Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

VII. Sentimentul înstrăinării

Leon Volovici: Unii eroi ai romanelor tale, deși poartă nume românești, se simt străini, privesc lumea din jur cu ochii intrusului. Sînt numai oameni dilematici, prea sensibili, greu adoptabili sau postura ascunde și antecedente „evreiești”? Mandelstam, deși voia să scape de „haosul iudaic” avea, totuși, spunea, „amintiri” mediteraneene, vechi de două mii de ani. Sentimentul că, deși poet rus, el este în Rusia un străin i s-a accentuat tot mai mult. Crezi că e un sentiment „cultural”, „poetic”, dobîndit deci, sau ascunde cu adevărat o realitate „atavică”?

 Norman Manea: „Viața noastră e un dialog”, spune Ortega y Gasset, în care „individul nu reprezintă decît unul din interlocutori. Celălalt este peisajul, tot ceea ce ne înconjoară.” Chiar cînd poate fi încadrat într-o familie universală de spirite înrudite, depășind astfel simpla condiționare a mediului din care provine, scriitorul rămîne, totuși, în măsura în care opera sa rămîne, o apariție inconfundabilă, singulară. Ceea ce nu înseamnă deloc anularea ră­dicinilor (native) dar nici a tulpinei (sociale).

Sentimentul înstrăinării este, de asemeni, produsul unei reacții greu, dacă nu imposibil, de separat în componente.

Cînd Mandelstam suporta tot mai greu acuitatea unui mereu accentuat sentiment de înstrăinare, sîntem obligați să ne amintim epoca pe care a străbătut-o țara în care trăia. În 1919, arestat de agenții lui Vranghel, era băunit că simulează nebunia pentru a-și ascunde acțiunile. La interogatoriu, l-a întrebat la un moment dat pe judecătorul de instrucție: „spuneți-mi mai bine, celor nevinovați le dați drumul?”. Își pleda cauza, dar voia să știe dacă măcar merită să răspundă. Deși ar fi vrut să scape, își știa fragilitatea și spusese gardianului c㠄nu e făcut să stea la închisoare”. Deportat de Stalin departe de casă, bolnav, cu puțin înaintea morții, încălzindu-se la cîteva vreascuri aprinse, citea din Petrarca... În Enciclopedia literară din 1938, un tînăr critic care, se pare, îl admira mult (dar în taină!) pe poet, nu ezita să scrie: „creația lui Mandelstam este expresia poetică a conștiinței marii burghezii în epoca dintre revoluții”... O consacrare ideologică extrem de „sublimat㔠și de încifrată a capitalismului și a culturii sale. Nu se pot omite toate acestea.

Se întîmpl㠖 mi s-a întîmplat adesea, mai demult și de curînd — să simt că nu mi se accept㠄binele”. Nu defectele, cîte or fi, ci calitățile îmi sînt suspectate, respinse. „ Ce se bagă ăsta în treburile noastre?”, par a gîndi unii. „Ăsta” înseamnă (pentru indulgenți) „străinul”, iar pentru antisemiți „jidanul”. Pentru confrații de scris „ăsta” înseamnă, pur și simplu, scriitorul care nu trebuie să se bage în treburi sociale, vulgare și încurcate. Dinspre ghettoul evreiesc se aude adesea: „Noi avem o situație specială. Nu noi trebuie să-i învățăm pe alții să fie fericiți. Sînt acasă la ei. E treaba lor”...

Pulsația freatică există, cu siguranță, în orice individ, demersul creator rezonează cu un anume tip de sensibilitate și interogație. În Atrium, dar și în alte cărți, dinamica tulbure a epicului stă sub „calendarul lunar”... referire iudaică destul de apăsată, dar trimitere și la nocturnul trăirii dilematice, în genere, la tensiunea solitudinii, a spiritului exilat, interogativ, de veghe. În Octombrie, ora opt sînt secvențe ce țin de problematica specific evreiască, dar și acestea cuprind, sper, o mai amplă punere în chestiune a existenței, cum sînt și destule secțiuni prin realitatea contemporană românească, cu emisiile ei conflictuale.

