Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

PAGINI DE MONOGRAFIE

de

Alexandru BURLACU

Despre drama zborului frânt

 

1. Lumea artistică, personaje, tehnici narative

Un scriitor se impune în conștiința noastră prin lumea lui artistică, prin personajele lui. Lumea artistică și personajele lui Vladimir Beșleagă sunt oarecum stranii, total diferite de alte lumi și alte personaje ale prozatorilor basarabeni. De unde și nedumeririle firești: Ce e cu acest scriitor atât de puțin liric, dificil și tragic într-o proză lirică sau baladesc-mioritică? Ce e cu acest scriitor care ne-a dat o galerie întreagă de suciți, inadaptabili, învinși? Sau poate Isai nu este un învins? un ratat? Pentru ce aceste strategii și tehnici narative neobișnuit de complexe pentru cititorul de romane clasice, tradiționale? Această structură cu nenumărate puneri în abis? Acest stil permanent contorsionat? fără măsură, eleganță, cu înflorituri baroce? Ce e cu orășenizatul Filimon, ce e cu alți protagoniști din romanele lui Beșleagă? Toate personajele lui au ceva comun, sunt genetic înrudite sunt niște introvertiți și reflexivi, trăind în subteranele timpului istoric.

Este oarecum neobișnuit și dificil, în contextul euforiilor și utopiilor anilor ’60 ai secolului trecut, când U.R.S.S. se luase la întrecere cu America, să înțelegem această lume bizară, centrată pe existența măruntă, banală, cu drame subiective ale cunoașterii și revelării unor adevăruri care nu mai puteau fi escamotate. Fără o cunoaștere elementară a istoriei societății și a regimului totalitar, a background-ului epocii, al anilor ’60-’80, este aproape imposibilă o înțelegere adecvată și o percepție justă a operei lui Beșleagă, a unei lumi de ciudați și suciți.

Ion Simuț într-un articol despre Vârful ierarhiei în proza basarabeană (România literară, 2005, nr. 20, 25-31 mai), în cunoscutul său stil virulent, în contra direcției gândirii noastre academice, conchide cu multă competență: „În complexitatea sintactică a frazei narative, Vladimir Beșleagă concurează cu D. R. Popescu, N. Breban sau Aug. Buzura. E parcă mai apropiat de cel dintâi, în caracterul difuz și oral al exprimării, în amestecul de timpuri și senzații, având în comun, fără îndoială, o origine faulkneriană. Sensurile multiple ale narativității creează complexitate la toată nivelurile (sintactic, psihologic, existențial, moral). Dinamica sensurilor e susținută de densitatea verbală, repudierea adjectivului, mișcarea asociativă în două-trei planuri, jocul suprapunerilor dintre prezent și trecut, investigația de profunzime a unei conștiințe morale răscolită de reacții negative față de o greșită înțelegere socială a individului ultragiat”.

Beșleagă este unul dintre puținii scriitori basarabeni care se integrează firesc în proza românească, cel puțin cu două romane. În acest sens, revizionistul de la România literară remarcă: „Dificil la lectură pentru că e dificil ca scriitură, elaborat cu efort apreciabil și cu voință de concentrare a intensităților afective, Zbor frânt e un roman de virtuozitate narativă, cu o bună tehnică a analizei psihologice”. Și distinge cu exactitate: „Ionicul basarabean (aici și în continuare sublinierile ne apațin – A.B.) nu are un exemplu mai bun decât, poate, un alt roman al aceluiași autor: Viața și moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoașterii de sine (de acesta îmi rezerv plăcerea să mă ocup separat altă dată). Zbor frânt este, din punctul meu de vedere, unul dintre primele patru-cinci romane care pot reprezenta convingător literatura basarabeană afară. Mihai Cimpoi l-a selectat în antologia sa de șapte romane din literatura basarabeană a secolului XX...”.

