Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

CRITERION

de

Marinela FLEȘERIU

Metafora în scriptura

lui Gheorghe Schwartz

Ideea romanului în serie, Cei o sută de Gheorghe Scwartz, s-a înfiripat acum 20 de ani. Impulsul de a parcurge, printr-o epică de largi dimensiuni, timpul a două milenii și jumătate de istorie a omenirii, prin o sută de generații, poartă un sâmbure catartic. Dezamăgirea, durerea, desperarea personală în fața lipsei de orizont spiritual al epocii totalitariste, l-au determinat pe artist să-și descătușeze energiile creatoare într-o lume-refugiu a marilor civilizații ale omenirii. Capacitatea de obiectivare a stărilor interioare în personaje nonistorice, implicarea psihologică în construirea acestora, vor contribui la depășirea suferinței imediate și, mai ales, la înțelegerea superioară a propriului timp și spațiu existențial. Ca urmare, după trei ani de la generarea vastului plan al creației, apare volumul I, Anabasis. După alți 5 ani, vede lumina tiparului volumul al doilea, Ecce homo. Până în septembrie 2005 vor fi puse la dispoziția cititorilor încă patru volume: Oul de aur, Mâna albă, Vara rece și Axa lumii, iar fluxul creativ continuă.

Ne vom ocupa, în cele ce urmează, de volumul al doilea, Ecce homo. Titlul face o trimitere concretă. Istoria Romei, și a extinderii imperiului până la dimensiunile maxime din timpul lui Traian, include perioada de naștere a creștinismului. Pornind de la o stare de iluminare interioară a omului, noua religie va dobândi marca universalității. Formula lui Pontius Pilatus, „Ecce homo”, inconștient definitorie pentru personalitatea lui Iisus Christos, va fi preluată de scriitor spre a pune în valoare problema relației între temeinic și trecător, esențial și iluzorii.

Cele 12 povestiri (și cele două anexe) se înscriu firesc în epica schwartizană a cultivării parabolei. Fără să schimbe tonalitatea fundamentală de povestitor ce vrăjește cu vorba, autorul realizează destinul celor 12 personaje, fiecare purtând un nume simbolic: Baziliscul, Iustitius, Sardus, Marius M(endax), Ultimus, Grifonul, Gallus, Postumus, Felix, „Magister morum”, Canis, Collatinus. Veritabile pilde, povestirile activează gândirea cititorului. Jocul nuanțat subiectiv-obiectiv al narațiunii, imprimat de prezența personajului „scrib”, „eu”, conștiința a contemporaneității noastre, conferă adâncime personajelor arhetipale.

Literatura lui Gheorghe Schwartz ajută, printr-un proces de anamneză, „mintea muritorilor... prea scurt㔠să înțeleagă adevărul c㠄istoria n-are cum născoci la infinit noi și noi destine”, cu rezerva c㠄repetițiile sunt înșelătoare”. Oglindirea prezentului în epoci revolute, fie fidelă, fie deformată, uneori exagerată, alteori avertizatoare, trebuie supusă unei decodări. Cheia înțelegerii acestui fel de literatură o găsim în capitolul dedicat lui Gallus, dublul spiritual al „divinului Caesar”. Omul de carte, sacrificat în favoarea faptelor, gustă înainte de moarte bucuria decriptării unui text, ale cărui semnificații nu pot fi revelate decât prin parcurgerea unui drum inițiatic. O primă treaptă a înțelegerii este cea de suprafață, care ademenește, prin farmecul relatării, un lector comod, superficial. A doua treaptă este falsă, înșelătoare, deoarece receptorul poate considera textul tendențios, cu trimitere spre aspecte ușor de recunoscut  în existența reală. Acest mod de interpretare, ce implică mimetismul, opturează înțelegerea profundă a comunicării. Adevăratul mesaj poate fi decodat numai de inițiați, întrucât orice moment trebuie înțeles doar ca un crâmpei al unui întreg, ca un fragment al unui ansamblu, în cadrul căruia tendințele contradictorii se anulează reciproc. Dar întregul, conform ideii lui Nietzsche, nu poate fi cunoscut, ci presimțit. Așadar volumul Ecce homo trebuie interpretat ca o căutare, o coborâre spre fondul nostru comun, o întuire a inconștientului. Înțelegerea adâncului conferă măreție omului, îl înzestrează cu virtutea răbdării, îi dă puterea de îndurare a suferinței, chiar de acceptare a sacrificiului, de conțtientizare că întâmplarea este doar o aparență, supusă contradicțiilor și repetării. Cele 12 povestiri reprezintă nenumăratele fețe ale adevăralui fragmentat.

Semantica textului se sprijină pe o țesătură flexibilă de metafore. Exemplificăm câteva, „pustiul”, „focul”, „cercul”, a căror relevanță polarizează semnificațiile.

