Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (484) martie 2006

TRIPTIC

de

Al. CISTELECAN

Alexandru Mușina, Virgil Podoabă,

Mircea A. Diaconu

I. Un postmodern contra postmodernismului

Alexandru Mușina, în funcție de situație și persoană, poate trece (și, de fapt, chiar trece) deopotrivă drept atlet al postmodernismului și dușman jurat al acestuia. Exegeții lui mai subtili îi împart echitabil atribuțiile: în vreme ce poetul ar fi un postmodern emblematic, teoreticianul - sau poeticianul, ca să nu exagerăm – ar face anume profesie împotrivă. Unul din cei doi, în acest caz, e, evident, neserios; ori baremi nesincer. Și cum între un poet și un poetician nu e de ales, ba nici de ezitat în privința sincerității, devine că al doilea e cel suspect; sau, caz și mai grav, că acesta elaborează teorii în contradicție cu sine numai așa, de-un pamplezir – sau de-al dracului, spre a-și spori cotele de publicitate și a fi mai interesant. Asta, firește, dacă nu presupunem un caz flagrant de schizofrenie, de dedublare naturală, de care nici poetul nu-și dă seama. Sau, pe o parte oarecum mai pozitivă, dacă nu vrem să-l scoatem pe poet erou absolut al contradicțiilor interioare și conceptuale, devreme ce el, mînat de autenticitatea din adîncuri, nu ascultă cu nimic de îndrumările și hățurile poeticianului. Oricum ar sta lucrurile, rezultă că Mușina, în mod dramatic, nu se înțelege pe sine ori – și mai și – nu se înțelege cu sine, de nu cumva a ajuns chiar să se dușmănească; sau că e atît de naiv încît nici nu bagă de seamă că una vorbește și alta face. În oricare din aceste variante, subtilitatea exegeților îi salvează deodată și pe poetul postmodern și pe teoreticianul antipostmodernist – desigur, cu prețul neseriozității celui de la urmă.

Exegeții și mai subtili nu văd însă nici o contradicție la mijloc; din contră, pentru ei între poet și teoretician nu există nici o disjuncție și nici o discordie, ci doar armonioasă coerență. Mușina rezultă, în acest caz, un la fel de brav teoretician al postmodernismului pe cît e de brav ca poet postmodern. Să-l lăsăm deocamdată în plata Domnului pe poet, căci el e doar o prezență ascunsă, de culise, în Sinapse (Editura Aula, 2001) – culegere într-un fel, cam amestecată de eseuri, interviuri, răspunsuri la anchete, dar, într-alt fel, foarte unitară ca problematic㠖 și să ne oprim strict asupra eseistului și publicistului. Că Mușina le reiese unora agent al postmodernismului și în teoriile pe care le improvizează e curată minune interpretativă. Dacă nu de alta, măcar pentru că, totuși, el vorbește pe șleau – ba chiar prea pe șleau – împotriva acestuia și nu lasă nici măcar suave confuzii, venite din vreo practică de ambiguitate încă nestîrpită suficient. Dacă face vreun exces, atunci acesta e un exces de claritate, de tranșanță. (Dar cum excesele dau întotdeauna de bănuit, nu-i de mirare că opiniile lui Mușina au fost convertite în contrariul lor; la mijloc trebuie să fi fost ceva intuiție psihanalitică). Și dincolo, însă, de această netezime a afirmațiilor Mușina avea tot interesul să propovăduiască apriat și limpede împotriva postmodernismului: el avea de apărat, după puteri, o altă poetică, botezat㠖 cu un nume prea lung pentru a putea intra în folclor – „noul antropocentrism”. Nume prea lung, de altminteri, și pentru a putea intra cu succes în „bătălia conceptual㔠a optzecismului. Și interesul și claritatea și tranșanța ar fi trebuit să facă din Mușina, dacă nu un dușman de moarte al postmodernismului, măcar un guerrigliero foarte agil și abil. Cînd colo, însă, el e înscris adesea printre partizani, dacă nu racolat de-a dreptul printre militanții postmoderniști; ori pus chiar șef de cuib.

În realitate, Mușina a combătut contra postmodernismului încă dinainte de a veni vorba despre el pe strămoșeștile noastre meleaguri. A combătut oarecum în lipsa conceptului, dar parcă presimțind iminenta lui invazie. Primele „poetici” ale lui Mușina, rămase, de altminteri, și cele mai celebre (Poezia cotidianului, Noul antropocentrism, La ce e bun experimentul ș.a., toate de la începutul anilor ’80), sînt și primele poziții implicit anti-postmoderniste. Ele devin explicite odată cu Postmodernismul la Porțile Orientului, un consistent eseu polemic menit să apară în numărul Caietelor critice dedicat, în 1986, problemei. Dar cum problema era nouă iar numărul, probabil, unul de lansare și promovare a problemei/fenomenului/conceptului, contestația lui Mușina nu și-a putut face loc acolo. Era și oarecum ilogic: nu se poate promova un fenomen, sau un concept, începînd prin a-l ridiculiza, contesta sau refuza. Dar frustrarea i-a dat lui Mușina bun temei pentru insistență. De atunci încoace, postmodernismul – ce românesc îndeosebi – a rămas pentru el un leit-motiv eseistic, iar pozițiile tranșante din primul eseu nu vor fi nicidecum părăsite, ci doar nuanțate.