În opinia criticului de la România literar㠄...Vladimir Beșleagă este cel mai important prozator basarabean al secolului XX, mai important pentru că e modern, mai tehnic și mai complex decât Ion Druță sau decât oricare alt scriitor al provinciei noastre de est”. Romanul lui Beșleagă este unul experimental și se sincronizează cu noul roman francez, lucru despre care va reflecta, mult mai târziu, scriitorul însuși. Desigur, Zbor frânt este, din perspectiva zilei de astăzi, un roman vulnerabil, cu mici neadevăruri sau minciuni cu care Beșleagă a încercat pe ici, pe colo să raționalizeze pe ai noștri, de pe malul nostru. Nu întâmplător a fost tratat ca o operă despre război, iar protagonistul văzut ca cercetaș. Și spațiul acordat acestei viziuni pare a fi covârșitor. Dar numai la prima vedere, căci motivele pățaniei lui Isai sunt mult mai profunde și intime, decât apar ele în critica timpului fascinată mai cu seamă de aparențe, decât de esențe. Altfel spus, gândirea captivă, operând cu concepte oficiale, are o totală afazie la valorile etern-umane, iar în limbajul de lemn al epocii acestea sunt calificate prin aberantul umanism abstract. Miza prozei despre război, în sistemul de convenții al canonului romanului istoric, o constituie, cum ar spune N. Manolescu, evenimentul, cronica, fresca, preponderența moralului asupra psihologicului, continuitatea, tipicitatea. Dar nimic din acestea în romanul lui Beșleagă.

Complexitatea tehnicilor narative e condiționată în cazul lui Beșleagă nu atât de un mimetism artistic, cât de o intuiție exactă - dacă e să ne referim la contextul social-politic - a microcosmosului uman, a sufletelor unor învinși, ratați, dezrădăcinați, nefericiți și suferinzi. Numai raportat la epoca redactării, romanul lui Beșleagă devine mai limpede în structura lui intimă, mai ușor accesibil în explicarea performanțelor tehnice, în (re)ontologizarea discursului narativ, a imaginii societății în derivă.

 

1.1. Zborul frânt față în față cu dogma

 

Conștiința schimbării a accelerat procesul de democratizare a literaturii române care, refuzând categoric dogmele realismului socialist și stilul proletcultist, redescoperă canonul modernist, iar metamorfoza romanului basarabean începe odată cu a doua jumătate a anilor ’60 ai sec. XX și cuprinde, în termenii lui Nicolae Manolescu, tipurile doric și ionic, în timp ce corinticul este aproape inexistent, manifestat indecis doar în Povestea cu cocoșul roșu (1966) de Vasile Vasilache.

Zbor frânt (1966) alături de Singur în fața dragostei (1966) de Aureliu Busuioc,  urmate mai apoi de Disc (1969) de  George Meniuc și Vămile (1972) de Serafim Saka înfățișează foarte nesigur tipul de roman ionic, în literatura din Basarabia, se înțelege, cu întârziere de trei-patru decenii de la apariția romanelor semnate de Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Anton Holban, Mircea Eliade, dar contemporane, de exemplu, cu În absența stăpânilor (1966) de Nicolae Breban, Vestibul (1967) de Alexandru Ivasiuc, Absenții (1970), Fețele tăcerii (1974) de Augustin Buzura etc., scrieri care preiau elemente și convenții ale romanului ionic afirmat și explorat plenar mai cu seamă în anii treizeci ai secolului trecut. Se pot da și alte mostre și din poezia șaizeciștilor, care într-o literatură cu o evoluție anormală revine la canonul modernist interbelic, la un soi de neo-modernism.

