Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

ANTOLOGIA REVISTEI FAMILIA

 

Istorii orădene

Tabéry Géza

Între două epoci

La sfîrșitul secolului erau puține case în partea străzii Principale, dintre Spital și gară. Casa barocă cu grădina în față, exitentă și astăzi în vecinătatea Spitalului județului Bihor, construită în 1804, era în proprietatea episcopiei. Lîngă ea, pînă la Cazarma Jandarmeriei, niște copaci vechi, frumoși, îngrădiți cu gard verde, avînd pervazul din piatră, alcătuiau „grădina Göndöcs”. În mijlocul acestei grădini se ascundea romanțios un conac cu colonadă, în stil grecesc, casa colonelului antiaustriac Lukáts Géza. Aici era paradisul fetelor lui zdravene, care fiecare dimineață ieșeau negreșit la călărit. Ultima casă spre gară a fost clădirea masivă, mansardată a constructorului de orgă Országh Antal (ország înseamnă țară n.t.), poreclit㠄Parlamentul” (casa țării n.t.), după care dealul și grădinile dădeau direct pe stradă. Vizavi de casa noastră a fost conacul familiei Gerliczy, de la ei spre oraș casa Markovits, folosită drept cazarmă, iar între parcul Schlauch și strada Kőfaragó, pe malul unui pîrîu adînc, cîrciuma Farkas. Nici pomeneală de tramvai sau asfalt. Seară de seară se aprindeau lampadarele cu gaz, la o distanță onorabilă unul de celălalt. (...)

Peste cîteva zile cumpăram antologia „Holnap”.

Această antologie poetică a fost sînul hrănitor pentru a mă înalță spre noua noastră literatură. Din ugerul ei cu șapte țîțe sursele Dutka și Juhász m-au alimentat cel mai consistent. În poeziile lor am recunoscut senzațiile și culorile cele mai compatibile cu impresiile mele anterioare. Amîndoi au fost influențați foarte tare de niște opere de artă. Juhász Gyula a compus versuri despre tablouri de Watteau și Rippl-Rónai, despre sculpturi de Meunier, despre pantofiorii de mătase ai lui Fanny Eisler, iar Dutka Ákos despre sonate de Beethoven, despre interioarele intime ale unor camere îmbătrînite, despre peisaje maghiare, despre muncitori. Ady, purtătorul de stindard al volumului, mi-a făcut impresia unui armăsar cu coama împodobită, zbătîndu-se desfrînat. La început nu m-am îndeletnicit cu poeziile sale, ci mai degrabă am încercat chinuri să mă afund în mesajul acestor versuri. N-am reușit nicicum să mă-mprietenesc cu anticonvenționalismul „în negru” al lui Babits, care mi se părea asemănător cu stilul lui Marinetti. Balázs Béla și Miklós Jutka mă plictiseau de-a binelea, dar poezia nuvelistică a lui Emőd Tamás, suplețea viitorului cabaretist mă delectau.

Pe Emőd îl cunoșteam deja, dar cu ajutorul unui prieten, poet și el, pe nume Branyiczky, precum și datorită vieții de cafenea aveam să fac cunoștință în curînd și cu ceilalți barzi care trăiau în Oradea, în primul rînd cu Dutka și Juhász. Manierele lui Dutka, crizantema nelipsită de la butoniera sacoului său negru de catifea, pipa lui scurtă, sculptată-n lemn și chipul asemănător cu al lui Daudet m-au influențat foarte mult. Și totuși pe Juhász Gyula l-am simțit cel mai apropiat inimii mele. Era la fel de neîngrijit ca Villon și de o timiditate nostimă. Cînd eram în ultimul an de liceu a ajuns la noi de la Sighetul Marmației ca profesor suplinitor la liceul premonstratensis. Dar atunci era încă de neconceput să se-nchege o prietenie între profesor și elev. ( ... )

Deși, dacă-mi aduc bine aminte, pe vremurile acelea viața mea era plină de lumină și muzică, de iubiri juvenile înflăcărate, de bucurie și bună dispoziție. Printre palate răsărite ca-n povești în orașul care se dezvolta într-un ritm magic încă nu se simțea nici o adiere a crizei financiare ce urma să se producă peste doi ani. În cele patru cafenele strălucite ale pieței Bémer cîntau lăutarii de seara devreme pînă-n zori, fără să mai amintim celelalte restaurante – aproape o sută la număr – mai mici sau mai mari, mai elegante sau mai murdare. Cafeneau Royal era cuibul de bază al edililor orașului și al ofițerilor din batalionul Vilhelm, la Pannonia își pierdeau vremea mai ales cei cu interese comerciale, la Elit se arătau doamnele caritative ale cercurilor aristocrației financiare, la Emke se duceau actorii, ziariștii și sub președinția lui Várady Zsigmond, apărătorul neînfricat al secularizării, avocați și sociologi dezbăteau problemele vieții care astăzi mi se par absolut fără nici o importanță.