Dacă mă simt străin printre „autohtoni”, cum spui... Acum vreo lună, un amic scriitor îmi oferea amare decupaje din biografia sa de evreu de „stînga”. „Nu avem de așteptat nimic. Nici nu trebuie, din cauza asta, să disperăm. Fără speranțe și fără resentimente. Să ne scriem cărțile”, încheiase pedagogic, retrospectiva. Cărțile și chiar viața multora dintre noi probează, în moduri foarte diferite, o încercare mereu obturată de înfăptuire într-o lume care nu te prea vrea, o lume pe care o excedezi, s-ar zice, o stînjenești, o uimești și o iriți prin bizara ta stăruință. Dar parcă în cazul unui artist nu este tot așa? Să ne plîngem pentru „adaosul” care ne diferențiază?

Situația se exacerbează, uneori, de la sine. Sartre susține, cum știi, că ceilalți îl fac pe evreu să devină, cu adevărat, „evreul”... să devină străin. Accentele de înstrăinare, duse pînă la presimțirea primejdiei, sînt mai acute pentru „minoritar”, cînd în întreaga societate și pentru toți se instalează marasmul. Deruta, abandonul, disperarea, înstrăinarea de tot și de sine... Impulsul degradării, ura generalizată sînt puse în stare activă de acel firesc și nefast „instinct de conservare”. Chiar și cu prețul maxim, al anulării însăși condiției de om.

Este umilitor ca abia asemenea prăbușiri generale ale mediului să-ți revele, implacabil, apartenența... Tocmai în clipa în care i se cere omului doar partea sa de întuneric, drept cotă obligatorie supraviețuirii?

Sînt momente cînd domnește tirania sumară, separarea abuzivă și strivitoare. Să-ți descoperi „apartenența” tocmai atunci? Tocmai cînd se refuză nuanța, diferența, dilema? N-ai decît să-ți amintești că acestea sînt chiar premisele creației.

VIII. Ierusalimul fictiv, Ierusalimul real

leon Volovici: Știu că ai fost în Israel. A fost, într-adevăr, cum bănuiesc, și o călătorie „inițiatică”, un șoc? Dar Ierusalimul? Cum a fost întîlnirea, ce trasee ai avut acolo? Ce-ai căutat și ce-ai găsit?

Norman Manea: De prin 1970 am făcut repetate încercări de a obține aprobarea pentru o vizită în Israel. Am multe rude în Israel. Dar „dosarul” meu nu inspira, se pare, încredere. Au trebuit să treacă 6 ani pînă am izbutit, după multe insistențe și iritări, să plec: în septembrie 1976.

Înainte de a fi „inițiatică”, călătoria a însemnat șocul primei ieșiri dincolo de „cortină”. La 40 de ani!... ieșirea din țarc. Cu tot ce reprezintă: emoția și confuzia cetățeanului din Est după primirea pașaportului, cînd norocul i se pare neverosimil, oricînd anulabil. Ar vrea, cumva, să-i diminueze importanța, să nu vorbească nimănui despre întîmplare. Interlocutorii sînt toți suspecți și măruntele întîmplări ale zilei ar putea clătina incertul eveniment, care și rămîne, astfel, nesigur, pînă în ultimul moment. Și în avion continui încă să te uiți în jur, să zîmbești tîmp, să încerci a ghici cine este, de fapt, cel ce ți se adresează, unde este adevăratul urmăritor.

Chiar și la a doua călătorie, poate și la următoarele, „reflexele condiționate” nu dispar cu totul. În nuvela mea Kinderland, care reia motivul din Moartea la Veneția, în condițiile violent diferite ale noilor orînduiri și noilor vremuri, sînt sugerate, cred, asemenea stări de pendulant „tanzit”, ca și reacțiile la primul contact cu normalitatea unei lumi care pare idioată și puerilă doar fiindcă e normală.