Metafora pustiului revine frecvent în primele două volume, Deșertul, în volumul secund, primește conotațiile de căutare oarbă, pericol neidentificat cu mijloacele proprii omului comun, derută sufletească, uniformizare, moarte.

Aceste sensuri converg spre viziunea terifiantă din Anabasis: pustiul este cel mai cumplit labirint, tot e ls fel, nici un loc nu seamănă cu altul”. În câmpul semantic al acestei metafore se înscrie, în primul rând, Bazilescul, Chip al Fiare, Chip al Morții, Christ negativ ce ademenește mulțimea, dar nu înalță ființa umană, ci, răpindu-i orice reper, o înjosește prin jertfe inutile, Alături pot fi amintite numele lui Ultimus și Postumus. Complexele de inferioritate ale primului, convingerea superiorității prin naștere și relații a celui de al doilea detonează energii devastatoare până la autorisipire. Interiorizarea de gol, de Augustus, încrezător că legile pot reface vechile virtuții romane. Pitorescul personaj, scamator, iluzionist, fascinează publicul și îl domină prin puterea jocului său. Curând va descoperi că spectacolele lui, precum și speranța de a schimba lumea, de a modifica istoria, nu sunt decât deșertăciuni. Caligula ori Claudiu? o mască este înlocuită cu altă mască. Iluzionistul renunță în final la puterea sa și acceptă durerea și moartea, având ca exemplu un grup de creștini, care preferă supliciul oricărei salvări, convinși c㠄nu există fericire fără suferință prealabilă”.

Metafora focului, element prim al genezei, are menirea de a pregăti ivirea unui personaj messianic, Grifonul. Existența lui stranie, capacitatea ubicuității, puterea evadării din timp, miracolele înfăptuite, sunt receptate în cele mai diferite culturi și epoci. Personalitatea lui misterioasă, înspăimântătoare dar și mântuitoare, invocată și așteptată îndeosebi în epoci istorice tulburi, rezumă visuri utopice ale umanității. Lumea a aspirat dintotdeauna spre „tărâmul unei vieți veșnice și fericite” spre care să fie condusă de o personalitate înzestrată cu puteri fabuloase. Imposibilitatea acestei înfăptuiri, precum și moartea reală a eroului dezamăgește mulțimea. Doar legendele mai păstrează vii năzuințele omenirii. Felix, derivat parcă din Grifon, multilat de întâmplările crâncene ale existenței sale, este personajul care își plimbă spectrul prin lume și provoacă spaimă, dar și relaxare, precedând fantoma Cvalerului Tristei Figuri.

Cercul, a treia metaforă la care ne oprim, poate fi interpretat diferit. I-am putea da, în primul rând, valoarea de limitare, de mărginire, în care se zbate sau se complace o ființă umană. Iustitius, om al dreptății, cum îi arată numele, judecă faptele potrivit ideii de superioritate indiscutabilă a românilor în fața oricărui alt popore. Personajul dorește obsesiv pedepsirea oricărui dușman declarat ori prezumtiv. orice alt considerent este fie respins, fie ocolit. Fiul lui, Sardus, se simte continuu înfășurat în propriile-i iluzii clădite prin vorbe, fără a înțelege că nu există cale concretă spre himerele sale. În al doilea rând, cercul poate semnifica tendința depășirii limitelor. Poveștile fanteziste ale lui Caius M(endax)” lasă amintiri tulburătoare”, neancorate în timpul istoric dominat de spaime. „Minciunile” sale nu sunt altceva decât frenetica dezlănțuire a vieții însăși, dincolo de legi, precepte sau orori. Tocmai de aceea snoavele eliberează râsul purificator al auditoriului. Tendința depășirii limitelor, dar și a echilibrării contradicțiilor, este evidentă prin personajul Canis. Soldatul roman, cuprins în inelul iubirii, apără, cu riscul vieții, templul din Ierusalim împotriva conaționalilor săi. Valoarea supremă a cercului este cea a perfecțiunii. Cercul poate fi semn al legii supreme de rotire cosmică. Centrul lui misterios și insondabil oglindește succesiunea mișcărilor de revoluție de pe bolta cerească. Legea rotirii și a succesiunii se reflectă și în adâncul sufletului uman. Personajul ce încheie seria celor doisprezece din volumul al doilea caută zadarnic, în afara lui, comoara neștiută, „ostrovul de vis”. Situația limită îl va apropia de un anahoret dac, de la care primește inițierea, nu prin cuvânt, ci prin întoarcere spre sine, prin anularea aparențelor. Collatinus înțelege că nimic nu poate distruge viața veșnică, ale cărei cercuri se închid spre a se deschide iar.

Ece homo este romanul care nu se preocupă de figura concretă a întemeietorului religiei creștine, ci de forțele latente existente în orice ființă umană, capabilă de a-și depăși prezentul prin fapte ce poartă pecetea veșniciei.