 

Ady Endre

Orașul Sîngelui

Această poveste este o mostră dintr-un roman ciudat, neterminat; folosind o expresie militară, beligerantă: este un fragment dintr-un studiu de recunoaștere. De fapt vrea doar să se refere la locul de destinație și vrea să anunțe revistei „Nyugat” o povestire mai lungă. Spun dinainte că acest roman va fi ciudat și nici nu va fi chiar roman (dacă-l scriu și dacă se va publica), și nu va fi foarte nou. În schimb va fi – dacă va fi – foarte maghiar, foarte curajos și, în pofida sutelor de istorioare petrecute, nu acestea vor fi importante. Eroul principal al acestui roman va fi un oraș în devenire, un oraș maghiar important și ciudat, dar eroi vor fi și cei zece ani ai adolescenței acestui oraș. (A.E.)

Atît de frumos este orașul Ungrorad în luna mai, încât oamenii privesc parcă înnebuniți spre Ardeal, în general spre Est, de unde și Soarele are obiceiul să apară. Totul, mireasma teilor și culorile castanilor parcă ar sosi aici, în acest oraș ciudat, foarte ciudat, de-a lungul văii Rîului Razelor. În acest oraș, care e de fapt orașul Sîngelui, și unde oameni și neamuri s-au îmbrățișat de-a binelea – de la regele Sf. Ladislau încoace.

Și totuși, Ungrorad e cel mai frumos în august, dacă-l privești noaptea, de pe vîrful dealului Tabără, cu asistența Lunii strălucite. În astfel de situații poți înțelege cum de a fost acest oraș atît de rîvnit încât s-au certat pentru el Viena cu Stanbulul. Aici domneau demnitari turci, puternici ca niște regi, cu oștirea de rigoare, Luna își mai aduce aminte de ei cînd se uită la pereții vechi ai cetății.

La poalele dealului Tabără trece rîul cu apă albă prin oraș, unde evreii și-au ridicat mai repede capul și inima decît oriunde în Ungaria. Stăpînii turci au fost blînzi cu evreii adunați și ascunși pe lîngă cetate, țineau la ei sau în orice caz îi tolerau cu plăcere.

De aceea seamănă acest oraș, Ungroradul, privit de sus, de pe dealul Tabără, în nopțile de august luminate de Lună, cu visul de vară al unui calif de odinioară. Cîte un cartier e foarte nou și lustruit și alb, dar și părțile mai învechite strălucesc în Lună: oricum te-ai uita, e un oraș minunat. Străzile lui se scaldă în lumina lampadarilor moderne, falnice, sunt foarte frumoase aceste străzi cu fața lor strălucită, întoarsă spre deal.

O bucățică de America transpusă în Ungaria și o bucată de Ungaria concepută la Izmir: cam așa stăm cu acest oraș. Aerul miroase a sînge, fiindcă e orașul Sîngelui. Așa a fost de cînd este, dar acum îndeosebi: și-a scos briceagul boierul maghiar și a ripostat cu cuțitu-i evreul îmbogățit și din ce în ce mai viteaz. ( ... )

S-au construit biserici minunate în acest oraș, probabil pentru că oamenii au avut nevoie foarte des de Dumnezeu. Și de pe dealul Tabără, în nopțile de august cu lună, toate bisericile par a fi temple turcești. Au fost și mulți preoți, preoți de tot felul, dar în primul rînd catolici, deși vremurile păgîne de demult, anii zbuciumați au condus oamenii de rînd spre credința căitoare a lui Calvin. Episcopi și preoți împopoțonați ai celor de rit grec și roman au trăit aici și trăiesc și astăzi, cu niște averi fabuloase în mîinile lor.

Tradiția preoților – chiar și evreii au mulți preoți – e să fie mai precauți, ei sunt doar mijloacele, niște mijloace modeste ale orașului. Fără voia și voința oricui orașul își face singur viața, e ca un cazan imens în care se aruncă de toate, dar nu se fierbe în același timp. Focul de sub cazan e poate trecutul, poate grămada de contraste, poate femeia, dar ce e sigur e că acest foc arde de-a binelea.

Focul arde ca-n infern, e august, cad stelele și arșița groaznică, bolnăvicioasă, nu-ncetează parcă nici noaptea. Se ivesc zorile, dar într-o cafenea chefuiesc niște ofițeri, lăstari de magnați și conași de la țară, care se țin tare pe poziție. Mascota, favoritul companiei, care îi adună pe toți e un prinț regal, ofițer la husari, rudă cu împăratul. În această zi s-au strecurat în Ungrorad vreo două sute de evrei, refugiați din România și din această cauză orașul e nervos, se isterizează.