Dezbaterea pionieră din 1986 se face – după cum constată Mușina cu toată dreptatea – pe fondul unei eminente, de nu chiar desăvîrșite carențe bibliografice. Acesta e păcatul originar al conceptului „românesc”, devenit repede un concept-ghiveci sau concept-sac-fără-fund. În chiar momentul acestui elan de transplantare, Mușina vine cu soluții radicale (să re­nunțăm la termen) sau cu unele de „compromis”, dar nu atît de generos încît termenul să-și piardă orice proprietate și identitate. S-ar fi putut alege, zice el, fie soluția „sensurilor pe care termenul le are în Occident”, fie soluția desemnării unor „fenomene specifice literaturii noastre contemporane”, dar fenomene „ireductibile la modelele occidentale” (p. 104). Nu s-a făcut, firește, nici o alegere, iar termenul a rămas să fluctueze în toate sensurile posibile. Maxima lui expansiune se manifestă atunci cînd înghite toată literatura postbelică; maxima lui confuzie se produce atunci cînd își subsumează toat㠄generația ‘80” și devine unicul ei stindard (și criteriu de valorizare). Generația ’80 e caracterizată, pentru Mușina, de „o anume angajare existențial㔠iar „esența demersului optzecist e una mai degrabă în plan existențial” (p. 106). La rîndul lui, „postmodernismul e /…/ un proiect literar, dar nu e, în nici un caz, un proiect existențial” (p. 114). De unde, natural, o flagrantă, funciară incompatibilitate între postmodernism și optzeciști. Aceasta e, de fapt, obiecția de căpătîi pe care Mușina o aduce înrolării în masă a optzeciștilor în postmodernism; celelalte obiecții sînt punctuale sau conjuncturale – dar întotdeauna spectaculare (ori măcar savuroase).

Dacă, însă, Mușina nu se recunoaște ca postmodern (fiind, în schimb, recunoscut, de unde nesfîrșite necazuri: „cel mai greu e să conving /…/ că eu – ca scriitor – nu sînt un postmodern” – p. 127), nu e din cauză că s-ar considera vreun modern, oricît de întîrziat sau anacronic. Nu această aporie funcționează în cazul său (deși, probabil, ea funcționează la exegeți: dacă nu e modern, ceea ce ar fi cam demodat și nu se face pentru un poet atît de simpatic, nu e alta decît că e postmodern). Modernismul poetic nu întrunește nici el prea multe sufragii și nu-și atrage prea multă empatie din partea lui Mușina. Ba, dacă am lua chiar în serios unele afirmații, el e orientarea cea mai vinovată dintre toate, pentru c㠄apariția și afirmarea modernismului constituie /…/ o adevărată falie în evoluția poeziei” (p. 80). E drept că modernismul, pentru Mușina, se contrage cam la poeții negativității, ai „transcendenței goale”. În orice caz, „universul modernilor e – fără excepție și indiferent de afirmațiile lor ‘teoretice’ – un univers fără divinitate” (p. 81). Atît de „fără divinitate” încît în el „zeul nu mai poate fi găsit nici măcar sub forma urmelor (vezi și Arghezi)”. (Dar care Arghezi, sîntem obligați să întrebăm numaidecît: cel care vede pretutindeni urmele divine, cel care încă-l vede pe Dumnezeu la lucru, pictînd și sculptînd, cel lovit de boli cerești, cel ce stă la taifas și la o țuiculiță cu Domnul?! Argumentele lui Mușina vor să fie atît de radicale, de absolute, încît uneori sar mortal, nu doar eroic, peste cal). Vinovați de deicid, poeții moderni se fac încă o dată vinovați, implicit și inevitabil, de două crime suprapuse: „pierderea credinței lipsește limba – implicit poezia – de substanț㔠(p. 83). Și, ca și cum n-ar fi fost destul, mai comit și o a treia crimă de modernitate: „sensibilitatea, sentimentul se devalorizează atîta timp cît omul nu mai are o justificare exterioar㔠(idem). Pe această cale de sacrilegii Mușina refuz㠖 și pe bună dreptate - să-i urmeze pe moderni. Și unde i-ar putea urma, mă rog? Într-o lume goală, care folosește o limbă și scrie o poezie făr㠄substanț㔠și în care, pe cale de consecință, sentimentele nu mai reprezintă nici o valoare?! Mai bine oriîncotro vezi cu ochii decît spre fundătura modernistă. Mușina nu vrea, așadar, să prelungească acest faliment; ba din contră, vrea să-i pună capăt.

