Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Proza ca exces necesar.

Nostalgiile memorialisticii

 

Dan C. Mihăilescu

Literatura românã în postceaușism II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, Editura Polirom, Colecția „Collegium“, Iași, 2006

Când vine vorba de proză, pe „scriitorincul” nostru îl cam irită câteva lucruri: lipsa de material existențialist revelator din romanul postdecembrist, deriziunea creației prozatorilor șaizeciști după 1989 și inexistența informațiilor despre autori, supărătoare atunci când încerci să scrii despre cărți de debut. Da-i trece repede. Atât cât a apucat să comenteze, fără tragere de inimă, vom vedea, din aparițiile noastre prozastice, a adunat în al doilea volum al Literaturii române în postceaușism. Dan C. Mihăilescu mărturisește sincer în capitolul introductiv depărtarea de proză în favoarea poeziei și a memorialisticii. Explicațiile sunt dintre cele mai amăgitoare.

Mâhnit din cauza sentimentului prelungit de neîmplinire emanat de proza noastră, cârcotașul-care-aduce-cartea se pune pe explicații: „Critic de poezie fiind, impresionist incurabil și cu fobia teoriei literare, socotelile mele cu proza s-au rezumat întotdeauna la psihologia personajelor, și nu la fabulație. La sociologie, nu la naratologie. La reflexivitatea scri­iturii, și nu la tehnici de compoziție polifonică. La atmosferă și la mistica naturii și prea puțin la ‹‹fresc㠛›. La densitatea lirismului și mai puțin la suspans, labirintică textualizantă și, în genere, la tot ce face deliciul amatorilor de Genette, Derrida, James Joyce& Co”. Fascinat pe de-o parte de Márquez, Sábato, Cortázar, Süskind, Gogol, Bulgakov, Yourcenar, Murakami, Mateiu Caragiale, Mircea Eliade plictisit, pe de alta, de proza lui Mishima, Beckett, Cehov, Turgheniev, Goncearov, Faulkner, Dos Passos, Hemingway, Steinbeck, Proust, Flaubert, Anton Holban, Ivasiuc. Adoră pe Junger, în timp ce Thomas Mann îl „lasă rece”. Din tinerețe nu a mai avut momente revelatorii legate de proză, excepție făcând Jünger, Yourcenar și Sábato. „Restul mi le-a adus poezia, filozofia (...), iar acum, spre bătrânețe, revenirea la Filocallia, Pateric, isihasm ori sufism”, se confesează autoironic. Ne spune toate astea ca să știm „cu cine stați de vorbă (...). Ca să-i relaxez pe scriitorii prezenți în sumar în fața nepriceperilor mele analitice. Și ca să-i detensionez (dezamorsez?) pe prozatorii absenți: nu au pierdut nimic prin absentare. După 1989 n-am mai putu citi poezie și n-am mai scris ani buni, nimic în domeniu (...). În rest, memorialistică, eseistică, proză, adică triunghiul care a dominat peisajul literar”. Există în aceste explicații un fel de a fugi de responsabilitate, mascat de stilul jucăuș, care te fură prin artisticul cu care ne-a obișnuit deja: „Sunt conștient că toată această evoluție este foarte palid redată (cel mult indirect) în cele ce urmează”. E o afirmație cât se poate de adevărată. Probabil în această sinteză proiectată în cinci volume, cel despre proză va fi „călcâiul” fragil pentru Dan C. Mihăilescu. Din păcate nu anunță vreo revenire la proză, nici o rediscutare a situației romanului postdecembrist. Scriind mult sub presiunea momentului și al redacțiilor, cu depărtarea de roman tot mai evidentă, odată cu acest volum se simte „achitat de obligația cronicarului care-și respectă meseria de a recenza constant și simpatetic un gen care, în fapt, i se pare inadecvat ființei, pregătirilor și așteptărilor sale”. E limpede: Dan C. Mihăilescu nu e un adept al revizuirilor, deși s-ar putea spune că vocația lovinescianismului nu-i e străină.