Dintre romanele lui Vladimir Beșleagă poate că doar Zbor frânt și Viața și moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale de cunoaștere de sine sunt valoroase și cu adevărat reprezentative pentru proza basarabeană din secolul trecut. Sunt opere care trebuie luate și interpretate dimpreună, paralel, ca o expresie artistică, oarecum confuză în intuirea unei concepții asupra vieții și destinului istoric al neamului, o concepție artistică întrucâtva nepotrivită, chiar potrivnică celei oficiale, cu obsesia celor trei nopți (cenzura a fost totuși vigilentă!) din aceste romane  care ilustrează, pe cât admitea/ respingea (cu voie de la partid) cenzura, tipul subversiv de roman, în bună măsură, ionic, dar, să recunoaștem, ușor asincron cu canonul postmodernist dominant în literatura occidentală din a doua jumătate a secolului XX. În acest sens sunt revelatoare destăinuirile scriitorului dintr-o anchetă (De ce scriu? În ce cred? / Revistă de istorie și teorie literară, 1987, nr. 3-4): „Adevăratul debut în literatură a venit... pe la treizeci de ani. Parcursesem o lungă perioadă de ucenicie, în care au încăput anii de studenție, cei de doctorantură (am lucrat la teza: Liviu Rebreanu și arta romanului), anii de ziaristicㅔ. Întârzierea romanului în forme depășite, Beșleagă o conștientizează cu luciditate: „Am fost totdeauna un întârziat și când zic așa am în vedere nu doar faptul că am cunoscut pe clasicii noștri abia pe la douăzeci și cinci de ani (atunci au fost editați), ci și pentru că tot ce am acumulat și asimilat – cultură lingvistică și literar㠖 s-a depozitat în mine încet, greu, suprapunându-se peste nenumăratele și dureroasele experiențe ale vieții personale: tatăl judecat și condamnat la 20 de ani închisoare, mama secerată de o boală incurabilă. Loviturile destinului veneau să amplifice o rană mai veche, aceea pe care o aveam din tinerețe, când descopeream că nu numai eu unul sânt mut, ci întreg neamul meu este lipsit de frumoasa lui limbă literară, fagure de miere cum a numit-o Poetul. Pe atunci impostorii vremii dezlănțuiseră o adevărată vânătoare de…  cuvinte, iar marii înaintași ai spiritualității noaste erau ținuți ca și sub lacăt…”.

 

1.2. Despre geneza romanului

 

Aproape nimic din scrierile de început ale lui Vladimir Beșleagă nu prevesteau metamorfozele narative din romanul care l-a consacrat. În critica noastră s-a făcut  mult caz despre anticiparea unor subiecte de roman în proza scurtă din volumașul La fântâna Leahului (1963). E drept, unele tehnici, se pot atesta în Drumul visurilor, La fântâna Leahului, Glas de frunze, dar acestea sunt utilizate cu inocență și simplitate dezarmantă. Copilăresc e și fondul propriu-zis al volumului, care alături de Zbânțuilă(1959), Vacanța mea(1959), Buftea(1962), Gălușca lui Ilușca(1963), dar și Vrei să zbori la lună?(1964), cărți pentru copii mediocre, puternic marcate de spiritul timpului și care mai pot prezenta interes doar pentru un istoric literar.

Zbor frânt, redactat în trei luni, în aprilie-iunie 1965, apare în 1966, în contextul altor romane între care: Povara bunătății noastre(1961-1967) de Ion Druță, Povestea cu cocoșul roșu(1966) de Vasile Vasilache, Singur în fața dragostei(1966) de Aureliu Busuioc,  Podurile(1966) de Ion Constantin Ciobanu, un roman mai puțin românesc, dar cu mare trecere în epocă. Explicația acestei rodnicii stă într-un complex de fenomene, favorizate de dezghețul hrușciovist, care venise cu întârziere și pe scurt timp, dar într-o lume totalitară, dominată de dogme, orice noutate e privită cu mare mefiență. Noutatea romanelor (desigur cu o anumită defazare temporală) e reductibilă, în ultimă instanță, la evitarea mai multor clișee, poncifuri ale literaturii oficiale, suprapopulată de personaje tipice, pozitive, pătrunse până în măduva oaselor de optimismul istoric.

Se pare că prima consemnare despre geneza romanului Vladimir Beșleagă (Revista Moldova, 1968, nr. 8. pag. 11) o face într-o anchetă: „Ca orice autor la apariția primei sale cărți (și eu consider La fântâna Leahului prima mea carte serioasă) se cuvenea să am o bucurie. Vai, n-am avut-o, poate de aceea că manuscrisul a zăbovit prea mult prin fel de fel de sertare sau că procesul de editare prea a durat mult... Din contra, am prins imediat ură pe ea. Așa că... căutările mele s-au desfășurat sub semnul negării, distrugerii tuturor principiilor și dexterităților pe care mi le formasem, lucrând asupra acelor povestiri”.