Proprietarul cafenelei era evreu, un om modest, deștept, tînăr și harnic, care se bucura că în localul lui chefuiesc astfel de boieri de seamă. Dintr-odată prințul îmbătat cu șampanie a găsit vreo hibă și, urlînd, a chemat patronul, timp în care țiganii cîntau fals și zgomotos vreun marș vienez stupid și gălăgios.

– Jidan împuțit – urla prințul – numai pe ovrei îi poți servi în halul ăsta nu și pe domni, jidan împuțit.

– Maiestatea voastră e un împuțit – ripostă cu stimă supărată proprietarul. Consternarea companiei a fost atît de tembelă că putea s-o șteargă liniștit.

– Să facă nota chelnerul – se gîndea, și a luat-o spre centru, unde străzile străluceau de lumină. Ungrorad saluta cu un zîmbet albăstrui zorile și în această clipă orașul ciudat răspîndea o bucurie ciudată. Niște sărmani evrei români, fugari și înfricoșați băteau ici-colo după acoperiș, iar azi noapte un cafenagiu evreu a îndrăznit să-l facă împuțit pe un prinț regal.

  

Nagy Endre

Romanul unui oraș

Spre prînz am trecut pe la redacție. Am traversat librăria, o încăpere lunguiață, care semăna mai degrabă cu un coridor și în fundul căreia ardea lampa cu gaz și ziua-n amiaza-mare. După librărie urma o ușă din sticlă cu inscripția prețioasă: „Oficiul de editură”. În spatele ușii, în cușca întunecată, stătea, lîngă biroul său, Laszky Ármin, proprietarul librăriei și editorul ziarului Szabadság ( Libertatea n.t.), monitorul oficial al partidului liberal din județul Bihor. Lîngă celălalt birou, un slujitor resemnat scria niște adrese, fără să facă zgomot. El era administrația.

Puteam trece și prin curte, de fapt intrarea în redacție era chiar pe acolo, dar atunci Laszky Ármin poate nici nu m-ar fi observat. Iar eu țineam mult să-și dea seama ce coloborator harnic mi-s. Dar de această dată am dat greș cu hărnicia mea. De cum am intrat,  s-a repezit la mine.

– Ehe, ce bine că ai venit. Nici nu știam cum să dau mai repede de vreun colaborator!

– Reportaj?

– Nu-i reportaj, e vorba de altceva. Azi după-masă sosește cu trenul de la Debrețin tînărul acela, ei, cum îl cheamă...Krúdy Gyula, pe care l-am angajat pe post de corector la ziar. Se cade să-l întîmpine cineva la tren. Dumneata pari a fi cel mai bun.

Am strîmbat din nas. Cum adică, eu, care am publicat deja și epigrame și schițe umoristice, ba chiar și glose cu titluri pompoase cu ocazia unor sărbători, fără să mai vorbind că mi-am făcut deja un fel de prestigiu în rîndul publicului care se tot plimbă la prînz prin oraș și care mă recunoaște stînd în fața cafenelei Magyar Király, cu cravata mea în buline, legată lejer, și cu freza ciufulită cum îi stă bine unui poet.

I-am zis verde-n față că nu sunt nici îngrijitor de bebeluși, nici vreun fremdenführer; iar Oradea o fi ea o metropolă falnică, cunoscută-n toată lumea drept Parisul de pe Peța, dar un tînăr n-are cum să rătăcească în acest oraș. Mai ales fiind ziarist-reporter. Ar fi frumos din partea lui să nu se descurce nici aici.

Laszky Ármin a-nceput să mă convingă emoționat. Că nu e vorba doar de a-l conduce sau de a-l primi. Dar să mă gîndesc și eu că acest Krúdy Gyula va primi un salariu de șaptezeci de coroane pe lună, deci e foarte important să afle unde poate mînca cel mai ieftin. Chirie i s-a găsit deja în piața Széchenyi, cu zece coroane pe lună; dar eu va trebui să-i arăt unde să mănînce, unde să-și bea mai ieftin cafeaua și unde să-și cumpere o camașă nouă, cu un preț mai convenabil, dacă i se rupe cea veche. Prin urmare, pot să-mi dau și singur seama că acest tînăr din Debrețin n-are cum să le descopere de capul lui pe toate astea. I-am răspuns cu o sfidare întunecată:

– Dar de ce chiar eu? De ce nu Bíró Lajos sau Ady Endre. De ce nu se duc ei? Va fi și colegul lor, nu numai al meu.

