Teatrul spaniol contemporan

Îndată după apariţia cărţii Cătălinei Buzoianu, Mnemosina, bunica lui Orfeu, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” şi Revista Teatrul azi ne oferă o nouă plăcută surpriză publicând antologia Teatru spaniol contemporan, întocmită de Ioana Anghel şi de Andreea Dumitru. E de observat că asistăm la un proces de dezvoltare a preocupărilor pe care îl întreprind coeditorii căci, dacă volumul semnat de Cătălina Buzoianu deschidea seria Eseuri, cronici, însemnări teatrale, cel asupra căruia mă pregătesc să zăbovesc în rândurile următoare e uvertura colecţiei Dramaturgi de azi. Fireşte, nu ne rămâne decât să sperăm că eforturile Floricăi Ichim şi ale colaboratoarelor sale vor fi receptate şi apreciate ca atare şi- de ce nu?- sprijinite de sponsori ce vor avea revelaţia că pe lumea aceasta mai există şi teatru de care foarte mulţi oameni au încă nevoie.

Unei nevoi reale, subliniată ca atare de temeinica şi bine conceputa prefaţă O generaţie fără temeri scrisă de Andreea Dumitru, îi răspunde această antologie. Nevoie de informare, dar şi nevoie ce ţine de practica scenică nemijlocită. Iar dacă ţinem seama de faptul că piesa Auto de Ernesto Caballero a fost reprezentată de curând într-un spectacol regizat de Claudiu Goga la Teatrul „Bacovia” din Bacău, piesa După ploaie de Sergi Belbel a fost jucată şi figurează în repertoriul activ al Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov (regia spectacolului îi aparţine lui Dan Vasile), că Hamelin a fost reprezentată într-un spectacol-lectură coordonat de acelaşi Claudiu Goga, spectacol integrat celei mai recente ediţii a Festivalului de dramaturgie contemporană de la Braşov şi mai punem la socoteală detaliul că, ne place ori nu ne place, avem suficiente indicii să spunem că din fire teatrul românesc nu e tocmai foarte receptiv la noutăţile din dramaturgie, această primire favorabilă promptă a unor piese din antologie confirmă deja utilitatea cărţii.

E greu de spus dacă dramaturgii antologaţi în volum aparţin, fie şi numai din punct de vedere biologic, unei singure generaţii. Ernesto Caballero s-a născut în l957 iar Juan Mayorga în 1965. Stilurile, modalităţile înseşi de a concepe scrisul pentru scenă, funcţiile şi rosturile teatrului diferă de la un dramaturg la altul, în pofida faptului că nici unul nu imaginează literatura dramatică ruptă de ideea de reprezentare. Ernesto Caballero e în chip evident îndatorat dramaturgiei existenţialiste de tip sartrian (sau cel puţin aşa cred că sunt îndreptăţit să afirm după lectura piesei Auto scrisă în 1993), catalanul Sergi Belbel, probabil cel mai cunoscut dramaturg spaniol de azi, practică în După ploaie un realism doar aparent clasic, în fond extrem de modern în structura de adâncime a partiturii, Juan Mayorga se slujeşte de prelucrate procedee brechtiene pentru edificarea unui text de mare complexitate căruia cu greu îi poţi identifica un loc sigur într-o paradigmă simplificatoare (Hamelin), Yollanda Pallin în Motivele lui Anselmo Fuentes şi Rodrigo Garcia în percutantul Agamemnon recurg la procedee violente spre a se adresa contemporaneităţii, asta în vreme ce Antonio Alamo e adeptul unui teatru politic de mare forţă făcând apel la parabola istorică. Piesa sa, Bolnavii, se petrece în cea mai consistentă parte a sa la „curtea” generalissimului Stalin, în ultimele zile ale domniei sângerosului dictator (prezentat în actele anterioare în raporturile sale cu mai marii Europei, după moartea lui Hitler, piesa susţinând implicit ideea potrivit căreia comunismul ar fi fost marele învingător din cel de-al doilea război mondial). Actul al treilea intitulat Hamlet trăieşte la Kremlin, înfăţişează clipele ce pregătesc transferul de putere dinspre Stalin către Hrusciov şi complicităţile care guvernează astfel de acte în societăţile totalitare. Dacă ne amintim că Juan Mayorga e autorul unei piese intitulate Scrisori de dragoste către Stalin încep să apară cu limpezime similitudinile de preocupări. Căci aparţinând ori nu unei unice generaţii, (intrarea în specioasa discuţie a definirii acestui concept nu face obiectul însemnărilor de faţă) toţi scriitorii antologaţi în volum au cunoscut dictatura franchistă şi etapele trecerii de la totalitarism spre libertate, fapt ce poate fi identificat, fie şi numai subliminal, în textele lor.