Reținem alte câteva specificări extrem de importante în înțelegerea efortului de radicalizare a scrisului său: „Primul lucru pe care l-am neglijat a fost deprinderea de a ciocăni, de a cizela fiecare frază, fiecare cuvânt. Am optat deci pentru spontan, pentru firesc. Simțeam că pot mai mult, dar nu îndrăzneam. Și iată că, intervenind anumite împrejurări de ordin biografic, pomenindu-mă într-o stare psihică de mare tensiune, am pornit la scrierea romanului Zbor frânt (care, de altfel, are la bază un episod, un subiect la care revenisem în câteva rânduri cu ani în urmă, dar de realizarea căruia nu eram satisfăcut, bă­nuind, pe semne, în el surse mai bogate decât cele valorificate de mine)”.

Subiectul romanului, ca și în alte cazuri, a fost probat într-o proză scurtă și de mai multe ori. E un episod conștientizat mult mai târziu. Într-un dialog cu Serafim Saka aflăm și alte detalii șocante despre modul în care a fost conceput  Zborul frânt: „ N-am știut și nu m-am gândit niciodată să-l scriu”

Romanul presupune o arhitectonică bine armonizată. Asupra construcției romanești, un novator al structurii, centrate pe diferența dintre durata timpului cronologic și durata timpului psihologic cum e Beșleagă, s-a meditat cu siguranță îndelung. Și ne o spune fără să vrea, indirect, în următorul fragment: „ A fost o idee schițată într-o povestire de vreo câteva pagini, pe care am pierdut-o. O dată, însă, fiind într-un moment de mare durere sufletească, am început să scriu ca să scap de ea. Ieșea sau nu ieșea, asta nu avea nici o importanță. Era un moment de descărcare a sufletului. Cam acesta a fost contextul psihologic interior. De multe ori nu importă subiectul pe care ți-l alegi, ci propria ta stare sufletească interioară, în care te afli în momentul scrisului. Cineva spunea, că un artist trebuie să-și dorească toate nenorocirile care pot exista în viața asta. E o idee crudă, dar ce să-i faci, asta e. Uneori nenorocirile îl ocolesc pe om și atunci te pomenești că le caută”.

Este o sugestie la biografia sa de viață? Un semn că s-a cumințit scriitorul (în limbajul tranzitiv, naționalistul, unionistul) Beșleagă? Ideea cu nenorocirile (rămas pe drumuri fără mijloace de subzistență) trebuie înțeleasă în limbaj esopic? Luat la harță cu sistemul, cu cezura cum puteai spune ceva? Din aceste raționamente vin probabil și aserțiunile oarecum manierate: „ Creația merge mână la mână, aș zice, se sincronizează cu durerea. Într-o atmosferă de calm, liniște sau, cum spuneau grecii – ataraxie, - nu se naște nimic de seamă, valoros. Și întrucât am făcut aici uz de erudiție, aș vrea să spun, că și Platon susținea o teză, potrivit căreia operele celor posedați vor avea parte de viață mai lungă, vor cuceri sufletele în timp și spațiu, ca să folosesc un termen mai aproape nouă. Pe când scrierile calculate, reci, lipsite de frământările și zbuciumul vieții, au, dacă au, o viață scurtă”.

Refularea unei mari dureri a pus în mișcare subconștientul. Renunțarea deliberată la trecutul experienței sale stilistice nu a însemnat automat și lepădarea de trecutul său literar, acesta e metamorfozat, încorporat în prezentul romanesc. Psihologia de creație ne dă multe exemple foarte ciudate în acest sens. Corelația dintre emoțional și rațional în cazul dat este explicabilă. Cum ușor explicabile se fac chiar și unele reluări în roman a unor tehnici și strategii narative predilecte, cum ar fi tehnica punerii în abis, principiul teleologic, structura inelară etc. Oricum, prozatorul (după 16 ani de suplicii literare) are senzația că romanul a fost redactat într-o transă. Și e o idee firească, de altfel reluată obsesiv și mai târziu. Mai mult, Beșleagă nu recunoaște (se pare din anumite considerente deloc neglijabile într-un regim totalitar) nici substratul biografic al romanului, chiar ironizează ușor pe unii consăteni care au văzut în roman o operă mimetică, dar nu un roman de imaginație. Mult mai târziu aflăm detalii revelatorii în înțelegerea romanului oarecum dificil, foarte neobișnuit pentru cititorul basarabean. 