N-am adus vorba despre ceilalți membri ai redacției, dar cu Bíró și cu Ady eram de-o seamă și, fiind de același contigent, ne concuram cu o gelozie crasă. Aveam grijă ca nu cumva să rămînă unul în urma celorlalți. Totuși, Laszky Ármin mi-a explicat că Bíró Lajos  trăise deja un an la Paris, fumează trabuc, îi place să stea cu domnii cei mai distinși ai orașului; sărmanului Krúdy Gyula, de s-ar lua după el, nu i-ar ajunge leafa nici măcar o săptămînă. Iar Ady Endre este un petrecăreț incorigibil, chiar și cina o ia noaptea la Valterai sau la celelalte restaurante; de la el ar putea afla Krúdy Gyula unde găsește cel mai bun vin, unde sunt cele mai drăguțe fete, dar nu unde se poate mînca mai ieftin. Eu în schimb stau la unchiul meu, eu nu m-am rupt cu totul de oamenii cumsecade, eu pot să-i arăt drumul cel bun, cum se poate duce o viață decentă cu cele șaptezeci de coroane în buzunar. Trebuia să recunosc că are dreptate.

Din trenul de la Debrețin cobora foarte puțină lume. Totuși nu-mi dădeam seama care ar fi omul meu. Eu căutam un flușturatic boem, în stare să se mute din Debrețin la Oradea, pentru un post de corector și reporter adjunct, pentru doar șaptezeci de coroane lunar. În schimb, am zărit un tînăr înalt, care umbla gîrbovit ca aristocrații, cu trei capete mai înalt decît mine. Purta un palton dintr-o stofă albă, flaușată, croit parcă din piele de miel. În viața mea nu mai văzusem așa ceva. Avea pantofi galbeni, cu talpa din cauciuc roșu, ceea ce era o la fel de mare minune în vremea aceea. Talpă de cauciuc! Era de o eleganță de nedescris. Și în mînă ținea o valiză de piele, cum nu poartă decît magnații. Nici nu-mi venea să-l întreb:

– Colega Krúdy?

A aprobat, mișcînd capul lui brunet, ținut melancolic într-o parte. M-am prezentat, am dat mîna și în timp ce ne-ndreptam spre ieșire era cît pe-aci să-i smulg valiza din mînă, ca nu cumva s-o care el. Mi s-a părut foarte impunător. Eu n-avusesem încă de a face cu un asemenea domn.(...)

Seara, pe la zece, în redacție, mă întrebă Laszky:

– Ei, a venit tipul?

– Da, bine-nțeles. Va sosi imediat.

I-am relatat cu mare însuflețire ce conștiincios mi-am îndeplinit misiunea. Îi arătasem tînărului toate locurile deosebite ale orașului, îl inițiasem în toate șmecheriile vieții. L-am dus și la restaurantul Kis pipa. Acolo se poate mînca mai ieftin.

Timpul trecea, dar nici urmă de Krúdy. Laszky Ármin începuse să-și facă griji. Îmi spunea aproape supărat:

– N-ar fi trebuit să-l lași pe sărmanul băiat singur. Puteai să stai cu el barem în prima seară!

I-am răspuns enervat că eu am făcut tot ce am putut. Îi arătasem cu lux de amănunte și drumul pînă la redacție. Doar n-o fi orașul nostru atît de mare încît un ziarist să dispară fără urme. Dar Laszky Ármin nu mă lăsa în pace. Mi-a cerut să dau o fugă pînă la Kis pipa. Dumnezeu știe ce i s-a-ntîmplat săracului copil. Bombăneam în sinea mea, dar m-am dus. Cîrciumarul mi-a povestit că a trecut pe acolo un tînăr asemănător, dar n-a mîncat, a băut doar în picioare un pahar cu vin și a plecat. Fuga-napoi la redacție, poate a sosit între timp, mă gîndeam.

Dar nu sosise. Laszky Ármin era din ce în ce mai tăcut și-mi arunca niște priviri așa de acuzatoare de parcă eu i-aș fi rupt gîtul. Am sunat la poliție, dar nici acolo nu știau nimic despre el. Laszky Ármin m-a trimis atunci la Vulturul Negru și la Magyar Király. Nici nu-l văzuseră. Nu mai știam ce să fac.

Zăceam mohorîți în redacție, Laszky Ármin îmi tot reproșa cum am putut lăsa singur un tînăr atît de neajutorat într-un oraș străin.

Trecuse de miezul nopții cînd a sunat telefonul. Șeful de sală din cafeneaua Lloyd l-a chemat pe Laszky Ármin. Laszky Ármin a ridicat receptorul. Ne-a relatat apoi, cu fața roșie, congestionată, ce i-a comunicat chelnerul. De aseară chefuiește la ei un tînăr, aparent foarte distins, îl cheamă groful Krúdy Gyula. A făcut mare tărăboi, comandase șampanie franțuzească pentru toți clienții cafenelei. Nota de plată e de o sută douăzeci de coroane, dar în loc de bani i-a dat cartea lui de vizită, cu mențiunea că va plăti el, Laszky Ármin. Ei, acuma să meargă Laszky Ármin să-l ia pe tînăr, pentru că nu-i dau drumul pînă nu văd banii.

