Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

IX. O dublă solidaritate

Leon Volovici: Ai scris de curînd: „...problematica eroilor lui Bassani (asimilarea, idealurile, discriminarea, fericirea, revoluția, arta, emigrarea) pare aceeași la Ferrara și la Burdujeni”.

Te simți mai apropiat, prin structură sufletească, prin rădăcini și obsesii, de un scriitor evreu aparținînd unei alte limbi și culturi decît de un scriitor „autohton”, străin de problemele tale? Poate că e vorba de o dublă solidaritate, dar nu știu cum se împacă astea. Mai ales aici, adică mai aproape de Burdujeni decît de Ferrara.

 Norman Manea: Mă simt, firește, apropiat de scriitorii evrei sau neevrei, de altă limbă sau de limbă română, care solicită modul meu de a interoga lumea. Chiar cînd viziunea sau sensibilitatea sînt diferite de ale mele. Sînt destui scriitori „autohtoni”, ca și de aiurea, care îmi sînt străini. Ca să dau doar un exemplu, m-aș referi la o întreagă școală a „mitizării” fabuloase (cu efecte estetice, de altfel, seducătoare).

Am întîlnit în Bassani dilemele exilului. În context italian, desigur, și într-o tratare de o simplitate senină, mai curînd clasică. Din acest punct de vedere sînt, desigur, mai apropiat de Blecher și Schulz, chiar și de Bellow... Mefiența lui Bassani față de „experiment”, concretizată în extrema linearitate și rafinata decantare a narațiunii, subtil contrapunctată prin lacunele misterioase ale compoziției, sînt modul său de a trata, într-o gamă oarecum minoră, mari teme, care îmi rămîn deosebit de apropiate. Le-am scrutat în raport cu o realitate diferită, față de care, opțiunea de fond se dovedește similară. Felul în care vede contradicțiile asimilării, confuzia idealurilor, complexul și efectele discriminării, setea de fericire și ferocitatea derutei, nedeterminarea mereu dureroasă între soluții  atît de divergente și patetice (arta, revoluția, emigrarea) sînt, aș putea spune, și ale mele.

Cred în necesitatea de a te menține în propria matrice, pentru a-i depăși limitele și a-i conferi, abia în acest fel, rezonanță.

Solidaritatea spirituală nu este „acoperit㔠în întregime de apartenența națională. Dar există, fără îndoială, premise esențiale, ireductibile. Nu neapărat de confirmare, ci și de confruntare. Ele intensifică motivația comunicării, atunci cînd întîlnești, fie și altfel codificate, problemele cu care ai viețuit zi de zi. Mă refer mereu, se înțelege, la coordonate biunivoce, cum se spune în geometria analitică... Ferrara este cu totul altceva decît Burdujeni, Chicago este mult diferit de București, între  Praga și Odessa sînt mai curînd deosebiri, dar „liniile de influenț㔠ale aceleiași interogații, cu modulațiile inconfundabile care s-ar numi Bassani, Bellow, Kafka, Babel, pot fi, totuși, regăsite, în pofida numeroaselor diferențe.

Mai apropiat de Blecher decît de Bassani nu sînt, însă, doar fiindcă Roman, orașul lui Blecher, este mai aproape de București decît Roma. Comunic altfel cu Schulz, nu numai fiindcă Galiția nu e prea departe de Bucovina. Sînt mai receptiv la opera lui Camil Petrescu, probabil, decît la cea a lui Ehrenburg sau a Annei Seghers. N-am nimic comun nici cu Eugen Barbu, nici cu Aurel Baranga. M-a interesat enorm Musil, care n-are nimic judaic și mai puțin Feuchtwanger, de pildă, deși i-am citit unele cărți cu plăcere, iar Evreul Suss m-a și impresionat, în adolescență.

Cultura are forța de a institui alt tip de comunicare decît cel conjunctural. Un scriitor evreu de aiurea te poate readuce spre dilemele cunoscute, te „cheam㔠astfel, prin însăși această articulare. Un mare scriitor te smulge, însă, din enclavă, pentru a te proiecta în una mai adîncă: de oricînd și oriunde. Este vorba de acea amplă și profundă incizie în obscuritatea ființei, în temeiurile de a trăi, pe care le interoghează marea artă.