Șocul eliberătiri de inhibițiile sucite și stratificate devine teribil, durează și după coborîrea din avion.

Inițiatică, da, călătoria...dublă inițiere. Evreul din Est întîlnește „libertatea” în prima sa călătorie nu în Suedia sau Spania, ci tocmai în Israel.

Așa se întîmplă mai totdeauna. Nu sîntem singurii „aleși” pentru probe violente și revelatoare. Doar că, de obicei, nouă ni se mai adaugă un „ce” în plus... Acum cîțiva ani, un prieten, admirabil scriitor, neevreu (dar exilat de o grea boală în casă, împiedicat  de multă vreme să ducă viața socială la care de altfel n-a contenit să tînjească), vorbindu-mi despre strategiile criticii noastre literare și jocul ierarhiilor administrative, îmi spunea: „ce să-i faci, dumneata nu vezi? Ca să intre la circ, unuia i se cere obișnuitul bilet de 10 lei. Altuia nu i se dă drumul decît cu tichet special, de 25 sau chiar 100 lei. Noi sîntem dintr-ăștia. N-avem altă soluție decît să putem plăti oricît se cere”.

Evreii repetă de mii de ani în rugăciunile lor: „de te voi uita, Ierusalime. să mi se usuce dreapta”. Ierusalimul nu mai este, în acest caz, numele unui oraș cu magazine, baruri și cinematografe, ci un simbol. Urarea frecventă la mai toate sărbătorile: „la anul la Ierusalim” nu obligă, cum bine se știe, și la acțiune imediată. Se repetă și în anul următor, și din nou și din nou...

În scandaloasa prefață a lui Nae Ionescu la cartea lui Sebastian (De două mii de ani) se susține că păcatul fundamental al evreilor ar fi că nu l-au recunoscut pe coreligionarul lor Isus drept Mesia. O asemenea recunoaștere le-ar fi asigurat înglobarea în lumea creștină, deci acceptarea generală. Sînt destule cazurile de evrei trecuți la creștinism, unii chiar fervenți ortodocși sau catolici și care, în cele din urmă, n-au fost acceptați în noua comunitate. De fapt, un asemenea argument cu amprentă antisemită dar și „totalitar㔠nici n-ar merita luat în discuție; nu poți obiecta cuiva că este altfel decît ai dori, ci trebuie să-l accepți, să-i asiguri dreptul de a fi așa cum este.

Mesianismul a individualizat gîndirea religioasă iudaică de cea a Orientului antic printr-o viziune spre viitor, în care nu se mai celebrează moartea, iar catarsisul este produs prin purificare morală. Mesia a rămas himera absolutului neîncarnat, care există, obscur, în fiecare individ, nu doar pentru popoare.

Ierusalimul ca un cod, o monadă? Un sigiliu de spiritualitate, înainte de a fi numele unei localități de pe glob. Este periculos să supui o întruchipare vizionară unei confruntări în imediat. Asemenea încercări au sfîrșit, de obicei, pentru ideologii și religii, cu o dramtică umilire.

Viața se dovedește, din fericire, mai simplă și mai complexă decît o poate fixa mesianismul. Nu îmi pare deloc blamabil faptul că individul se arată, în cele din urmă și, de fapt, la fiecare pas, prea puțin dotat a împlini norma de desăvîrșire ce i-o cere un statut de partid sau o religie. Un tulbure amestec de dorințe și neputință, aceasta este expresia omenescului. Omenescul ireductibil.

Nu este lipsit de semnificație faptul că la vechii evrei „religia poporului nu este religia statului”. Mai mult chiar, spre deosebire de creștinism, nici măcar poporul nu este absolut necesar... Să reținem opinia unui orientalist c㠄Israelul antic, cu toată respectabilitatea religioasă și morală, prezintă un stadiu mai înapoiat în privința societății, în comparație cu popoarele cu îndelungată cultură sedentară”.

