Nr. 4 (485) aprilie 2006

Oradea cu scriitori maghiari şi români

Scriitorii maghiari au iubit Oradea Mare ca pe o amantă frumoasă, rîvnind, în acelaşi timp, la mîna Capitalei. Glasul lor se putea auzi de aici pînă la Budapesta, dar acolo era adevărata viaţă literară, adevărata boemă, adevăratul loc al consacrării.

Publicăm în acest număr cîteva mărturii ale unor scriitori şi jurnalişti maghiari despre oraşul nostru, o culegere fragmentară, în proză, în proza noastră cea de toate zilele în care se amestecă mărturia, mărturisirea, povestirea, epica şi jurnalistica, fragmente din construcţii mai mari sau bucăţi din presa vremurilor. De aceea i-am şi dat secvenţei  numele de Istorii orădene. Despre Oradea s-au scris istorii şi în limba română şi în limba maghiară. Dar nu despre acele istorii este vorba aici. Am ales acest termen pentru plurisemantismul lui: istorii  – pentru că se povestesc întîmplări care au avut loc în diverse momente ale istoriei orădene, dar şi istorii în sensul de istorisire a unui fapt trăit. 

Textele alese nu au nimic convenţional. Nu sînt nici ocazionale, nici fragmente epopeice. Ele evocă pur şi simplu momente trăite la Oradea, întîmplări într-o notă serioasă, dar şi întîmplări care ţin de boema şi farsele scriitoriceşti.

Portretul Oraşului se poate citi mai degrabă în fundal. Unul cosmopolit, amestec de maghiari, evrei şi români, fără o comunicare deosebită între ei, fără prea multe trimiteri spre români, proiecţie a idealismului tinerilor maghiari care căutau aici o Capitală alternativă, loc al civilizaţiei care nu face economie la săpun şi electricitate, dar şi spaţiu de trecere, de lansare, de încercare pentru valurile budapestane ale Dunării, sau chiar mai puţin, într-o privire ironică, oximoronică (Parisul de pe Peţa), un spaţiu burghez, monden, provincial, cu fanfare de promenadă, întîlniri literare vetuste şi demagogice sau cu primiri triumfale pentru personalităţile renumite, implicîndu-se oficialităţile în ceremonii, făcînd risipă de şampanie din cea mai bună, dar trăgîndu-se mai la o parte cînd era vorba să cumpere un tablou.

Să nu se aştepte cititorii români la o Oradea Mare românească. Scriitorii maghiari, Ady Endre însuşi, ar fi dorit să găsească aici sîmburele sau sîngele pur al maghiarismului, neafectate de politicianism şi clericalism, un liberalism ideal, presupunînd în primul rînd ideea de libertate, fără vreun discernămînt etnic sau confesional. N-a fost să fie, însă, tocmai aşa. Secvenţa de faţă ne dezvăluie o lume care trăieşte normal, fiecare în propriile date sau în ritmurile istoriei.

Scriitori maghiari din Ungaria nu mai vin astăzi pe la Oradea. În primul rînd pentru că Oradea nu mai e în Ungaria, în al doilea rînd pentru că scriitorii maghiari orădeni preferă să treacă ei graniţa, deşi n-aş putea exemplifica foarte bogat, iar în al treilea rînd, pentru că viaţa literară maghiară de la Oradea nu e deloc spumantă. Boemii foarte talentaţi s-au consumat sau au murit, oamenii serioşi s-au sufocat între şpalturile ziarelor, iar dintre tineri nu vin mari declaraţii de dragoste pentru literatură. Nici n-au avut, mai ales după 1990, un spaţiu instituţionalizat unde să se afirme. Nici cei „bătrîni” n-au avut un loc unde să-i adune. Cele cîteva încercări de a înfiinţa reviste literare au eşuat şi doar din acest an „Varad” – o revistă bine construită şi arătoasă, are acelaşi finanţator cu „Familia”, Consiliul Judeţean.

În ce priveşte „apropierea” noastră, adică a scriitorilor români şi maghiari, convenţia aceasta nu există. Există doar relaţiile personale. Îm place foarte mult să dau mîna cu Gittai, are o palmă grozavă cu care nu cred să fi lovit pe cineva, regret moartea brutală a lui Imi Fabian cu care aveam ceva proiecte şi care mi-a tradus multe poeme şi mi-a editat cartea de proză în limba maghiară, pe fratele său, Sandor, îl văd foarte rar, aş sta mai mult la o pipă cu secuiul Denes Loaţi (îi transcriu şi eu numele cum o face Daniel Vighi în proza sa central-europeană), nu mai ştiu ce scrie Szücs Loaţi, pe Kinde Annamaria o aştept pentru nişte traduceri şi pe amîndoi cu dosarele pentru Uniunea Scriitorilor, Gabi Varga, prozatorul lor foarte bun, stă mai mult la Bucureşti, în funcţii, şi s-a apucat să scrie în limba română. Dar unde le sînt istoricii, criticii? Cu siguranţă, viaţa literară maghiară va cîştiga în efervescenţă odată cu noile universităţi înfiinţate la Oradea. Depinde, însă, şi asta, de mentalitatea tot mai pragmatică a tinerei generaţii şi de mentori.

Dacă mă întreabă cineva de ce-mi fac eu atîtea probleme pentru unguri, răspunsul e foarte simplu: mă simt bine la o masă cu ei şi parcă mi-ar părea rău să lase locul gol.