Universul se ridică din particular, bineînțeles. Ca scriitor, ești determinat, deopotrivă, de „particularul” devenirii istorice, conjuncturale, și de „generalul” culturii, al civilizației care depășește mediul în care evoluezi.

Solidaritatea „dublă”, cum spui, nu este prea ușor de realizat, aici, la „mijloc de bun și rău”. Conflictele decurg din dubla serie de solicitări la care ne referim. Efectele lor potențează o mereu vie contradicție.

Insistența cu care afirm asumarea prin depășire pare suspectă?

Cînd se atinge punctul tragic al asumării propriei condiții, în cazul nostru cea de evreu, regăsim dilema de fond a condiției umane înseși. Adică, tragismul existenței.

X. Ultima generație

Leon Volovici: De care scriitori evrei din România te simți, sufletește, mai apropiat? Cu care dintre ei crezi că ai mai multe afinități și înrudiri în plan literar? Dar dintre cei străini?

 Norman Manea: Se poate vorbi acum, în România, despre ultima generație de scriitori de origine evreiască. Prezența iudaică este într-un proces de stingere treptată. Modul în care noi încheiem șirul ar trebui judecat în funcție de condițiile speciale în care ne-am afirmat.

Într-un interviu dat acum cîțiva ani revistei Vatra evocam perioada dinaintea debutu­lui literar: „Prin '63-'64, cînd lucram la Ploiești, am întîlnit într-o seară, printre cei cu care, în lipsă de altceva, încercam — cu foarte parțiale reușite — să mă acomodez, privirea adînc-albastră a unui tînăr inteligent, orgolios. Era — în sfîrșit! — altceva... Citea, chiar scria! Ba, avea și tot felul de amintiri din lumea literară, căci, deși încă nu publicase, era fratele unui important critic, pe care îl admiram. (Aș simți nevoia să deschid o paranteză și n-ar fi decît prea puțin cuprinzătoare pentru afecțiunea ce o port nu doar unui extraordinar „gînditor” al scrisului — termenul de critic îmi pare insuficient — ci pur și simplu unui scriitor și unui om, mă refer la Lucian Raicu, printre puținii pe care, în pofida scepticismului crescut odată cu vîrstele, l-am iubit pe măsură ce l-am cunoscut mai bine...)

Temperamente diferite, tînărul inginer și tînărul jurist își descopereau, atunci, nu doar solidare lecturi și apartenențe, ci și șansa unei comunicări, acel necesar schimb complementar de idei și emoții care fac prietenia.

Izolat cum am fost și am rămas, prietenii mai vechi și cei cîștigați între timp au însemnat acel „microclimat” terapeutic, de tensiune a ideilor trăite și de credință în scris, care m-a ajutat să fiu și să rămîn ceea ce, mult-puțin, sînt. Talentul nu ți-l poate da nimeni, bineînțeles, dar prostia se ia, ca rîia.”

Acest pasaj, omis din textul publicat în revistă, ar putea fi un prim răspuns la întrebare.

Tînărul jurist este romancierul Virgil Duda; fratele său nu e altul decît Lucian Raicu, cum am menționat. În acea perioadă, m-am împrietenit și cu Jean Schechter (Andrei Savu, ca poet), de care am rămas, de asemeni, în toți acești ani, aproape.

În august 1974, Florin Mugur mi-a propus să răspund, în scris, la 3 lungi întrebări, pentru o viitoare carte de interviuri. Cartea lui Florin Mugur a apărut ân 1979 sub titlul Profesiunea de scriitor. Interviul cu mine căpătase, între timp, forma unui dialog, cu vreo 18 întrebări și 18 fracționate „replici” ale mele, extrase din textul inițial. Ca titlu, figura o frază pe care n-aș semna-o decît cu nuanțări multiplicate pînă la disociere: „șantierul mi-a plăcut pentru un anumit mod de simplitate și solidaritate virilă”.