Știam acestea înainte de a ajunge la Ierusalim. Nu aveam de gînd să compar un oraș cu o legendă sau cu un simbol religios. Întîlnirea m-a tulburat profund și n-am uitat-o.

Într-un interviu acordat în 1980 scriitorului Mihai Sin și care a apărut în Echinox, se aflau inițial cîteva fraze la care am renunțat, dar care ar putea, totuși, spune ceva despre cel angajat în dialogul de acum. În 1966, Miron R. Paraschivescu, cerîndu-mi date biobibliografice pentru a mă lansa în micuța și strălucita sa revistă, mă avertiza: „pot fi și fictive, de vreme ce le semnați”.

În 1980, gîndindu-mă la datele „fictive” pe care le-aș semna, am așternut, spontan, pe hîrtie aceste rînduri: „Să zicem că războiul ar fi întrerupt inițierea cărturarului precoce la un seminar din Vilna, pe care ar fi continuat-o, în primii tulburi ani de pace, la Ierusalim, pentru a urma, apoi, studii matematice în Statele Unite, psihologia la Viena și Amsterdam, literatura și artele la Londra sau Florența. Un scurt popas în România, în drumul spre Leningrad, mi-ar fi dăruit, brusc, promisiunea „dragostei fericite” (despre care Geo Bogza spunea că ar forma, împreună cu necesara „dragoste nefericită), ucenicia obligatorie a unui scriitor)”. Am suprimat din interviu acest fragment.

Un Ierusalim fictiv, un eu virtual și un Ierusalim real, un Israel concret, un eu autentic...

Am plecat din București în 14 septembrie 1976, la ora 15,40, cu avionul Tarom care face cursa spre Lod (Tel-Aviv). Deși nu este un avion supramodern, lunga pasăre metalică asigură o călătorie aproape perfectă, ca într-un autobuz comod. După emoția de la urcare (spaima de avion, amintirea cîtorva zboruri din țară...) și după prima jumătate de oră de așteptare a catastrofei, m-am obișnuit. Am îndrăznit să privesc pe fereastră, anxietatea s-a diluat. Mă simțeam bine. Îmi dădeam seama că dacă avionul ar exploda, n-ar fi, în definitiv, o moarte chiar groaznică, de vreme ce ne găsea (și mă găsea) într-o stare de calm și împăcare, iar spulberearea avea să fie instantanee.

Modul de viață modern : funcționare perfectă dar conținînd catastrofa...existentă, cumva, în înseși premisele de calcul, în jocul probabilităților asumate de proiect, printre datele „convenționale” ale posibilului. Cînd se produce, explozia anulează totul. Pînă la defecțiunea fatală, funcționarea părea fără greș. De fapt, însă, există, din start, și „cutia neagră”.

Epoca actuală a făcut mai palpabilă o astfel de situație. Avionul nu se mai leagănă, fragil, scîrțîind din încheieturi, pierzînd întîi un motor, apoi o aripă, să-ți poți vedea „moartea cu ochii”, cum se spune. Mecanismul plutește lin, toarce egal, înaintează uniform. Pasagerul se află, comod, instalat în carcasa impersonală care, dintr-o dată, se face țăndări. N-ai timp nici să-ți deschei nasturele de la guler...

Chiar și după înapoierea din Israel am evitat, pe cît posibil, călătoriile cu avionul. Cînd, în 1978, am plecat la Moscova, am preferat drumul lung și obositor cu trenul.