Dincolo de discuțiile pe care le-ar dicta cele trei compartimentări propuse  în carte (I. Semne din alte vremi. Parabole, fabulos, calofilie, II. Realismul apocaliptic și deriziunea. Umorul bonom sau monstruos. Viziunea crudă. Cinismul, III. Ego-grafia ca provocare. Triumf narcisiac sau nevroză? Autoscopia exuberantă și melancolia neputinței ficționale. Romanul de gașcă&sictir ), corecte, de altfel, ceea ce surprinde e „lista” de scriitori analizați. De departe cel mai avantajat e și cel mai productiv dintre scriitorii noștri actuali, Dan Stanca. Nu totdeauna susținut, ignorat aproape de cronicarii de profesie, autorul Apocalipsului amânat e reabilitat de Dan C. Mihăilescu, deși s-ar zice, citind cronicile consecutive, că avem o saga romancier-critic. De la cronica vivace la Aripile Arhanghelului Mihail, unde comentatorul, ardent peste poate, abia așteaptă romanele următoare - unele deja predate editurilor, la finalul resemnat la Pasărea orbilor, D.C.M. are mare răbdare cu Stanca. Estomparea se produce în celelalte analize la romanele apărute în valuri ale aceluiași, până ajunge să exclame: „L-am citit și era să cad la fandacsie: totul mi s-a părut déjà vu (lu)!” scrie la cronica succintă și plictisită despre Ultimul om. Astfel că celelalte romane aproape le expediază, deznădăjduit, pentru a găsi un moment de sinceritate, ca și cum și-ar trage sufletul: „Poate că dacă Dan Stanca ar accepta să-și amendeze ritmul editorial de-o carte pe an, luându-și un răgaz serios pentru închegarea unei texturi epice de realism fabulos pe măsura temelor sale, opera lui ar căpăta acea forță de impact copleșitoare pe care tipul său de reflecție narativă, evident, îl merită”. Nu trece mult că apare Drumul spre piatră. Ce spune cronicarul? „Când colo, hop, Dan Stanca ne turtește mintea cu încă o fantasmagorie de aproape 300 de pagini...”. Iată și riscul unei culegeri de articole dispuse cronologic: criticul și prozatorul ajung să semene cu două personaje, relația lor se ficționalizează, creând, cum e cazul aici, un soi de comic involuntar, în care criticul pare părintele răbdător, iar prozatorul — copilul care face năzbâtie după năzbâtie. Ruptura e inevitabilă (ca să nu spun bătaia moralizatoare). 

Întreg volumul se scaldă în aceleași fraze delicioase purtând marca D.C.M. cu care ne-a încântat și în tomul despre Memorialistică. Diferența stă în arderea mică a stilului exuberant de aici, semn că autorul se mișcă greoi, oarecum forțat, într-un teritoriu care nu-l mulțumește și față de care se simte înstrăinat. Că nu rezistă șugubățul nostru scriitorinc relaționărilor cu non-ficțiunea e un fapt știut. Ispita memorialisticii e prea mare.Vom sesiza, de aceea, dispuse ca niște supape de supraviețuire, numeroase trimiteri către generația ’27 și spre jurnale. Astfel, apar obositoare uneori comparațiile insistente cu proza lui Eliade, imaginarul matein și angoasele cioraniene în comentariile asupra prozei contemporane. La fel, Parfumul lui Süskind, prin reluările sistematice, ne încredințează că l-a impresionat profund. De exemplu, Mihail Villara și romanul său Frunzele nu mai sunt aceleași îi oferă circumstanțele pentru a recurge la generația ’27. Prin urmare romanul lui Villara e captivant prin „aliajul dandysmului de tip matein cu proza neliniștii, existențialismul specific Generației ’27”; mai mult, în carte există un amestec „eliadesc” care încântă cronicarul. Sedus de Ferestrele zidite ale lui Vona, D.C.M. identifică matein în scriere „un roman cu blazon”. Între o „singurătate gâlgâind de năluci a Personajului” și în „absența demonicului” rezidă farmecul matein al romanului lui Vona, observă el încă o dată. Cronica e, în parte, și un pretext pentru reactualizări mateine. De altfel, concluzia reia o întreagă frază mateină. Comentând Lupul și catedrala face referiri de substanță la Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, iar în romanul lui Villara întrevede o „deghizare a jurnalului de studenție” etc.