Soluția mîntuitoare vine de la recuperarea omului concret și de la punerea lui în centru. Dar dacă limba și poezia au nevoie de „substanța” credinței, dacă sentimentele se golesc fără justificarea „exterioar㔠a omului, fără transcendență, de ce s-ar numi potrivit noua poetică, salvatoare, „noul antropocentrism”? Poate doar dac㠄noul antropocentrism” e totuna cu un fel de „teocentrism”. Revendicarea transcendenței pare o exigență mai tare, în constituirea „noului antropocentrism”, decît notele pur „imanentiste” prin care vrea să-l califice Mușina: „centrarea pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic-senzoriale, pe existența noastră de aici și de acum și o anumită claritate a privirii” (p. 65). Pe fundal se ridică, firește, efebul grec și un miraj clasic aparte. (Nici nu mai punem la socoteală că imanență există doar atîta cît timp există transcendență, ca să nu complicăm discuția). Antropocentrismul cel nou trebuie să ducă la „redescoperirea propriei corporalități”, la un fel de pansezorialism concret, autentic, direct, la poezia cotidianului și la poezia (miracolul) ascuns în cotidian, pe scurt la un biografism și la o stilistică a notației care să-l arate pe poet așa cum e, nu să-l hieratizeze în „reprezentant” al speciei sau al înaltelor. Dacă unim reproșurile aduse modernismului cu no­tele care calific㠄noul antropocentrism” ne iese un fel de senzorialism cu transcendență, un fel de imanentism biografic sabotat de nostalgia ritualității. Pe de altă parte, dacă ținta noii poezii e „omul concret”, integral și integrat în clipă, dar om cu determinare sau rădăcin㠄exterioară”, iar poezia nu va revela și această rădăcină, mai face ea un raport de „integralitate”? Nu cumva centrarea pe omul lui aici și acum, cînd temeiurile lui sînt în altă parte, de unde vine și substanța limbajului și a poeziei, precum și valoarea sentimentelor, reprezintă o amputare prea drastică? Nu cumva „noul antropocentrism” nu se poate profesa decît în conjuncție cu vechiul teocentrism?

Mușina n-are, în orice caz, dușmani cînd e vorba de poezia cotidianului, a corporalității și a concreteții existențiale autentice; cel puțin nu în interiorul propriei generații. Unele din prescripțiile sale seamănă, aproape de identitate, cu cele ale lui Cărtărescu. (Poate de aici, din aceste similitudini, să fi ieșit un argument pentru postmodernismul lui Mușina: cum Cărtărescu e sigur postmodern, cine se-ntîlnește cu el în idei nu poate fi altminteri). Din optzecism nu-i vin, de fapt, decît aliați. Ba unii aliați îi vin chiar de mai departe, de unde nici n-ar fi de sperat. Și nu mă gîndesc la maestrul absolut al lui Mușina – Pound - sau la alți aliați de peste ocean. Ci la un aliat sută-n sută european, care zice și el că de-acum, în noua lite­ratură, „persoana scriitorului, întregul lui organism se angajează și se afirmă /…/ în operele sale”, că scriitorul cel nou scrie nu doar cu „gîndirea, ci și cu sîngele și mușchii lui”, c㠄fiziologia și higiena unui scriitor au devenit unul din capitolele de neapărată necesitate în analiza ce-o facem talentului său”. Chiar dacă seamănă, aceste lucruri nu sînt spuse nici de Mușina, nici de Cărtărescu, ci tocmai de Sainte-Beuve. Primii doi – și mai cu seamă Mușina – par doar să întărească spusele bătrînului Sainte-Beuve și să le întoarcă împotriva modernismului.

Alexandru Mușina e un eseist ușor inflamabil. De cele mai multe ori ia foc din exces de pasionalitate „ideal㔠– din pasiunea pentru poezie (o pasiune absolută), din pasiune etică, din pasiunea ideii sau a dezbaterii pur și simplu. Stilul lui ține să fie colocvial și agreabil, colorat și incitant, percutant și spectacular. E întotdeauna de tip performance. Ca orice sentimental, Mușina are supărări fulminante, dar trecătoare; are parte, în schimb, de dezamăgiri temeinice, ireparabile, pe care le întreține cu o durere peste voia lui. Ca orice pasional, Mușina vorbește cu tranșanțe dramatice, pe care le mai domesticește prin ironie. Dar ironia lui trage mai degrabă spre maliție, spre coloratura sarcastică. Și ea operează fulgurant, căci fundamental Mușina e un colocvial cu voluptatea dezbaterii, a comunicării. Chiar dacă se demonstrează rău de gură, ba, după niște prescripții mai țărănești, chiar „spurcat” la gură, fulminanțele lui nu sînt propoziții fanatice, inclemente absolut; sînt doar spectacol, vreascuri pentru vervă. Iar verva nu este la el o predispoziție, ci o condiție; ba chiar condiția. Pînă și depresiile sale au vervă; sînt depresii vivace, aproape zglobii, ușor de transformat în materie pentru stil. Un stil veșnic tăios, ascuțit deopotrivă de idee și de fondul de sentimente contrariate ori lezate din subtextul ei vital. Căci la Mușina ideile au și elan și temperament vital.