Poetul îmi dăduse, e drept, în ultimul moment, cînd nu se mai putea face nimic, șpalturile gata de tipar. Am văzut, uimit, noul montaj al interviului, multele sale noi întrebări și noile sale replici, introduse la răspunsurile mele.

Una îmi reproșa c㠄vorbesc de parcă aș scrie”(?!) cînd eu nu „vorbeam” deloc, ci doar scrisesem, cum mi se ceruse; altele  introduceau considerații suplimentare asupra literaturii universale sau naționale (acestea din urmă cu scopul de a „împăca” pe toată lumea, amestecînd taberele și tendințele). Fraza aleasă de poet ca titlu pentru a face, probabil, mai convenabil editurii interviul cu un scriitor prea puțin acceptat, n-aș fi crezut că există în textul meu. Trebuia căutată mult, într-adevăr, dar exista, trebuie să recunosc —, era scrisă chiar de mine!... Așa am avut, din nou prilejul să descopăr, stupefiat, ravagiile atîtor ticuri verbale și de gîndire încă dormitînd, nebănuite, în mine. Aș fi fost obligat să scriu un voluminos roman al experienței șantierului pentru a demonstra convingător cît de convențională și, la o analiză mai severă, conformistă  era biata înșiruire de cuvinte date drumul, la întîmplare, în voia inducției falsificatoare a memoriei bruiate, atîția ani, de sloganurile ziarelor, conferințelor, seminariilor, emisiunilor, conspectelor, examenelor, mitingurilor care ne-au tot deviat și amorțit luciditate. Din păcate, romanul nu l-am mai scris, dar ceva tot am învățat din această experiență...

M-am împrietenit cu Florin Mugur mai ales după 1974. Incidentul cu interviul mi-a apropiat, paradoxal, înțelegerea modului său dureros de a compromite, prin speriate retușuri și gafe, bunele intenții. Zodia Vărsătorului... după ce s-a umplut găleata cu lapte, o bruscă mișcare de zăpăceală în fața albului năucitor răstoarnă totul.

Rareori am contemplat, la vedere, atîta fățișă suferință pentru scris, atîta zbatere pentru „valorificarea” oportună a scrisului, atîta spaimă pentru eventualele urmări ale scrisului. Un avid cititor, un om cult și acut, de mare talent.

Azi, Florin Mugur este și va rămîne un poet important. Valoarea poeziei sale este mai mare decît ecoul ai actual. Un drag prieten. Participativ. Participativ și, cît îi îngăduie spaimele, solidar.

Scriitori evrei de talent există, cum vezi, în România de azi. Dacă ne gîndim fie și doar la cei menționați. Raicu, Duda, Mugur sau la inconfundabilul talent al lui Radu Cosașu. Ei ar sta cu cinste, cred, dacă ar fi cunoscuți, printre contemporanii lor de oriunde.

Mai există o „linie” care merge de la Maria Banuș și Nina Cassian pînă la Sonia Larian și Adrina Bittel. Sau alta de la Crohmălniceanu, Iosifescu, Tertulian, S. Damian, Paul Cornea, pînă la... Leon Volovici. Sau și mai tineri, ca Andrei Cornea, Andrei Corbea. Scriu cărți foarte interesate B.Elvin și Gh.Schwartz și Ștefan Cazimir și Al.Sever și atîția alții.

Prieten n-aș spune că sînt cu toți, pe unii nici nu-i cunosc. Identitatea de temperament nu prea există, nici între prieteni. Foarte diferiți, diferiți ca opțiuni și preferințe. Am trăit cam în același timp, ne manifestăm, totuși, diferit, nu numai în literatură, dar și în viață.

Vibrează și ei, presupun, ca și mine, la „reîntîlnirea” cu Bashevis Singer sau Malamud sau Canetti sau Bellow sau Bassani, atît de diferiți  între ei și față de oricare dintre noi. Dar sînt, cred, receptivi, ca și mine, la Proust sau Kafka, Th. Mann, Musil, Joyce, la contemporani ca Borges, Patrick White, Vargas Llosa, Sabato.