Laszky Ármin a aruncat atunci o privire în portofelul său durduliu și a pornit spre cafeneau Lloyd, oftînd dureros. (... )

Societatea Szigligeti organiza lunar un cenaclu literar, eveniment la fel de festiv ca și concertele de promenadă și diversele întruniri la ceaiuri la care participa întreaga societate înaltă a orașului. Pe scaunele sălii festive a Academiei de Ștințe Juridice stăteau doamnele, craii se mulțumeau cu locurile în picioare, rezemați de perete, de unde au dezlănțuit duelul din priviri cu damele alese ale inimii lor. În jurul mesei alungite stăteau membrii organizației, cu o sobrietate ce se cuvenea rangului lor și atmosferei literare. La mijloc, în scaunul prezidențial, se-nfoia Rádl Ödön, cu întreaga monumentalitate a ființei sale de președinte înnăscut. Programul tipărit nu promitea, în acest aprilie 1900, nimic deosebit față de celelalte cenacluri literare. După cuvîntul de deschidere al lui Rádl Ödön își va citi darea de seamă bătrînul doctor Bodor, secretarul general înflăcărat al organizației, după care va urma moșierul Hajós Izsó, prezentîndu-și ultima poezie, în care va invoca spiritul lui Horațiu și al lui Arany János, autorii lui preferați, despre care tot meditează stînd pe prispa castelului. Surpriza din final, partea de succes vor fi și de astă dată schițele umoristice ale lui Adorján Emil.

Dar din felul în care și-a început discursul Rádl Ödön, din felul în care s-a ridicat de pe scaun, cu o mișcare bruscă, ținîndu-se tare de marginea mesei, din înviorarea privirii a­dormite și din modul în care își umplea plămînii cu aer, s-a văzut imediat că se pregătește de o emanație prezidențială mult mai importantă decît discursurile de deschidere obișnuite. Dacă s-ar fi îndoit cineva de importanța celor ce vor urma, s-ar fi răzgîndit văzînd cum își scoate fatala batistă de mătase din buzunarul de sus, ca să-i fie la-ndemînă în momentul oportun. S-a adresat celei mai tinere generații de scriitori de la înălțimile tribunei istoriei literaturii, aruncînd parcă trăznete din Olimp spre ei. (....) Și-a mototolit batista, dînd impresia o clipă că vrea să șteargă lacrimile durerii, dar a aruncat-o dintr-odată pe masă de parcă ar fi ținut jăratec în palmă. A început să tune cu supărare îndurerată că în urma celor mari, d-alde Ábrányi și Bartók, pășesc doar niște epigoni pitici.

Ady Endre stătea vizavi cu el. Cît a vorbit președintele, se holba vrînd-nevrînd spre fața lui măslinie, spre ochii lui înflăcărați. Și-a asumat de la început întreaga cuvîntare nimicitoare. Cîteodată viața mai face astfel de farse.

După cenaclu ne-am adunat noi trei: Ady Endre, Bíró Lajos și cu mine. Știam foarte bine că această beșteleală ne-a fost adresată nouă, era deci afacerea noastră personală. Imediat am scris trei declarații care au apărut a două zi alături, în casetă, în Szabadság. Cine vrea poate să le citească și acum. Fiecare în stilul său, dar de fapt am scris tustrei cam același lucru. Va să zică noi nu suntem nici epigoni pitici, nici epigoni uriași, noi  nu vrem nicidecum să ne tîrîm pe urmele înaintașilor. Respectăm toate valorile adevărate din  operele lor, dar nu vrem să ne-nchidem în nici o temniță a vreunei tradiții obligatorii sau a vreunui curent agreat. (...) Locul nostru este în capitală, acolo unde se folosesc acum de moștenirea noastră legală niște uzurpatori. Sprijinindu-ne reciproc, vrem să ne-ndreptăm spre capitala țării. Ar fi bine să ajungem toți trei împreună, dar dacă vreunul dintre noi va fi ajutat de soartă să ajungă mai devreme, acela va trebui să se considere cercetașul care să pregătește drumul pentru ceilalți doi.

Soarta norocoasă m-a ales chiar pe mine să fiu primul. E drept că a fost o întîmplare la care nici unul dintre noi nu s-ar fi gîndit. (...) Trenul de la Cluj sîsîia deja pe peron. Era timpul să mă arunc în compartiment. Ady Endre sta sub geam, nu prea mai aveam ce să ne spunem. Trenul a pornit pe sub podgoriile joase și alerga pe lîngă ele de parcă ar fi fost o cursă. Ady mi-a strigat gîfîit prin fereastră:

– Nu cumva să mă uiți aici! Vin și eu!