II. Trilogia ardeleană

Hodoronc-tronc, fără nici un „bună ziua” ori alt preaviz, ci sărind vitejește cu prăjina peste orice preliminarii, își începe Virgil Podoabă eseul închinat Profesorului Mircea Zaciu: Ultimul latin (Editura Limes, Cluj, 2005). S-ar putea crede că el exersează aici săritura preferată a lui Eugen Lovinescu, cea care duce abrupt in medias res, dar ar fi o presupunere nu doar neîntemeiată, ci de-a binelea eronată. Căci mai încolo, părăsindu-l pe Profesor și ocupîndu-se de sine, el își face program tocmai din abandonarea „paradigmei Lovinescu-Manolescu”, refuzînd să fie un „alt Cucuzel” din lungul șir întemeiat de Maiorescu – șiasta anume pentru a putea profesa o critică scoas㠄din mine-le meu”; iar de-acolo Virgil Podoabă extrage un concept greu și definitoriu – definitoriu atît pentru sine, cît și pentru literatură: „experiența revelatoare” (p. 172). Experiența de acest fel nu devine doar tema (mega-tema) hermeneuticii practicate de Virgil Podoabă, în tot mai adînci săpături arheologice (ceea ce, în limbajul său, ar trebui înțeles ca o căutare/vorbire despre arheu), operate cît în operă, cît în biografie, ci și un indicator de metodă. Conceptul e, așadar, generos, căci el nu oferă doar ținta, ci și calea către ea; e, deodată, și revelatul și revelatorul. Iar principala problemă conceptuală a lui Virgil Podoabă chiar de aici se trage: din posibilitatea, mereu amenințătoare, ca acestea să fie unul și același lucru. Cea secundară nu e nici ea simplă: ea constă în grija ca revelatorul să nu producă, de unul singur, revelatul, ci doar să-l identifice și să-l cartografieze. Pînă acum, ce-i drept, Virgil Podoabă a umblat cu tot tactul cuvenit: ținta nu e produsul căii; din contră, ea e cea care-și produce calea de acces.

Dar dacă nu din rațiuni de metodă impresionistă aplicată strict, în tot fanatismul ei literal, sare Virgil Podoabă peste orice preludiu, nu rămîne alta decît că acest eseu nu-i altceva decît o foaie smulsă dintr-o carte mai groasă; iar dacă această foaie are aproape două sute de pagini, își poate închipui oricine cît de groasă trebuie să fie cartea din care ea e luată; ce monument al „experienței revelatoare” urmează să se ridice. Un monument din care, pînă acum, Virgil Podoabă a expus doar fragmente; trei dintre ele – cel de acum, împreună cu Anatomia frigului din 2003 și Între extreme din 2002 – ar putea alcătui un fel de „trilogie ardelean㔠(probabil nepremeditată, dar așa a ieșit, căci toți trei autorii luați la refec sînt ardeleni: Mircea Zaciu, Alexandru Vlad și Aurel Pantea); ar putea, dacă, de fapt, n-ar fi vorba de o tetralogie, din care lipsește pe moment doar iminenta, după cum sîntem anunțați, fasciculă dedicată lui Gheorghe Crăciun. „Ardeleană”, așadar, va fi, dar nu trilogie, ci tetralogie. De un proiectat triptic hermeneutic vorbește, în realitate, chiar Virgil Podoabă; e vorba de un proiect care ar pune laolaltă fasciculele închinate lui Mircea Zaciu, Alexandru Vlad și Gheorghe Crăciun, pe bunul motiv că fiecare din ele reprezintă analiza „monstruoas㔠a cîte unei singure opere din rastelul fiecăruia. Un proiect, deci, cu unitate de concept, de metodă și execuție. Dar nu-i un motiv suficient pentru a exclude din el monografia despre Aurel Pantea; e drept că aici Virgil Podoabă abordează toată poezia lui Aurel Pantea, dar e cel puțin tot atît de drept că Aurel Pantea nu scrie decît un singur poem interminabil. N-ar fi, prin urmare, o abatere de la scrupulul focalizării sau al focului încrucișat asupra unui singur punct – asupra celui, firește, crucial și vital pentru viziune, cel în care se produce convertirea la operă sau a operei.

Conform brevetului exegetic pe care și l-a dat singur, Virgil Podoabă ia și de la Mircea Zaciu o singură operă, dar cea în care se produce clinamen-ul, răsturnarea, conversia; fragmentul care reprezintă punctul vital al întregii opere, răscrucea din care ea se desface ca din negur㠖 după limpezirea sinelui și după aproprierea deplină a acestuia. Pentru Zaciu această operă nodală ar fi Teritorii, aparent jurnal de călătorie, dar, de fapt, jurnal de descoperire (de sine); ba chiar jurnal de convertire, de metamorfoză profundă, de nu de-a dreptul radicală. Excepționalitatea – și artistică, dar mai cu seamă existențială sau existențial-spiritual㠖 a jurnalului e mereu subliniată; cîteodată ca încurajare de sine.