Într-un alt interviu, acordat Antoninei Callo, prozatorul insistă asupra stării de inconștiență cu care a fost redactat Zborul frânt: „A fost o carte, pe care nici eu însumi nu-mi dau seama cum am scris-o. A fot ca o revelație. Cred că așa ceva i se poate întâmpla unui autor o singură dată. În orice caz, unuia ca mine. Deși, mai târziu, am putut descoperi în ea unele locuri mai puțin realizate. Însă fuziunea totală dintre idee, sau concept, și formă o face vie, vibrantă, de viață lungă”.

Pe parcursul anilor autorul revine nu o dată asupra genezei romanului, dezvăluind noi aspecte. În substanțialul interviu cu Andrei Hropotinschi (Tiparele prozei moderne), romancierul ne mai oferă alte câteva detalii: „În 1963 m-am retras de la Cultura Moldovei, după ce am fost luat la armată pe trei luni de zile. M-am dus la mine în sat – mama era în viață, trăia și tatăl meu, și am început să lucrez la carte. Am lucrat câteva luni, dar în timpul acesta se îmbolnăvește mamă-mea. Am încercat să continuu lucrul la acea carte, dar n-am reușit. A venit în viața mea momentul acesta, boala mamei, foarte gravă și ... tragică până la sfârșit. Am început să umblu cu ea pe la spitale. S-a dovedit că boala este incurabilă. A fost o perioadă complicată, despre care îmi vine greu să-mi dau sama”. Starea de spirit e dezvoltată și nuanțată cu alte date elocvente: „În perioada aceea aveam un subiect de povestire, o mică povestire despre un băiat, care în timpul războiului, aflându-se pe malul Nistrului, unde s-a oprit frontul, a făcut câteva treceri la nemți, la inamic, și înapoi. Într-un fel s-a inclus în luptă, în acțiunile militare, în pregătirea operației de la Nistru. Episodul acesta îmi fusese relatat de o persoană concretă, o rudă de-a soției, un bărbat de acum cu familie. Era într-o toamnă ploioasă. Îmi povestea el despre tot felul de lucruri, și, ca printre altele, mi-a vorbit despre întâmplarea asta care, căzând în memoria mea, s-a dus în adâncuri. Pe urmă a apărut la suprafață. M-am agățat de ea și am scris o mică povestire. Apoi m-au preocupat alte subiecte. Și iată că în situația psihologică foarte grea, când maică-mea s-a stins din viață, am simțit că trebuie să aflu ieșire ca să nu mă desființez. Maică-mea a fost pentru mine și a rămas cel mai scump om de pe pământ. A fost un om de o rară puritate sufletească”.

Despre viteza și durata de timp în care a fost scris romanul aflăm tot aici: „În câteva săptămâni după moartea mamei am elaborat subiectul acestei cărți, și în trei luni a fost scrisă. Dintr-odată, cu foarte mici redactări. S-a cristalizat în mine uimitor de repede și clar”. Modelul de a lucra e ca a lui Rebreanu care își data manuscrisele: „Lucram în fiecare zi. Manuscrisele s-au păstrat, acolo sunt datate toate zilele”. Cu privire la ușurința cu care a fost redactat manuscrisul, prozatorul ne mărturisește: „Cartea s-a născut, cum se zice, dintr-o răsuflare. Desigur că starea mea sufletească s-a răsfrânt în textura cărții, în pânza ei, în frazele ei, în totul. Acesta a fost momentul biografic...Dincolo de acest moment, cred că mai sânt mulți alți factori, care vin să lumineze faptul apariției ei. Eram la vârsta aceea când trebuia să încerc de ce sânt în stare și, uite, a coincis această pierdere a mamei cu apariția acestei cărți. Se justifică încă o dată adevărul Meșterului Manole, că pentru a realiza ceva frumos, superior în măsura în care-ți este dat, pentru a dura ceva, viața, firea, natura ne cere jertfe, niciodată și nimic nu ni se dă fără jertfă... Dacă n-ar fi fost acest moment al pierderii unui om atât de apropiat pentru mine, poate că aș fi scris o altă carte, aceea pe care o începusem, și ar fi fost altfel...Ca orice scriere, cartea mea cuprinde evenimentele oglindite, subiectul și acțiunea ei, are, deci, așa zisa parte vizibilă, adică ceea ce ne influențează prin ochi, prin imagini. Dar e și ceva care este invizibil, așa zisul metafizicul, ceea ce este dincolo, ceea ce constituie suflarea acestei cărți, trăirea mesajului ei profund... Partea aceea văzută s-a adunat din observații de război, căci copilăria mea a coincis cu perioada aceea de război, foarte agitată, impresionantă”.