Remarcabile rămân în acest volum portretele și analizele spectaculare. Iată câteva mostre savuroase, garnisite cu umor, ironie și franchețe plastică: Lupul și catedrala „este feeria unei recluziuni dialogale cu final sacrificial (...) și mesaj extenuat prin supralicitare”; Patmile Sfântului Tommaso a lui Alex Mihai Stoenescu e „o carte de brainstorming” și „un debut literar strălucitor ca performanță stilistică, dar cu o structură de rezistență putredă, lugubră și descentrată, de cinism fabulatoriu diversionist. O viziune de carnasier lenevind luxuriant și cu ochi plin de cruzime ironică printre miasmele Istoriei subterane” sau „nu mi l-aș dori în ruptul capului pe A.M.S. ca anchetator (e o simplă ipoteză). Prefer tipul boxer, trudind în cultul vânătăii și-al sacului de nisip, și nicidecum lentoarea savantă a lamei care-ți taie cu tandrețe curioasă și o pleoapă, admirând morbid în tăcere meandrele sângelui pe obraz. Or, exact asta face scrisul lui A.M.S.”. Concluzia: „Este debutul confuz (voit?) – și la limită: pernicios – al unui autor – aici e necazul: de indiscutabil talent!”, „A-i cere criticului literar să analizeze Quo vadis, Domine? Exclusiv din unghi literar e o perversiune”, cartea  „e eșecul lamentabil, ratarea cumplită a unui subiect extraordinar de generos”, „Stelian Tănase e un amestec enervant (dar și înduioșător) de cultură și carierism, de epicureism aristocratic și activism debusolant, de americanism mercantil și tacla levantină, de principii sever liberaliste și utopii social-democrate. E dictatorial și falimentar, năvalnic, proteic și poltron la o adică. Nu-i cinic, e sentimental”,  în Pupa russa descoperă o „armonie devastatoare”; „Agopian este o lume cu sunet absolut aparte, astfel încât nu cantitatea sau numărul volumelor contează în cazul său, ci viziunea”, despre Groșan: „Vânos, caustic, arhiparodic din descendență postmodernă, echinoxist ludic pe linia Vartic, epicureu cu nostalgii de suflet rus”; „Daniel Bănulescu se vrea un dur, un macho fioros, dar cu naturelul simțitor. Coleric orgolios, clocotind de vitalitate și afișând o virilitate pentru care boema (mai mult sau mai puțin alcoolică) e câmp heraldic și aprigă nevoie de solidaritate”; „Radu Aldulescu este cel mai puternic scriitor debutant după 1989 în proza românească”, „este cel mai coios prozator de la noi după 1989”; „...atunci când e vorba, la români, de isteria securistică și de mania conspirației ma­sonic-universale, Ivanciuc are o coastă de drac în plus”; „Cătălin Mihuleac este un hâtru blând și autoironic, ispitit de satira urzicantă, răzbunătoare, dar prea încărcat de hedonism sau melancolii și prea dedat la narcisiace ghidușii stilistice pentru a da frâu liber acizilor”; „Om de poantă fină, politicos, dar malițios, cu un ce macqueur în zâmbet, gestică și atitudini, Zarojanu este pufos la fire, dar iute, șfichiuitor la o adică”; „Închipuiți-vă un motor de avion supersonic atașat de o bicicletă și veți înțelege ce mare deserviciu îi face Mircea Cărtărescu lui Cezar Paul-Bădescu supralicitând fabulos un mic exercițiu stilistic și afectiv, de recuperat o adolescență cât se poate de banală și standardizată”, „Cum bine știm, unitatea de măsură a Prozatorului e testiculul” etc. Enumerarea, desigur, poate continua, deși volumul nu e chiar doldora de afirmații parfumate când provocator, când discret, cum ne obișnuisem în volumul dedicat memorialisticii. Nu lipsesc concluziile ademenitoare. Un exemplu: „Și așa deci cu lupul. Fie că a coborât  prea devreme în istorie, fie c-o fi venit prea târziu, a fost împușcat, concluzia concluziilor fiind, vorba paracliserului ieșind din catedrală: ‹‹Trebuie să anunțăm miliția››”.

Există multe contextualizări, reluate în câteva rânduri, la începutul unor cronici. D.C.M. are acea insistență fină a criticului care-ți impune cu stil o ierarhie. Niciodată supărător, doar în câteva rânduri expeditiv (vezi cronicile despre Nedelciu și Stelian Țurlea) știe să zvâcnească imediat expansiv - cum îl citim în cronica despre Horia Pătrașcu. Alteori pare lipsit de idei. Scriind despre Legăturile bolnăvicioase ale Ceciliei Ștefănescu, D.C.M. face o cronică aparte, una croită din alte cronici; pare dezarmat de-a dreptul și lipsit de imaginație că tot ce-ar fi vrut să spună s-a zis deja. De necrezut, la o asemenea imaginație. Plictiseala? Rutina?

D.C.M. e un nostalgic după desantul optzecist, devenit deja reper personal și pentru prefacerile prozastice de după Revoluție. Speră ca debutanții postdecembriști să fie primiți cu brațele deschise, când colo receptarea a fost mai degrabă precaută, astfel, „chiar cei preocupați de impunerea noilor nume o fac punând mereu un bemol la cheie”, spune resemnat undeva. Ar vrea să creadă că există un desant ’98, ori câte unul în orice an cu apariții plăcute și promițătoare. 

În Literatura română în postceaușism II. Proza. Prezentul ca dezumanizare, Dan C. Mihăilescu face o radiografie a evenimentului prozastic de după 1989 mizând, pentru prima dată într-o sinteză importantă, pe literatura generației tinere. În nicio altă sinteză procentul tinerilor nu e copleșitor, cum e aici, nici lipsa scriitorilor șaizeciști nu e mai evidentă. Comentând proză, critica lui D.C.M. e una impresionist-simpatetică, proteic-dezinhibată, gata să muște din carnea textului nu înainte de-a pregăti festinul cum se cade: citând larg - dând, altfel spus, șansa autorului și textului (uneori ultima șansă) și luând în seamă părerile colegilor de breaslă. E printre puținii critici cu autoritate care-și citează confrații tineri, cu încredere și considerație. Volumul despre proză al lui D.C.M. - deși incomplet și fără speranță de reconstruire – oferă o bună ocazie de introducere în proza postdecembristă. Sunt de luat în seamă contextualizările și ierarhiile propuse aici, imposibil de ignorat într-o viitoare sinteză dedicată prozei contemporane.