În ultimii ani s-a accentuat impasul vital în România. Apăsare, derută, anihilare — tot mai aproape de însuși centrul vital al existenței. Nu doar frica și mizeria îți ajung în casă, ci ceea ce am numit, într-o nuvelă, „sindromul lehamite”... Efect al unei vieți larvare, fără speranță, fără soluție. Apare, în cele din urmă, în toate, nepăsarea. Un soi de cinic instinct al autodistrugerii. Expunere voită la primejdii, la distrugere? Iată nu-mi mai e frică de avion! Mi-e indiferent, deja, cu ce călătoresc. Pînă și în deplasările frec vente, la Suceava, la părinți, am folosit în ultimul an avionul.

 

Am ajuns la aeroportul Lod la ora 18. Mă așteptau rude și prieteni. Pe la ora 21, eram la Ierusalim. Am ieșit, împreună cu gazdele mele, în orașul vechi, la „Zidul Plîngerii”.

Frustrare, întîrziere iremediabilă? Să mă fi născut, să fi trăit acolo, la Ierusalim?... N-ai cum să mai prinzi din urmă timpul Condamnat, poate și izbăvit, de a fi ratat șansa. De a fi trăit departe, undeva, neștiut, livrat unei bizare vocații. Conștient că există, totuși, fantasma altei realități.

În același timp, o regăsire. De parcă ai fi fost dintotdeauna acolo, oricît ai rătăcit, între timp. Ambiguitatea aceasta m-a stăpînit pe toată perioada vizitei în Israel. Regăsire și pierdere, întîrziere și impact, aderență și frustrată retragere, elan și respingere.

Israelul fictiv, ca proiecție interioară și Israelul concret, imediat, divers, contradictoriu. Atracție puternică; respingere, uneori, la fel de puternică. Nu curge nici lapte, nici miere, nu l-am întîlnit pe Mesia nici în clipele de entuziasm, dar Israelul este altceva decît Birobidjan, asta înțelege oricine.

Întemeirea acestui stat, complicată și incompletă cum a fost, rămîne un eveniment dintre cele mai tulburătoare ale veacului. Formidabilă, reîntîlnirea unui popor, după mii de ani de rătăciri și extraordinare experiențe. Reunire între oameni, de fapt, diferiți. Elementul iudaic-pivot convoacă oare, aici, toate popoarele lumii? O confruntare în care întreaga lume s-ar putea privi, pentru a-și înțelege diferențele și asemănările.

Se pare că evreii vechi nu aveau o vocație deosebită a statului. Coeziunea civică reapărea uneori prea tîrziu, doar în tragice momente de primejdie. Acum, în Israel, condițiile geo-politice ale unui mic stat de imigranți, înconjurat din toate părțile de ostilitate și primejdii, sînt complicate. Acțiunile acestui stat nu apar totdeauna în consens cu idealul: blocada Beirutului sporea zilnic numărul victimelor nevinovate.

Nu este întîmplător că israelienii au dezvoltat pînă la supremație două îndeletniciri în care evreii n-aveu nici prea mare experiență și nici prea mare înzestrare, s-ar zice: agricultura și armata. Pentru a face față dezavantajelor teritoriului arid și unei lumi vrăjmașe. N-ar fi de sperat decît că cine știe, într-un viitor nu prea depărtat, israelienii vor putea consacra mai mult forței lor spirituale în care evreii dintotdeauna au excelat și în care continuă și azi să dea valori deosebire.

În prima seară, neputînd adormi, am luat în mînă ce am găsit pe noptieră: o revistă de sexualitate, apoi cartea de memorii publicată de Esther Markiș, soția celebrului poet idiș rus. Foarte diferite, aceste texte... solicitînd, fiecare în alt fel, interesul unui cititor din Est.

În săptămînile următoare am vizitat Tel-Avivul, Cesareea. Am fost la Yad-Vashem și Memorialul Herzl, la mormîntul lui Jabotinski și la mormîntul lui Rahel. Am ajuns la Roș Hanikra și la Țvat, orășeul pictorilor. Am trecut prin Națeret (Nazaret) și Naharia, prin Haifa, am fost la Massada, vechea cetate iudaică, la Iericho, în Deșertul Iudeii, la Kineret, la Bethleem, la Natania, la Ramat Hagolan, la Banias, lîngă granița libaneză.