Este o afirmare a dreptului de a privi războiul și din alte perspective, nu numai dintr-o parte sau alta a tranșeelor, nu numai cu arma în mână, iar în contextul unor învinuiri de umanism abstract, prozatorul polemizează în surdină, pledând pentru acel ceva care este invizibil, pentru ceea ce constituie suflarea cărții: „...În cartea mea eroul caută, umblă, se zbuciumă... Plecările lui, trecerile erau îndreptate spre căutarea și găsirea fratelui său. Probabil, aici s-au răsfrânt și propriile mele căutări, căutările mele din adolescență de a găsi frumusețea limbii, de a descoperi literatura înaintașilor, de a căuta pe frații mei, pe colegii, pe prietenii mei, cu care să mă adun și să fac ceva pe lumea asta... De unul singur nu poți să faci nimic pe lume, trebuie să cauți pe ai tăi, cu care să mergi umăr la umăr”.

Retorica și demagogia sistemului totalitar, bine însușită și jucată pe muchia ambiguităților, într-o altă lectură, toarnă apă la moara unei idei inocente, dar care undeva la Moscova era privită ca una foarte periculoasă (mai ales pe fundalul congresului naționalist din 1965 al scriitorilor din Moldova). Parcă timorat de eventuale consecințe, prozatorul se grăbește să dezmintă careva bănuieli: „Deși cititorii din satul meu au făcut paralele între relațiile dintre tatăl meu și fratele lui cu cele dintre Isai și Ilie, eu nu de la asta am pornit. Accentul, după părerea mea, cade pe mărturisirea tatălui în fața fiului, care abia crește și căruia tatăl e dator să-i transmită experiența sa de viață, trăirea acelor vremi de foc, s-ă i-o toarne în suflet, ca fiul, crescând mare, să-l înțeleagă”. Beșleagă, mereu nemulțumit de receptarea romanului, adeseori deschide și închide anumite perspective orientând/ dezorientând critica/ cenzura. O examinare mai atentă a interviurilor acordate pe parcursul anilor ne va pune în lumină mai mult semiotica romanului decât geneza lui.

 

1.3. O operă deschisă

 

În descifrarea mecanismului de simbolizare, în același interviu cu A. Hropotinschi, prozatorul vine și cu alte câteva explicații, dialogând sau polemizând în surdină cu o înțelegere greșită a romanului: „Lucrarea nu pune o problemă strict militară”, dar și evaziv: „Ea se prezintă ca un fel de dialog între cele două lumi. Dialog-dispută care continuă astăzi și va continua mereu: între lumea dreptății, lumea adevărului și lumea morții, lumea crimelor. Am căutat să exprim ceva și din tragedia poporului german, popor vechi cu un destin al lui și cu un rol însemnat în istorie. Nu am vrut să spun că acel ofițer ar fi fost un criminal totalmente, el a fost târât în război de sistemul capitalist mondial, care a vrut să se răfuiască cu bolșevismul, cu Rusia, cu Puterea Sovietică. M-am ferit de o prezentare schematică a personajelor. Am căutat să exprim destinul acestui băiat, al acestui copil în contextul confruntării dintre două mari forțe, forța Armatei Sovietice și forța fascismului care, deși în declin, dar se mai ținea încă. Și prin destinul acestui băiat să vorbesc de destinul acestui pământ”. Și pe loc și sinceritățile bine cenzurate ale prozatorului care lucrează, cum insistă până mai încoace, mai mult inconștient, mașinal, automat: „De altfel, de lucrurile acestea nu mi-am dat sama atunci, acum îmi dau sama. Atunci porneam de la o experiență de viață, din dorința de a exprima un adevăr al existenței. Și dacă într-o recenzie din Literaturnaia gazeta s-a menționat că ar fi o nuanță de bolnăvicios în această carte... Probabil, autorul acelei note avea dreptate. Nu este exclus. Pentru că așa a fost situația, așa a fost contextul de creație, contextul biografic”. Câtă umilință, dar cât adevăr! În lupta cu cenzura laudă prostia. Din perspectiva zilei de azi multe lucruri apar într-o altă lumină și extrem de inventive sunt chiar explicațiile de sorginte muzicală.

