Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

CRONICA MUZICALĂ

de

Adrian GAGIU

Don Giovanni

Concertul din 23 februarie al Filarmonicii de Stat, înscris evident printre manifestările anului aniversar Mozart, s-a constituit într-o reală surpriză. Multe din păcatele comise în concertul cu oratoriul „Mesia” de Handel din decembrie trecut au fost spălate de o minunată reprezentație cu opera „Don Giovanni, sau desfrânatul pedepsit” (1787) de Mozart. Deși afișul și programul de sală anunțau doar o „operă în concert cu mișcare scenică”, a fost vorba de o adevărată reprezentație, întrucâtva în ton cu unele tendințe contemporane în ce privește punerea în scenă mai ales a operelor și chiar a oratoriilor barocului (a se vedea unele spectacole difuzate de Mezzo TV, de exemplu „Acteon” de Charpentier, „Dido și Eneas” de Purcell și „Hercule” de Handel cu Les Arts Florissants sub bagheta lui William Christie, sau oratoriile „Saul” și „Samson” de același Handel dirijate de Paul McCreesh și respectiv Ton Koopman etc.).

În mod similar acestora, cu orchestra amplasată în spatele podiumului de concert, în spațiul din față s-a derulat acțiunea, cu o recuzită minimă (uneori ajungând destul de periculos până la pantomimă) și costume atemporale, mai propice jocului actoricesc și comunicativității scenice decât vechile montări fastuoase ale operei, cu scenografie și decoruri abundente. Fără a fi totuși minimalistă, punerea în scenă ar mai fi beneficiat de un plus necesar dacă ar fi avut și un joc de lumini adecvat și credibil, în prinul rând în scenele în care Don Giovanni n-ar trebui recunoscut de alte personaje din cauza întunericului.

Versiunea oferită poate fi considerată cvasi-completă, întrucât omiterea a trei recitative și a unei arii s-a înscris în limitele normale și practice ale vieții muzicale, iar primul care renunțase la epilogul moralizator fusese însuși Mozart, cu ocazia reluării operei la Viena, după premiera pragheză. Ambele versiuni sunt în uz în zilele noastre și își au argumentele lor. Versiunea „definitiv㔠(concept modern inexistent încă în acea vreme) a alimentat viziunea romantică asupra lucrării și a personajului ei „damnat”, accentuând mai mult „dramma” decât „giocoso”, iar pentru sensibilitățile moderne are o adresabilitate mai directă. Totuși, nu e de neglijat nici versiunea inițială, dacă înțelegem funcția de reculegere detașată (eventual cu o nostalgie subconștientă după farmecul protagonistului) pe care o are acel ultim cuvânt al supraviețuitorilor, ce nu abandonează spectatorul în tenebrele infernale în care tocmai s-a sfârșit seducătorul din Sevilla. Ca să nu mai vorbim că muzica epilogului e a unui Mozart în plenitudinea forțelor sale creatoare și că subtitlul pe care el îl pusese în manuscrisul operei era inițial opera buffa, așa că avea nevoie de un „happy-end”.

Deși hagiografii romanțioși atribuie de obicei în întregime concepția lucrării (inclusiv faimosul subtitlu „dramma giocoso”) compozitorului, idealizându-și eroul, se cuvine menționat, mai ales în această revistă preponderent literară, că măcar o foarte mare parte din forma și concepția operei se datorează și libretistului Lorenzo da Ponte (Emanuele Conegliano, 1749 – 1838). Da Ponte, evreu italian creștinat, cu o biografie de mic Casanova în ton cu epoca, mai scrisese pentru Mozart cu un an înainte marele succes „Nunta lui Figaro” și era conștient că lucrează cu un artist excepțional, după cum mărtusirea mai târziu în memoriile sale. Libretul său pentru „Don Giovanni”, cursiv, alert și complex, cu amestecul său aproape shakespearian și neostentativ de tragedie, bufonerie și adâncă umanitate, e unul dintre cele mai bune librete de operă care s-au scris vreodată, dincolo de rezervele de ordin moral asupra subiectului în sine pe care le afișau mai târziu unii mai puritani (inclusiv Beethoven, ceea ce nu l-a împiedicat totuși să citeze din „Don Giovanni” tocmai în Variațiunile Diabelli).