Am văzut multe locuri, am întîlnit oameni foarte diferiți. Am citit cărți, am văzut filme, am audiat concerte la care aici, în țară, n-aș avea acces.

Mi-am reîntîlnit foști colegi, prieteni, numeroase rude. Am descoperit rude pe care nu le cunoșteam. Un unchi țăran, care dimineața este pe tractor (înarmat cu o pușcă, căci locuiește la granița libaneză) iar după amiaza întreține corespondența, în engleză, cu filateliști din toată lumea. Un alt unchi, care a făcut războiul în Armata Roșie și este acum un fel de mic antreprenor de case; cu acest bărbat vital și deschis discutam pînă în zori, la un pahar de vodcă, despre Faulkner, despre Babel, despre Malraux, Dostoievski și Jabotinski.

O verișoară din Haifa mi-a povestit despre munca ei voluntară la Clubul orbilor, despre neîncrederea acestor infirmi față de oameni, despre ciudata senzație de extindere a tim­pului pe care o au cînd dorm și li se pare că au trecut ore cînd, de fapt, dormiseră doar vreo 20 minute sau cum susțin că își amintesc culorile (?), totdeauna roșul, niciodată culori ca bleu, bordo, portocaliu, despre care par să nu fi auzit. Vor să meargă la cinema (!), se așează în față s㠄aud㔠mai bine (să audă epicul, oare?) se înghesuie la excursii , pipăie locurile, susținînd că le-au recunoscut. Ciudate aspecte ale activității pe care tînăra femeie, o redescoperită rudă, o depunea, cu zel caritabil și fără plată, zilnic.

Am vizitat un impresionant Kibuț, înecat  în verdeață și liniște. Într-o vilă modestă, dar seducătoare, m-a primit un personaj interesant. Un sionist „de stînga”, cu perceptibile reminiscențe staliniste. Un luptător dar și un cărturar stimabil. Ultima sa carte, apărută la Londra, purta pe banderolă, cu litere mari, anunțul: „cel mai mare specialist în probleme arabe”... După ce mi-a descris viața de pionierat, cînd lucra ca simplu salahor, apoi extraordinarele rezultate actuale ale Kibuțului, după ce mi-a vorbit despre fondul conflictului israelo-arab, pe care îl considera rezolvabil prin cooperare și înțelegere mutuală, după ce m-a însoțit prin Kibuț, explicîndu-mi organizarea, regulamentele, spiritul de perfectă egalitate, mi-a relatat și cîteva concise fragmente ale vieții sale. „Am scos clandestin evrei din Rusia și din Iran, din România și din Bulgaria. Din multe țări. Am fost de cîteva ori condamnat la moarte în diverse țări, dar n-am fost prins. Singurul loc în care am făcut închisoare a fost Israelul!”. Alarmate de întrevederea pe care o programasem cu suspectul personaj, rudele la care locuiam îmi dăduseră să citesc, înainte de întîlnire, o carte despre cîteva senzaționale procese de spionaj pro-sovietic, de prin anii '50-'60. Găsisem printre alte marcante personalități sioniste implicate, și pe viitorul meu interlocutor: deputat în primul parlament israelian. Un sionist convins, se pare, c㠄soluția” israeliană trebuie căutată în amiciția cu URSS. Judecat într-un zgomotos proces, în care nu i se putuse demonstra nici o culpă concretă și în care apăruseră ca martori ai apărării numeroși intelectuali de prestigiu, printre care și Buber, stîngistul fusese condamnat, în cele din urmă, la mai multe luni de închisoare. Datorită, se pare, insistențelor personale ale lui Ben Gurion, al cărui adversar era!

Un inginer mi-a făcut, într-o seară, tabloul critic al administrației israeliene, vorbindu-mi despre deficiențele învățămîntului și culturii, despre proasta organizare profesională, despre consecințele educării tineretului într-un spirit cu precădere destructiv, agresiv.

