Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Inutilitățile delicate și bunul simț

 

Ion Davideanu

De ce iubim piatra, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2005

Nouă poeme inedite cuprinde noua carte de versuri a lui Ion Davideanu. Restul, peste 80, sunt readuse în atenția cititorului din cărți anterioare, dar numai din cele apărute din 2000 până azi: Ruginile de pe jos (2000), Singura mea lunetă (2003).  Și cele nouă noi și celelalte, restul, sunt însă tot literatură. Ion Davideanu la cei îndată 70 de ani este un poet cu spirit liric viu, nervul ludic, cheful ambiguității și al balansului „de-a râsu-plânsu” (așa se subnumește și scurta, vesel-trista Precuvântare a autorului) asigurând unei eventuale relecturi delicii reale. „Poezia – zice autoriul în amintita Precuvântare – fiind precum argintul viu, umblă și înainte și îndărăt... Și la stânga, și la dreapta...” La Ion Davideanu mersul poeziei, oricât de imprevizibil, va da, într-un fel sau altul, de persoana poetului și acestei întâlniri nu-i va lipsi niciodată o atmosferă de jucăuș ritual, de mică bucurie, suportabilă, poetul nerăbdând o gravitate morocănoasă. El preferă ipostazele umane „nesolemne”, ale firescului cotidian, lucrurile grave știind a le învălui în aparențe umile: „Pe podul de fier, atunci,/ agasat de cerșetorul fals,/ cu fine metafore,/ cu bucăți de covrig,/ am scris niște versuri în aer/ împreună cu pescărușii,/ dar cine să le citească,// nerăbdare, frig, nepăsare...” (Împreună cu pescărușii).

Înțelepciunea vârstei nu-l acrește pe Ion Davideanu, ironia și mai des autoironia îi afânează gândirea lirică, dintr-o situație clar dramatică scoate, nu fără plăcerea paradoxului, o promisiune de bunăstare emoțională, din coaja uscată a unui mit înțelesul înnoit al altei creșteri, dintr-o nostalgie o vorbă de duh, dintr-o întristare un prilej de „surâsuri peste jale”.

Poemele sunt scurte, niște poezioare, dar rareori nu conțin în ghiocul lor un miez rotund, plăcut la gust, aromind a seve proaspete. Farmacistul care, profesional, a fost Ion Davideanu și-a translat știința măsurii și combinării în aceste „pilule” poetice pe care, dacă bine voiești a le lua, bine te vei simți. Iată De ce iubim piatra : „Adierile se retrag când nu gândești,// mergem în holde de suflet/ și arăm și grăpăm cu scule nemțești,// de ce ni se spune și credem,/ spusă apăsată,/ ora aceasta nu va osteni,/ căci nu va mai fi/ niciodată,// de ce ne cred cretini, nene,/ de ce zilelor li se zic/ poșirci, hamacuri oligofrene,/ de ce ești tu dusă, duioasă/ și treci, stafidești ca adierea retrasă,/ de ce iubim piatra și nu facem casă,// adierile, deci, se retrag,/ lipsește o ușă, o cleampă, un prag...”

***

Marin Chelu

Zidiri (Din neliniștile juneții). Versuri – selecție 1969-1977, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2006

 „Neliniștile juneții” la care se referă versurile lui Marin Chelu și-au găsit exprimarea poetică la timpul potrivit, dar abia acum, la vremea neliniștilor târzii și a melancoliilor regresive autorul orădean a găsit de cuviință să le adune între coperțile unei cărți intitulate, previzibil, Zidiri. Sunt 55 de poezii selectate de autor din cele publicate prin periodice între anii 1969-1977. E un gest de relevanță intimă și un fel de autocadou  la împlinirea vârstei cu aceeași cifră octanică cu a poemelor selectate. Asta, după ce Marin Chelu s-a exersat în ultimii ani ca istoric literar, îngrijind și prefațând șase cărți ale unor „familiști” trecuți în lumea umbrelor (Alexandru Andrițoiu, Radu Enescu, Vasile Spoială).

Primul poem din volum e cel al debutului în „Familia” din ianuarie 1969, Aripi crescute invers. El vorbește limpede despre „o neliniște crescând㔠 provocând „răscoliri de noapte” și zguduiri ale cuvintelor, construcții ale sensului, fragile și pure, edificând o „libertate dificil㔠(sintagma fusese lansată mult înainte de francezul René Char) a conștiinței c㠄Ești doar o parte dintr-o/ ștafetă: /la capătul cursei tale/ se va găsi cineva care să alerge mai/ departe...”. „Alergarea” lirică a lui Marin Chelu n-a fost una fără obstacole, dar nici una fără talent. Poezia tinereții sale e una a emoției filtrate de un intelect interogativ pentru care miza se punea pe „sedimentarea fin㔠a emoțiilor și experiențelor sentimentale, urmărind rezonanța acestora într-un mediu reflexiv-abstract, cu extensii simbolice.

„Izvoarele inimii” și „izvoarele visului” produc, alimentează, procură materia delicată a unei înfiorări pe care poetul o convertește, de regulă, în emblematic. Cele patru secvențe ale cărții – Sonuri tandre, Tristeți erotice, Efemeride în vagă manieră haiku, Insomnii fără apărare – vorbesc încă din titluri despre natura afectivă și despre maniera formală ale poeziilor lui Marin Chelu.

„Inima îndestulat㔠a poetului dublată de un spirit insomniac au suficientă tandrețe ca să suporte „strălucirea indiferent㔠a preajmei, tânărul de atunci având o reală capacitate de a transcrie poetic prospețimea mereu reînnoită a lumii, „risipirea luminii peste tâmple”, dar și tristețea fanării realiilor: „dispar florărese în după-amieze/ contorsionate strâmte scurte/ (pașnică și moale tristețe?)”. „Dorința de a vibra”, de a se bucura („o bucurie sălbatică, fără motiv”) de „relieful luminos” al vieții au prezidat la nașterea poemelor lui Marin Chelu. Cartea de față este expresia dorului după acele bucurii de odinioară.