Fenomenologia călătoriei intreprinse de Mircea Zaciu are cîteva momente interioare decisive – și pe acestea va insista Virgil Podoabă, valorificîndu-le în perspectiva unei economii revelatorii. Această călătorie începe cu o moarte: „a pleca înseamn㠖 simbolic! – a muri de tot: a o rupe cu toți și cu toate, înlăuntru și înafar㔠(p. 11). Dar cînd e vorba de un scriitor, moartea (cea simbolică, firește) nu e decît un ritual preparatoriu pentru renaștere, așa încît hermeneutul o va aborda în această dialectică. O asemenea moarte începe prin închiderea în sine, prin zăvorîre, prin, cum zice Virgil Podoabă, elaborarea unei „solitudini fără leac” (p. 15). Călătorul poate fi văzut îndeobște și ca omul care se deschide spre lume, se deschide lumii, așa cum și aceasta, la rîndul ei, i se deschide. Dar nu pe această fenomenologie a deschiderii, a comunicării și juisării se bizuie Virgil Podoabă; el jură, din contră, pe fenomenologia închiderii, a imposibilității de a pleca, așa cum a fost ea postulată de Rimbaud. Călătorul e, în acest caz, o monadă umblătoare. Fără îndoială că Virgil Podoabă ar fi avut mai mult loc de întors dacă ar fi pus în opoziție călătoria ca deschidere cu efectul de zovărîre pe care ea îl produce în cazul lui Mircea Zaciu. Dar ca să nu piardă vremea cu generalități și teorii, el trece direct la specificul acestei călătorii; nu-l interesează ce-ar fi putut să fie această călătorie, ce nu e, ci doar ce e ea concret; ce condiție induce. Iar condiția numaidecît indusă lui Mircea Zaciu e cea a distanțării – de oameni, de locuri, de prezentul ca atare. Prezentul – și fauna lui – e doar prilej de „insectar”, cu o malițiozitate nu mai mică - ba, din contră, mai mare – decît a lui E. Lovinescu. Rămas fără prezent și, implicit, fără viitor, călătorul nu mai are decît trecut. Dar nu un trecut faptic (de care s-a rupt preliminar), ci unul mai degrabă fantasmatic; nu un trecut real, ci un trecut de reverie. Inevitabil, călătorul devine un nostalgic tipic, pentru care „călătoria înseamnă esențialmente întoarcere” (p. 31). Dar unde să se întoarcă, devreme ce tocmai a rupt-o cu trecutul și cu locurile acestuia?! Există întotdeauna (sau aproape, căci sînt și cazuri definitiv pierdute) o șansă, chiar și pentru călătorii amenințați să trăiască într-un „neloc” angoasant: înapoi „spre experiențele originare ale ființei” (idem). Acesta e și drumul pe care-l bate, după manual, nostalgicul Zaciu. Și, adicătelea, unde se întoarce el? În amintire, firește, în memorie; în chiar acea memorie care e, măcar pe jumătate, ficțiune; pe bună dreptate jurnalul lui Zaciu e citit – în aceste părți – ca  ficțiune a memoriei (asta dacă nu cumva toate jurnalele nici nu sînt altceva decît ficțiuni ale memoriei; căci în privința memoriilor propriu-zise nu încape îndoială). Călătoria devine, astfel, o „retrocălătorie” (p. 32), iar Zaciu găsește acolo, în urmă, pierdut, acel paese innocente pe care-l tot caută. E o Arcadie din „arhetimp” (p. 51), care se impune prin cultul vechimii și al Bătrînilor; poate fi Maramureșul copilăriei, dar poate fi și altceva, numai să dea senzația de „eternitate temporar㔠(p. 67). În rest însă, dincolo de aceste ferestre fericite, numai decepții și inconforturi; care, firește, devin, fatal, o cerneală melancolică. Virgil Podoabă îl face pe Zaciu un melancolic – și încă unul ca la carte, care-și transform㠄imposibilitatea existențială în posibilitate scriptural㔠(p. 73). Înaintea acestei scripturi melancolice se produce îns㠄o transformare radicală”, ca ieșire dintr-o „criză de identitate profund㔠(p. 74), ale căror dovezi „retrospective” sînt chiar aceste Teritorii. Pînă aici a fost cum a fost, dar aici virtuozitatea lui Virgil Podoabă trebuie să se întreacă pe sine, dacă nu vrea să aducă doar dovezi „retrospective”, ușor de adus, nu-i vorbă, dar și ușor de respins. Dovezile „prospective” sînt scoase din stratul imaginar, acolo unde tot felul de ape tulburi și revărsate, care bîntuie subconștientul și prezentul Profesorului, inundîndu-l cu imundiții morale, se transformă în limpidități și seninătăți. Călătorul coboară în informul și infernul subconștientului, dar se ridică pînă la urmă la seninătatea latină a cugetului. Tot traseul acesta, zice Virgil Podoabă, reprezint㠄structura standard a oricărei experiențe creatoare sau revelatoare”, constînd dintr-o „katabază în infern în sensul larg /…/ și o anabază spre lumină, tot în sensul larg” (p. 82). Unde e așa, așa o fi. O știm de la Iona, într-un fel de la Orfeu, mai de pe la alții. Problema nu e aici că, din cîte se pare, „experiența creatoare” e totuna cu cea „revelatoare”; problema e că Virgil Podoabă s-ar putea să ajungă la un simplu inventar de „experiențe revelatoare” ale căror mecanică și dialectică sînt cam aceleași; iar dacă literatura, în fondul ei cauzal (pre-formal, pre-formant, pre-creativ etc.) e la fel, înseamnă că pe acest drum am pierdut chiar cauza literaturii. E, firește, doar un risc de metodă, de care e primul conștient și alertat chiar Virgil Podoabă.