Mi-aduc aminte de o vizită la Knesset. Am trecut și eu, ca și ceilalți vizitatori ce-și așteptau rîndul, prin fața președintelui Katzir care dădea mîna cu fiecare și unora le adresa cîteva cuvinte. Mi-aduc aminte discuțiile avute într-un somptuos apartament din Ierusalim cu un medic originar din Africa de Sud. Adevărat englez, democrat, stilat, inteligent, profund revoltat de cruzimea apartheidului. Mi-aduc aminte de silueta unui preot tailandez dintr-o biserică ortodoxă și de frumusețea unei tinere femei elegante, originare din Maroc, cu numele de Dalia. Mi-aduc aminte de zilele de Iom-Kipur, cînd am privit de pe o terasă spectacolul orașului stopat din activitate, sute de automobile blocate, numeroase grupuri de copii pe trotuare, pe care le umpleau cu desene colorate. Mi-aduc aminte de teroarea dintr-un autobuz de noapte, aproape gol, în care s-au urcat trei tineri arabi cu țigările aprinse și priviri provocatoare, liniștea crispată care a domnit pînă au coborît. Mi-aduc aminte particulara vibrație a auditoriului în marea sală de concerte în care am ascultat o magnifică interpretare a concertului 4 pentru pian de Beethoven.

Mi-aduc aminte și de convorbirea cu un scriitor român stabilit în Israel, care îmi pledase îndelung, cu argumente convingătoare, pentru venirea în Israel. Văzînd că perseverez în tăcere, a rotunjit, surprinzător, confesiunea, prin justificări mai modeste: „Crezi că mie mi-a fost ușor să renunț la literatură? Dar înnebunisem atunci după o femeie, o baschetbalistă. Aveam 40 ani. Trebuie să înnebunești măcar o dată. Am venit după ea. A fost, dacă mă gîndesc, un an cu adevărat mișto”...

O tînără studentă venită din America mi-a explicat în ce fel „modul de viață american” a îndepărtat-o de părinți și a însingurat-o, ce anume i-a oferit Israelul ca solidaritate și angajare existențială.

Nodul iradiant al amintirilor rămîne Ierusalimul. Am stat 3 săptămîni în Ierusalim și încă vreo 3 săptămîni în alte locuri. Dacă aș fi pus astăzi să-mi alcătuiesc programul unei vizite de 6 săptămîni, n-aș rezerva decît vreo 2-3 zile în afara Ierusalimului...

Orașul apare într-un crem-gri aparte al zidurilor și o lumină incomparabilă.

Cu puțin înainte de amurg pulsează, parcă, o oră sfîntă. Seninătate, reculegere. Parcă înțelegi de ce din acest loc au pornit mari întrebări ale spiritului, religii care au tulburat lumea. La fiecare pas, trecutul pare să răsară, brusc. Ca și cum totul s-ar fi petrecut ieri...

Înfruntarea romanilor, patetismul profeților, supliciul lui Isus... Rezultatul unei bune puneri în valoare turistică? Efectul emoțional pentru un turist din Est rămîne puternic. Porțile orașului și cea prin care urma să vină Mesia!... Lîngă Zidul Plîngerii, marea moschee. Te plimbi prin Bethleem, treci prin zumzetul bazarului, revii la Muntele Măslinilor, treci prin Grădina Getsemani, ajungi la Biserica Lacrimei, la Biserica Rusească, apoi prin Mea Șearim, cartierul religioșilor, cu tineri băieți subțiri, îmbrăcați în negru, și fete de o sticloasă paloare, vezi serbările explozive de Simhat Tova, ajungi și în cartierul armenesc. Succesiunea populațiilor apare de o amețitoare concretețe, mormîntul lui Rahel în cartier arab, apoi o biserică protestantă și una catolică și una ortodoxă grecească. Muzeul islamic, cu colecția de ceasuri, Spitatul Hadassa, vitraliile lui Chagall, campusul universității, satele arabe din jurul orașului. Nicăieri industrie. Doar biserici, moschei, temple, muzee, spitale, biblioteci, fundații culturale, institute de cercetare.