Modelul Huis clos e cât se poate de clar în piesa lui Ernesto Caballero, Auto. O soţie îndrăgostită de propria-i bucătărie superutilată, o cumnată nu tocmai animată de sentimente de cuminţenie absolută faţă de un soţ mai curând pasionat de propria-i maşină şi o autostopistă practicantă a celei mai vechi meserii din lume cad victimele unui accident de circulaţie. Deşi textul conţine câteva semne premonitorii, doar în final vom afla că cei patru se află în spaţiul ultimei staţii, în anticamera Infernului. După ploaie de Sergi Belbel (pe care am analizat-o mai pe larg în cronica de spectacol publicată în Familia nr. 10 din 2005) e o nedidactică pledoarie în favoarea autenticităţii raporturilor interumane, a căderii măştilor tot mai sofisticate purtate într-o societate a eficienţei, dar parcă şi a indiferenţei faţă de cei din jur, a ipocriziei şi a dedublării. În Motivele lui Anselmo Fuentes, Yolanda Pallin nu se dovedeşte nicidecum adepta stilului „feminin” căruia îi opune unul provocator, pattern-ul Artaud, Beckett, Pinter fiind inventiv exploatat în intimitatea unei piese ce exploatează pirandelliana temă a căutării propriei identităţi. Bolnavii lui Antonio Alamo reconstituie caleidoscopic fragmente de istorie recentă ce, fireşte, au reverberaţii reale şi în spaţiul românesc ce a cunoscut experienţe traumatizante de pe urma jocurilor de putere ale marilor lideri europeni. Despre Rodrigo Garcia aflu (din nota introductivă bogată în informaţii întocmită, ca toate celelalte cu maximă rigoare de Andreea Dumitru) că ar fi, poate, cel mai controversat dramaturg spaniol al zilelor noastre. Lungul monolog Agamemnon e, după părerea mea, o monodramă de zile mari, cu un perfect dozaj al ritmului, o ofertă textuală dintre cele mai provocatoare pentru un actor şi un regizor adepţi ai unor iconoclaste formule de expresie scenică, pasionaţi de implicarea multimediei în spectacolul teatral. În sfârşit, incizia socială şi morală pe care o practică Juan Mayorga în Hamelin (un text ce porneşte de la o parabolă istorico-mitică) e răscolitoare. Nu e de remarcat doar curajul de a pătrunde în spaţiul interzis al pedofiliei, al complicităţilor pe care aceasta se bazează, exploatând naivităţi reale ori trucate, ci şi felul în care scriitorul avansează probleme ce ţin de moralitatea actului jurnalistic în abordarea unei probleme de imensă sensibilitate.

Toţi cei şase scriitori de teatru prezenţi între coperţile acestei antologii dovedesc o matură gândire artistică şi o autentică dorinţă de a fora în straturile actualităţii din examinarea căreia extrag semnificaţii neaşteptate. Găsim în carte texte de un puternic magnetism, remarcabil valorat de traducerile de foarte bună calitate, cu grijă pentru specificităţile scenei, semnate de Ioana Anghel, Luminiţa Voina – Răuţ, Delia Prodan şi Iulia Buttu.