A doua jumătate a cărții se referă doar prin ricoșeu la Mircea Zaciu; ea e, de fapt, o poetică personală, reconstituită aici doar parțial la modul conceptual – și masiv la modul memorialistic. Profesorul funcționează însă ca reper și model, amintirea lui debordînd în adevărate incantații (cum se întîmplă pe la p. 120 și altele). Virgil Podoabă e un memorialist în slujba propriului moment „revelator” și aici el reface drumul „biografic” al propriei „experiențe revelatoare”; drumul ei „existențial”, căci „experiența revelatoare” nu e una din cărți. E, desigur, o confesiune cu temă, ilustrativă, dar care-și uită din loc în loc misiunea demonstrativă și se complace sau se întinde în adevărate povestiri de vervă; așa sînt, de pildă, confruntarea orologiilor sau scena exegezei de la seminar, în care psihologii și caractere răsar pregnant dintr-o simplă schiță. Un prozator vine amenințător în ajutorul hermeneutului.

III. Critica neliniștită

Norocul nostru că locuim în emisfera nordică și că obișnuit hărțile se atîrnă cu nordul în sus, astfel încît despre sud avem o reprezentare ca fiind ceva aflat mai la vale, mai jos sau chiar dedesubt. În acest fel, un titlu precum La sud de Dumnezeu (Editura Paralela 45, 2005) nu păcătuiește prin emfază, ci mai degrabă printr-o modestie a poziționării. Nici nu era, de altminteri, de așteptat din partea lui Mircea A. Diaconu, unul din cei mai fini experți de poezie, să-și facă exercițiile de luciditate – cum se subintitulează cartea - sub o siglă bombastică. În pofida preciziei sale analitice și a subtilității interpretative, a siguranței de verdict (gust) și a acuității disociative, Mircea A. Diaconu nu e un critic plin de sine (nu pînă la debordanță, dar nici măcar pînă la jumătate), ci mult mai curînd unul cu îndoieli și neliniști, jucînd variabil, dar întotdeauna credibil, la bursa modestiei comportamentale; mai bine zis a moderației, a decenței care sfîrșește în eleganță. E unul dintre puținii critici de azi care nu face decît să exerseze o vocație; el n-are de proferat o dogmă, n-are de emis decrete și nici nu trebuie să-și impună, cu goarna ori cu biciul, vreo generație ori vreun club; prin urmare, nu-și pierde niciodată cumpătul, nu scrie cu cerneală violentă sau cu rărunchii supraîncălziți. Chiar cînd se aprinde, fie în entuziasm, fie în polemică, scrisul lui nu se visceralizează și nu pă­răsește perimetrul septic al ideii ori al argumentului. Mircea A. Diaconu n-ar putea polemiza, așa cum se face îndeobște la români, cu stropșeli iuți, de la ușa cortului, deoarece n-are vocabular pentru ciorovăială; eleganța lui structurală ar fi un handicap letal în astfel de situații, căci ea îi asigură un fond inalienabil de pozitivitate. O pozitivitate funciară, nedegradabilă, care nu lasă loc nici baremi malițiozității, cu toate că aceasta a fost prescrisă, ca stil al inteligenței, de toți marii critici interbelici. Dacă, într-adevăr, criticul trebuie neapărat să fie rău și să muște, cum a zis Călinescu, lui Mircea A. Diaconu îi vine greu și mereu peste mînă să treacă peste predispoziția sa gentilă. Cînd o face – căci, firește, o mai face, dar numai silit de unele cărți, nu în mod spontan – e mereu jenat ca de o impolitețe, de nu chiar ca de o faptă rea. Dacă Mircea A. Diaconu va ajunge să fie „rău”, nu va fi din vina lui, ci din vina exclusivă a literaturii; scriitorii mediocri, nu altcineva, vor fi aceia care vor face dintr-un om eminamente bun un eventual critic mizantrop. Dar sensibilitatea lui va fi cea care va suferi mai mult.