Am fîlfîit îndelung pălăriile. Și într-adevăr a venit și el. Și încă cum!

 

Juhász Gyula

Orașul antologiei „Holnap”

Pe la mijlocul lunii februarie, într-o după amiază tîrzie, un tînăr cobora din tren pe peronul din Oradea. În mînă ținea toate bunurile de moment – o umbrelă și o geantă tocit㠖, în inimă păstra o amărăciune învechită și niște iluzii eterne. Tînărul a fost întîmpinat de un alt poet – fiind poet și el, bine-nțeles. În acest oraș se deschidea în fața tînărului posibilitatea unui post de profesor suplinitor, în rest totul era nesigur. Nu știa unde va sta, unde va lua cina, n-a fost sigur de nimic în ale viitorului, știa un singur lucru: nu venea degeaba, va face aici puțintică literatură, puțintică revoluție, ceva nou și mărinimos, după care va pleca spre o nouă gară...

Oare e nevoie să spun că acest tînăr am fost chiar eu și să spun oare că nu peste mult s-a făcut antologia „Holnap” ( Mîine – n.t.) , fără bani, așa numai, de una singură! Nu spun că eu am făcut-o, dar am fost printre moașele ei.

Țin la această antologie hărțuită, ironizată și deja inexistentă astăzi, fiindcă această Mîine a fost tinerețea mea...

Și țin la Oradea, la orașul antologiei „Holnap”, fiindcă e tinerețea mea.

Nu știu ce face acum, la ce se așteaptă, ce proiecte are, ce vrea și ce visează orașul lui „Holnap”. Dar sunt sigur că ceva mai bun, mai frumos, ceva cu totul diferit de celelalte orașe. Aș vrea să vină cît mai repede – poate a și coborît deja din tren...un tînăr -, mai distins, mai puternic, mai deștept decît mine; și vreau ca urmașii și discipolii noștri să continuie arta în orașul antologiei noastre – pe ruinele dorințelor noastre, dar s-o facă la fel de mărinimos și serios ca noi. Fiindcă numai din acest joc frumos va ieși mai bogat și mai demn orașul – Oradea, cetatea zilei de mîine.

 

Kosztolányi Dezső

Reportaj capricios despre orașul-lumină, despre literatură și despre anumite dispute ale secolului douăzeci

 

Oradea-Mare, martie 1917

 

„O, tu, Oradea, oraș-lumin㔠– cităm deseori cuvintele unui poet nobil local, drag nouă, cînd pășim pe străzile asfaltate și aruncăm o privire prin ferestrele imense ale cafenelelor inundate de lumina binecuvîntată. Oradea nu este un oraș provincial. În primul rînd fiindcă-i place lumina. Pe omul orașelor mari îl poți identifica prin faptul că nu face economii nici cu lumina, nici cu săpunul. Chiar și în vreme de pace existau orașe maghiare care s-au privat în primul rînd de lumină. Deasupra mesei din sufrageria familiilor bogate pîlpîia cîte un bec roșietic, nenorocit. În acest oraș chiar și acum e mai multă lumină. Oamenii mai bine n-ar mînca decît să stingă lumina.

Și nicăieri nu vezi pantaloni roși. Ritmul vieții e alert, asemenea rîulețului care, îmboldit de podul de fier, împarte orașul în două. Distanțele sunt destul de mici, totuși orădenii umblă la fel de repede ca și cei din Budapesta sau Viena. Chiar și tramvaiul fuge cu exces de zel dintr-o stradă într-alta. Și în ziua de azi piața Bémer este Forum Romanum al orașului. Româncele oferă la vînzare gîște și pui, dar aici se află și piața ideilor culturale, literare, artistice și științifice. Între două cafenele se duce lupta ideologiilor. Cîndva, înainte de război, Orăzii i se spunea Parisul de pe Criș. În orice caz are și un cartier ca Montmartre-ul. La „bodeg㔠a chefuit cîndva tînăra literatură budapestană de azi. De oricare colț al localului se leagă cîte o amintire livrescă. La această masă, pe aceste scări a stat într-o dimineață de demult tînărul Ady Endre. Un bărbat cu ochelari negri cîntă în mijlocul localului, cu vioara în mînă, dar parcă ar fi violoncel. Cîntă poezii de Ady, în stil semipopular-semidivertisment: „Deasupra orașul s-adună-n nori sîngele fostei mele tinereți...” Mai încolo Pisica albastră, cuibușorul de nebunii al lui Juhász Gyula, Somlyó Zoltán, Emőd Tamás. De aici a pornit și Biró Lajos și Nagy Endre, colaborator neplătit, volonteur al unui ziar local. Orădenii vorbesc cu drag despre articolele sale de începător. Dutka Ákos trăiește și azi aici, poetul fin al acestui oraș și al acestei epoci, dealtminteri conțopist la inspectoratul școlar.