Nu e locul aici să detaliem infinitele sensuri ale acestui personaj-simbol pan-european al fabulosului seducător pedepsit doar de o intervenție supranaturală, plurivalent ca orice simbol. Nu-l vom pomeni pe Kierkegaard, nici duelul subtil dintre Don Giovanni și Comandor (neîntrerupt de moartea celui de-al doilea și în jurul căruia se structurează celelalte personaje) și nici ceea ce fiecare reprezintă. Doar o vorbă a lui Goethe din 1829, neîncrezător că se va putea compune o muzică de scenă adecvată pentru „Faust”: „Vremea noastră n-ar admite sonoritățile respingătoare, neplăcute, înspăimântătoare, pe care pe alocuri ar trebui să le cuprindă. Muzica ar trebui să aibă cam caracterul lui Don Giovanni. Mozart ar fi fost bun să compună muzica pentru Faust”. Neînțelegându-l pe Beethoven, pentru care „Faust” era un ideal și căruia chiar i se propusese în 1822 să-i compună muzica, Goethe nici nu s-a gândit la el, căci în continuare mai spunea: „Poate că și Meyerbeer, dar cred că nu se gândește la așa ceva, prea e strâns legat de teatrele italiene”. Ceea ce, dincolo de elogiul real al apropierii lui Mozart de „Faust”, arată că până și „olimpianul Goethe” avea limitele lui și fusese deja ușor atins de optica romantică asupra lui „Don Giovanni”.

Încheind în sfârșit această digresiune, să remarcăm că la reușita spectacolului orădean au contribuit în primul rând o echipă de tineri soliști de la Studioul de Operă din Budapesta și regia ingenioasă a celebrului bariton Ionel Pantea, asistat de Herke Mária. Corul Filarmonicii a fost pregătit de Carmen Bocioc, iar întreg ansamblul a fost condus de tânărul dirijor Köteles Géza, care a asigurat și acompaniamentul de clavecin al recitativelor, la o orgă electronică. În plan organologic, să mai observăm că acompaniamentul de mandolină al faimoasei serenade a fost atribuit corzilor în pizzicato, răpind culoarea versiunii originale.

În fruntea distribuției au strălucit în egală măsură Molnár Levente (Don Giovanni) și Bretz Gábor (Leporello), interpreți excelenți atât din punct de vedere vocal cât și actoricesc, cu o maturitate și o siguranță ce i-ar autoriza pe orice scenă lirică din lume. Cunoașterea stilului, intonația clară, vitalitatea și firescul celor doi au „dus” în cea mai mare măsură spectacolul. Pentru patriotismul nostru local merită apreciat faptul că Molnár Levente este studentul lui Marian Boboia la Facultatea de Muzică a Universității din Oradea. ªi are doar 22 de ani, cât avusese și interpretul de la premiera mondială a operei. Cu siguranță vom mai auzi multe lucruri frumoase în anii ce vin despre acești doi baritoni.

Molnár Zsolt (Masetto), Cserhalmi Feren­c (Comandorul) și Szappanos Tibor (Don Ottavio) au avut prestații interpretative în general foarte bune.  Câteva rezerve mai substanțiale se pot aduce doar intervențiilor prea tari ale Comandorului în scena din cimitir, ceea ce strică atmosfera învăluită a răspunsurilor sale subpământene. Pe de altă parte, timbrul vocal foarte liric și lejer al tenorului Szappanos Tibor îl apropie mai mult de vechiul „haute-contre” al barocului francez, sporind imaginea de „wussy” manipulat de Donna Anna a personajului său.

Cele trei soprane – Bakonyi Anikó (Donna Anna), Wittinger Gertrud (Donna Elvira) și Sáfár Orsolya (Zerlina) – intens aplaudate, au accentuat însă excesiv latura dramatică a personajelor lor, având și timbruri prea „întunecate” și voci prea puțin „lejere” pentru acest stil. În plus, Wittinger Gertrud și-a forțat vocea de multe ori până la limita agreabilului, emițând strigăte potrivite poate la Verdi și Wagner, dar în nici un caz în muzica clasică, mai ales la Mozart. Ar fi bine dacă nu s-ar uita faptul că cele trei tinere seduse de Don Giovanni n-au ales și nu și-au dorit să fie eroine și walkyrii. În general, sopranele școlii vocale moderne -  tributare sălilor și ansamblurilor mult mai mari decât cele clasice, ceea ce le obligă la o cvasi-permanentă tensiune vocală ca să le facă față - au extrem de rar voci lipsite de stridență. Excepțiile sunt puține, câteva exemple fiind Elisabeth Schwarzkopf, Ileana Cotrubaș sau, mai aproape de vremea noastră, Emma Kirkby și Patricia Petibon (ambele, interprete autorizate de muzică veche).

Apropo de aplauze, un fapt elocvent pentru nivelul de cultură al publicului orădean e întreruperea cu aplauze a celebrei arii a lui Leporello „Madamina, il catalogo e questo” (după prima secțiune, n-au știut că nu se terminase încă...), precum și a superbei coda orchestrale în piano a marii arii a Donnei Anna „Or sai chi l’onore”. Sunt două dintre cele mai cunoscute și cântate arii, inclusiv în aproape orice recital. Dar să-i iertăm și pe obsedații aplauzelor, fiindcă sala a fost plină, iar per total spectacolul viu, tineresc și captivant ne-a oferit tuturor o surpriză foarte plăcută.