Eticheta de om bun, de critic afabil, i s-a și pus, de fapt, lui Mircea A. Diaconu; în literatur㠖 și mai specific în critică - ea nu e o etichetă de mare laudă. Fiecare critic – așa pretinde cutuma, publicul ș.a. – trebuie să poată arăta piramida de capete din spatele său. Cînd aceasta nu se vede, încep să se alerteze pînă și prietenii. Cum face, în această carte, în sectorul final de interviuri, Vasile Gârneț, îngrijorat că Mircea A. Diaconu nu „deranjeaz㔠pe nimeni, că nu „deratizează”. Unui critic de întîmpinare, și mai cu seamă unuia mereu pe frecvență, un astfel de reproș i se poate aduce în mod cuvenit. Nu știu dacă și pe bună dreptate. Exist㠖 și există chiar printre marii critici – temperamente atît de decente încît își prezintă observațiile negative ca pe niște complimente – sau aproape. E o problemă de formulare, nu de acuitate critică; o problemă de generozitate a stilului, nu a observației ca atare. Sînt critici care nu pot comite „impolitețuri”. Perpessicius a fost un astfel de critic; Lucian Raicu, Ion Pop sînt astfel de critici. Nici unul dintre ei n-o duce, însă, într-o încîntare permanentă și uniformă; fiecare are rezerve, are inaderențe, chiar și refuzuri. Un suav reproș făcut de oricare dintre ei e similar însă unei spectaculoase decapitări din stilistica sîngeroasă a altora. Nu spiritul critic e aici în suferință, ci o admirabilă în totul incapacitate de a fi răutăcios sau rău, nepoliticos și nemanierat.

Nici Mircea A. Diaconu nu e croit din altă stofă decît din aceasta, a politeții impecabile. Dar una e să fii politicos de la natură, prin fire, și cu totul alta să poți rezista neabătut în politețe. Unele lucruri, unele situații exced orice limită de rezistență. Așa pățește și Mircea A. Diaconu în cîteva rînduri. Nu în multe, dar tocmai de aceea memorabile. Două cărți despre Bacovia – una a lui Constantin Călin și una a lui Theodor Codreanu – l-au scos pînă și pe el din răbdări. Dar nu pînă acolo încît să nu scoată în evidență, cu prioritate, partea lor constructivă. Întîmpinările care vin pe urmă sînt cu atît mai drastice și mai motivate. Chiar dacă radicale, aceste întîmpinări sînt făcute cu economie; adică fără sadism, ci cel mult cu o ironie eficientă. Dar nu rămîne mai puțin adevărat că Mircea A. Diaconu e „rău” doar atunci cînd e scos din fire.

Mai există, însă, încă un bun motiv pentru care Mircea A. Diaconu nu poate fi caustic fără a-și premedita și prefabrica o astfel de atitudine; e un motiv care vine din chiar conceptul său de critică - de nu cumva motivul e chiar acest concept. Și pentru el operațiile critice sînt aceleași ca pentru toată lumea. Dar nu și rostul, sensul criticii. Mircea A. Diaconu nu crede – sau, oricum, nu se mulțumește doar cu atîta – că criticul e doar un expert, un funcționar al înțelegerii. Un critic e doar o inteligență de serviciu (sau în serviciu comandat); chiar dacă mai pune și ceva inimă, el nu e altceva. Criticii n-ar trebui să i se pretindă mai mult eroism decît stricta înțelegere și, implicit, situare. Nu toată lumea se declară însă mulțumită cu această misiune modestă (dar nu neapărat ușoară ori strict frivolă). Sînt chiar critici – de nu ei în primul rînd – care-i cer mai multe și mai mult. Pentru Mircea A. Diaconu, bunăoară, critica trebuie să fie și o edificare de sine și o revelare de sine. Oricît de împrăștiate ar fi temele unei cărți de reflecție critic㠖 așa cum sînt ale celei de faț㠖, miza cea mare, chiar dacă mai ascunsă ori de tot ascunsă, rămîne „traiectul de resurecție, de re-cunoaștere și de instituire a sinelui”, „configurația unui sine”, la urma urmei (p. 5). Scrisul, chiar și cel critic, e „urma unei profunzimi” (p. 6) – vrînd-nevrînd, așadar, developarea unei profunzimi. Iar această developare duce, oricît de întortocheat, la marele act ascuns al criticii: constituirea sau/și instituirea subiectului, căci „nu există sens în afara subiectului” (p. 8). Dar dacă subiectul (să zicem critic) e depozitarul sensului, literatura începe să aibă o problemă. Căci ea nu poate produce sens decît în limitele acestui subiect. Care, din modest cum se prezintă, devine dintr-odată emfatic și tiranic; pentru că devine, de nu singurul, măcar supremul criteriu al sensului literar. E drept că Mircea A. Diaconu se vede doar ca un subiect tînjitor, care trăiește „la sud de Dumnezeu, în afară (ceea ce teologii mai riguroși nu i-ar admite, n.n.), într-o margine, cu nostalgia sensului și cu iluzia adevărului” (idem), dar asta nu e decît ținuta umilă a orgoliului (“ciudat orgoliu închis în umilință”, zice el însuși). E tot atît de drept că se lasă măcinat de îndoieli - dacă a spune „nu și da deopotriv㔠înseamnă a avea îndoieli (probabil că îndoiala adevărată e cea care nu te lasă să spui nici una nici alta), și că sfîrșește pe malul scepticismului; dar nu există refulat care să nu-și organizeze într-un fel oarecare vendetta. Așa și cu nostalgia subiectului de la Mircea A. Diaconu. Ea e o nostalgie productivă peste marginile scepticismului și depune multă silință în a-și atinge obiectivul: constituirea pe ascuns a subiectului. Nu-i de mirare că regretele se adună vraf și ating culmea nostalgiei de sine: „regret mult că nu pot fi eu însumi opera mea adevărat㔠(p. 268); sau culmea consolării de sine: „făcînd critică și istorie literară /…/ nu fac decît să vorbesc despre mine” (p. 263). Dacă-i chiar așa, nu e cel mai cinstit lucru. Obsesia asta, a sinelui, ar trebui consumată într-o literatură potrivită la așa ceva, nu într-una care doar chinuie și oprimă sinele. Asta de nu cumva Mircea A. Diaconu nu va fi ales deliberat calea cea mai discretă și mai ocolită pentru configurarea de sine. Și tocmai de aceea îi cere criticii să fie mai mult decît o funcție: să fie o făbricuță, eventual clandestină, de ființă.