Vremurile revoluționare ale antologiei Holnap au trecut de mult. Acum, în al treilea an al războiului mondial, fiorii unei febre noi trec prin acest oraș, care niciodată nu se astîmpără, tot timpul parcă ar fi un leagăn fierbinte, tot timpul vrea cîte ceva. Momentan ne face impresia evului mediu. Cam de o lună profesorul academiei de drept, Dr.Ágoston Péter, a publicat o carte voluminoasă, editată de societatea de științe sociale, sub titlul  Drumul evreilor. Atacă pe un ton vehement evreimea, ajungînd la concluzia finală că evreii maghiari trebuie să dispară ca entitate separată, deoarece nu au altă sarcină decît să-și piardă specificul nedovedit în mod științific și să se asimileze. Mulți au considerat cartea drept un atac antisemit. În profesorul liber cugetător au regăsit un fel de urmaș întîrziat al lui Verhovay, Istóczy și Ónody. În primele zile după apariție, acest mic oraș mare de-a dreptul fierbea. Se formau grupuri pe stradă și citeau cartea. În cafenele tonul disputelor a fost atît de ridicat încît nu s-a auzit nici muzica țiganilor. În fiecare zi apăreau atacuri în ziarele locale. „Ceva de groaz㔠strigau. Peste o săptămînă a apărut și primul pamflet, cu copertă albastră: Ágoston cel rătăcit. După care: Dezvoltarea maghiară și evreimea, de Székely János. În curînd s-a epuizat caiețelul ieftin, care combătea  pe bază marxistă lucrarea profesorului. Urma un alt pamflet, cu coperțică movulie: Viitorul evreimii maghiare sau Răspuns lui dr.Ágoston Péter, profesor de drept din Oradea, de Antal Sándor. (Primele două mii de exemplare, în ediția autorului, prețul două coroane.) Acest pamflet, care este agățat în vitrina fiecărei tutungerii, dezbate problema mai pe larg, dar pe un ton la fel de pasionat. Învelit în hîrtie roșie pe care se pot citi subtitluri, semne de întrebare și exclamație, precum În ce constă greșeala lui Ágoston? etc, etc ( „Sfîntul Augustin” l-au poreclit adversarii.) În ziua cînd apare, autorul nu poate trece piața Bémer, lumea îl înconjoară, îl ovaționează, necunoscuți îi ridică osanale. De fapt agitația începe să se stingă. Doar că seara, la teatru, se joacă o operetă de autori locali. Actorii încep să facă referiri la cartea lui Ágoston Péter. „Ești izraelit; Ai citit Ágoston? Asimilează-te!” În sală rîsete, aplauze, huiduieli. Doar evul mediu putea fi asemănător, sau epoca reformei, cînd organizau dispute predicatorii renumiți, sau mai degrabă vremurile recatolicizării, cînd apăreau fel de fel de pamflete usturătoare și se-ncăierau iezuiții, calviniștii, luteranii, unitarienii.

Dr. Ágoston Péter poate fi văzut des pe stradă, cu fruntea sa înaltă, umerii bărbătești, cu ochii vioi și strălucitori și barba roșie tip Boulanger. Ascultă zîmbind acuzațiile aduse. E drept, a luptat decenii întregi la extrema stîngă a radicalilor. Ba chiar aparținea ultramontanilor. Purta cu plăcere șepcuța frigiană a revoluționarilor. Să ne aducem aminte cînd s-a produs ruptura între sociologii din Budapesta: progresiștii și moderații, internaționaliștii și naționaliștii s-au despărțit ca apa de foc. În sală a izbucnit uraganul. Dar vocea lui Ágoston Péter s-a dovedit mai tare ca uraganul, cînd, înroșit foc, enervat, a strigat spre moderații care vorbeau de naționalismul lor: „oameni suntem”. S-a tot ridicat și s-a așezat, bătea în masă. Cu scrierile sale apărute mai toate în Világ a bătut la poarta vremurilor noi. Aristocrații din vîrful țării l-au apreciat și l-au iubit. Care o fi cauza părerii sale actuale, nu știm. Deocamdată cartea lui  este chiar un mister și așteptăm clarificarea științifică.

