita fără a-l face de ruşine pe poet, nici având în faţă un auditoriu tradiţionalist, nici unul accidentat de vreun teribilism al receptării efemere, on fashion.