De aici vine, probabil, satisfacția cu care subliniază calitățile edificatoare și deconspiratoare ale scrisului: Ciocârlie, de pildă, se auto-creeaz㠄prin comentariu” (p. 53); prin scris, la Ioana Em. Petrescu, „totul se transformă în rost” (p. 58); la Monica Lovinescu „orice frază articulează /…/ un sine” (p. 66); critica lui Gheorghe Grigurcu „este o formă a căutării de sine” (p. 93); cea a lui Dan C. Mihăilescu e, la rîndul ei, „sinonimă cu descifrarea sinelui său autentic” (p. 101); în fine, ca să nu excedem, ne oprim aici; rezultă destul că e un merit atît al literaturii, cît și, deopotrivă, al criticii dacă duc la instituirea sinelui ori la developarea lui (unde preexistă și nu e strictă creație a textului). Dar tocmai cînd această confesiune indirectă devine un merit de la sine și în sine, vine și sancțiunea ei severă: Nicolae Manolescu, de pildă, „nu vorbește despre sine vorbind despre alții și nu face din cărțile altora prilejul unei confesiuni mascate” (p. 250). Și asta rezultă că e de bine; și nu doar că rezultă, dar ne spune, mai mult decît explicit, Mircea A. Diaconu personal. Numai că dacă asta e de bine, nu pot fi și celelalte. Și cîteodată chiar nu sînt – nici pentru Mircea A. Diaconu. Ceea ce e de bine pentru Grigurcu sau Dan C. Mihăilescu, lucrul la care tînjește Mircea A. Diaconu însuși, nu mai e valabil în alte cazuri în care critica e „confesiune mascată”. Sau e și nu e deodată. Cum pățește, de pildă, Constantin Călin, la care „impresia de confesiune”, „foarte puternic㔠(p. 193), e numai potrivită în cazul primului tom, biografic, despre Bacovia, dar foarte nepotrivită în cazul celui de-al doilea, unde „tentația narcisistă a unui autoportret” (p. 199) e condamnată numaidecît. Aporiile de felul acestora, în care Mircea A. Diaconu se mai încurcă și singur, se trag din excesul de eroism pretins conceptului de critică: dacă și critica garantează  ori baremi reprezint㠄posibilitatea coborîrii mele în infern, în purgatoriu, în paradis (sic!)” (p. 300), vine de la sine că nu poate face față. Și așa prosperă nemulțumirea lui Mircea A. Diaconu față de critică. Și, pe revers, generozitatea sa față de literatură; maliția nu și-ar avea aici sensul, devreme ce Mircea A. Diaconu vede, „în spatele operei”, „în permanență un om, adică o ipostază a ființei în timp și în istorie” (p. 263) (adică tot acolo, în timp). Operele pot stîrni maliție, întrucît ele pot fi - prin accident, firește - mediocre; dar omul din spatele lor, „ipostaza ființei” de după paravan, n-are cum stîrni decît comprehensiune și compasiune. Atitudini pe care critica le valorifică insuficient; mai ales cînd nu trece cu privirea dincolo de operă, cînd se lovește de opacitatea acesteia. Devine că, oricum am lua-o, critica e un limbaj oprimant ori măcar insatisfăcător; un limbaj nemulțumitor, dar și nemulțumit de sine.

Dar astfel de nemulțumiri nu-și pot permite decît criticii de excelență.