Unora le-a plăcut să vorbească despre Oradea ca despre un fel de dependință modes­tă a Budapestei. N-au dreptate. Acest oraș își are propria sa viață, e drept, ciudată. Tot timpul o frămîntă curiozitatea febrilă. Chiar și acum se citește pe stradă și în cafenele Corriere della Sera, La Stampa, Le Matin, L’Illustration, Illustrated Lond News, Times. Numărul locuitorilor s-a dublat în timpul războiului. În vreme de pace orașul număra 60 000 de suflete, azi are 110 000, refugiații din Ardeal, care s-au adăpostit în capitala Bihorului, n-au mai putut merge mai departe, aici au rămas. Mica nobilime, care a stat retrasă în vechiul cuib de vulturi, a fost nevoită să se amestece în viata clocotită a orașului. Oare disputa amintită încotro o să se-ndrepte mîine sau poimîine? Nu știm. Fiindcă Oradea se schimbă din oră în oră. Societatea Szigligeti, această asociație a literaturii conservatoare a primit între rîndurile sale scriitorii literaturii noi. Fiecare orădean seamănă puțin cu eroul dramaturgului local, Szigligeti Ede, cu Liliomfi, care își schimbă cu ușurință hainele, peruca sau masca. Aici totul fierbe, clocotește, trăiește și această trăire a vieții este simpatică.

Mă trezesc brusc la realitate cînd pe stradă apar soldații cu baionete, cu puști, soldații cehi, în uniforma lor cu revere galbene.

 

József Jolán

Așa un succes n-a mai fost

nici aici, în Oradea...

Sunt prima oară în Oradea. Și prima oară simt la fiecare om acea ardoare a unei sete sufletești , ceea ce în alte orașe e caracteristic doar tinerilor. Nicăieri nu este iubită poezia atîta evlavie ca aici și nicăieri nu se uită la poeții noștri ca la niște ferestre deschise spre viitor. Îmi sunt încă necunoscute străzile întortocheate ale orașului, dar recunosc deja bătăile inimii efervescenței orădenilor. Mi se pare că tot orașul se pregătește pentru audierea poeziilor scrise de cinci poeți, de cinci nemuritori.

Mă-ntîlnesc cu oameni disperați care n-au mai găsit bilete la spectacol. Alții plătesc cu drag suprapreț speculanților doar să poată asculta versurile lui Ady, Babits, Juhász Gyula, Kosztolányi, József Attila.

Pe ploaia torențială oamenii se-ndreaptă în rîndduri compacte spre palatul cultural al reformaților. În sala de spectacole nu sunt decît patrusutecincizeci de locuri, dar mai mult de două mii de oameni mișună la intrare, pe scări, majoritatea pe strada umedă. Spectacolul anunțat la opt și jumătate nu putea fi început decît la nouă și jumătate, atît a ținut asediul perseverent și fără speranță contra caseriei, contra organizatorilor, contra polițistului de la intrare și contra plasatorilor. Pe la nouă și jummătate aproape două mii de oameni fac cale întoarsă dezamăgiți. După nouă și jumătate, cînd în sală se aude deja cuvîntul de deschidere al lui Dutka Ákos, se golește strada, doar două tinere mai zăbovesc în noroiul dinafară. Se tot roagă de polițist să fie lăsate înăuntru, vor sta oriunde, se vor adăposti nevăzute. Nici nu vor să vadă nimic, doar să audă, să audă. Se tot roagă de omul de ordine, pînă ce acesta le lasă să intre. Atunci urcă în fugă scările și se strecoară fără zgomot, ca niște șoricei, în sala ticsită.

Făcînd parte și eu din program, stau pe scenă, deci nu văd publicul decît pe lîngă cortină, la marginea scenei. E o liniște atît de desăvîrșită în sală, încît parcă se aud bătăile inimilor. Ochii strălucesc, pe fețele oamenilor e o așteptare evlavioasă. În primul rînd stă prefectul, Hlatky Endre. E prezent și primarul, dr. Soós István. Printre spectatori sunt ofițeri, oameni în vîrstă, venerabili, femei, fete, elevi și copii. Pe un scaun, un băiețel, cu ochii larg deschiși, strălucitori. El este cel care a fost adus în brațe și se va întoarce acasă la fel, are piciorușele paralizate. Suflețelul lui zboară acum fericit.

După recitalul frumos și grav al lui Kovács Imre, ropote de aplauze. Cu entuziasm necontenit este ovaționat Brassai Viktor, pe care nu demult l-am ascultat și la Budapesta și care este un oaspete totdeauna binevenit la Oradea. Nagykovácsy Ilona este prima dată în fața publicului.

Nici nu știu pe cine să laud, pentru cine să am cuvinte mai înflăcărate, pentru recitatori sau pentru public. Se potriveau de minune, au slujit cu toții poezia, și de aceea au făcut treabă bună. Cei care au fost prezenți în seara aceea n-au venit să învețe ceva minunat, ci pentru a fi înflăcărați de vorbele poeților spre tot ce e mai bun și mai frumos. Și că totul s-a-ntîmplat așa cum am scris e dovedit de entuziasmul necontenit  generat de poezii; o dovedesc lacrimile din colțul ochilor...

 Selecție și traducere

din limba maghiară de

Molnár Judit și Traian Ștef