M-am gîndit, cutreierînd Ierusalimul, că ar merita lucrat 20 ani la un roman, în felul Cuartetului Alexandria, care să stratifice istoria, tăcerea, muzica, patima, amurgul, ficțiunea, ambiguizînd realul în plină ficțiune Fișe biografice ale locuitorilor – personaje de demult și de acum (ruși, italieni, marocani, yemeniți – și mai ales yemenite, superbele tinere yemenite, de o frumusețe melodiaosă, fragilă, tainic㠖 americani, arabi, englezi, armeni, turci, francezi, negustori, militari, medici, prostituate, rabini, actrițe, ingineri, șoferi, muzicieni. Inserții documentare, care să materializeze dar și să relativizeze epicul epopeic, circular, al istoriei, al zidurilor și visului. Fastuoasă, contrapunctică simfonie a existenței, colorată, mitică, aspră, misterioasă, fluidă... crescînd cu însăși creșterea cărții în ebraica veche-nouă a unui loc de începuturi mereu reluate și a unui narator reînviind odată cu limba pe care o deprinde și în care în­cepe să se înțeleagă, altfel, pe sine.

Nicăieri nu mi-a apărut mai fantastică încercarea de a renaște. Patetismul unei „încăpățînări” în re-înălțare? Tocmai în epoca atîtor căderi și catastrofe, cînd amenințarea sfîrșitului pare a veni de peste tot și în fiecare clipă?

Am citit acum vreun an cartea lui Bellow To Jerusalem and back. L-am văzut pe autor la întîlnirea de la Uniunea Scriitorilor acum cîțiva ani, cînd a fost în România. Apariție oarecare, într-un context convențional. Am aflat de curînd că sesizase, totuși, „substratul” întîlnirii și conotațiile ei, deși dădea impresia de oboseală și plictisit. A scris, se pare, apoi, un roman de mare violență despre realitatea României actuale.

Am regăsit, în cartea lui Bellow despre vizita sa în Israel, emoții comune. Evocîndu-l pe Bashevis Singer, Bellow scrie că simte, ca și acesta. „Lumina Ierusalimului, purificatoare, are puterea de a filtra sîngele și gîndirea”... Să adăugăm, iarăși, un semn de întrebare? Are lumina Ierusalimului această putere, oare?

Contactele lui Bellow în Israel au avut altă anvergură, desigur. Tipul pelerinajului era, de asemeni, mult diferit. Ca și modul de a se gîndi, la întoarcerea acasă... „Sînt incapabil să-l pun pe Homer înaintea îngrijorărilor pe care mi le inspiră Israelul”... Asemenea afirmație poate fi, probabil, valabilă și la Chicago, nu doar la Ierusalim, dar este cu totul altceva să te gîndești, în Ierusalim fiind, la revenirea în strîmtoarea Estului!

Are dreptate Bellow cînd crede c㠄cea mai mică reapariție a frumuseții ne obligă să luăm cunoștință de gravitatea rănilor noastre sociale, de dezolarea în care ne aruncă necesitatea de a nu gîndi decît la agresiune, la terorism, la războiš.

Cu atît mai mult, cînd „rănile sociale” și „dezolarea” se articulează într-un Herzog sau un Humboldt trăind, nu în America, ci în Estul socialist.

Cît de edificatoare ar fi o replic㠄estic㔠la problematica lui Bellow, a lui Roth, a lui Malamud?... De ce n-o scriem? Enormele dificultăți de a cuprinde multistratificarea mizeră și totuși atît de vie a cotidianului? Bruiajul atîtor tainice și terifice pulsații?

Ființa suspendată în oroarea exteriorului.