La început romanul a fost intitulat Țipătul lăstunilor. Despre acest țipăt Beșleagă remarcă minuțios: „Titlul de lucru, cel notat în manuscris e Țipătul lăstunilor. După ce am prezentat manuscrisul la editură, după ce a fost făcută macheta, mi s-a cerut să scriu un mic cuvânt introductiv. L-am scris. Și în drum spre editură mi-a venit un gând că titlul este pretențios... țipător. Cuvântul țipăt mi se păru prea direct. Am găsit un alt titlu și editura l-a acceptat. Poate că nici acesta nu e prea fericit. Nu știu de ce, dar acești doi R în zbor și în frânt mi se părea că aduc o nuanță de aspru, de dur, pe când dincolo în țipătul și lăstunilor cei doi de l parcă nu exprimau esența, atmosfera cărții. Mi s-a întâmplat să schimb și titlurile altor cărți. Văd la bază și anumite considerațiuni lingvistice în schimbarea titlului Zbor frânt. De fapt, la prima ediție titlul a fost tradus în rusește Poliot scvozi noci. Aveam în vedere momentul când Isai se rupe din labele nemților și se aruncă în apa Nistrului ca să treacă pe malul lui. Acest zbor poate să exprime însuși destinul acestui om. Țipătul lăstunilor îmi părea mie un titlu prea poetic pentru o carte ca aceasta...”. Să recunoaștem, după Noaptea a treia (manuscris respins de cenzură), prozatorul vine cu elucubrațiile: „Azi văd aici o mulțime de argumente, de motivări de ordin lingvistic: sonor, simbolic, de tipologie. Asta, mă gândesc, m-a determinat să schimb titlul, deși în rusește a rămas așa, a fost tradus în lituaniană tot Țipătul lăstunilor”.

În aceeași cheie a funcționării mecanismului de simbolizare prozatorul reține: „Primele mele povestiri le consider încercări, începuturi. Acolo fraza era ciocănită, ajustată. Este o etapă absolut necesară pentru orice autor, dar numai o etapă. Am simțit că îmi scăpa momentul spontaneității, al liberei izbucniri, totul urma să fie supus unei logici, unei gramatici, unei reguli stricte într-o frază și lucrul acesta a început la un moment dat să mă împiedice, să mă încorseteze. Am ajuns la un moment când aceste obișnuințe ale mele, aceste tipare au început să mă strângă ca o încălțăminte prea strâmtă, ca o haină prea incomodă. Am simțit că e ceva în mine care ce vrea exprimat liber, așa cum simt, așa cum vine din adâncul sufletului, din adâncul experienței mele. Am descoperit atunci că acel ceva se numește muzică, și nu altceva care trebuie inventat. Și în timpul elaborării cărții Zbor frânt am dat liberă cale a ceea ce se numește spontaneitate. Spontaneitatea, cred, este respectarea ritmului interior al vieții. Iar muzica, oare nu este ea expresia acestui ritm interior al vieții, al materiei până în adâncul adâncurilor ei?”.

Față în față cu dogma, Beșleagă apelează la muzică, un pretext salvator în definirea stării de creație: „Mi-amintesc un detaliu semnificativ: în timpul elaborării cărții ascultam mu­zică, discuri, în special Mozart, Mica serenadă nocturnă. O pierdusem pe mamă-mea și aveam nevoie de sprijin, de o înălțare, de momente de zbor, de organizare a ființei, a sufletului, care fusese dărâmat, care fusese așchiat, de adunare, de revenire la sfericul sufletului omenesc, lucru pe care-l putea face numai muzica... Mi s-a părut că muzica, spre deosebire de alte arte, este mai aproape de felul meu de a fi”.

În interviul cu Irina Nechit (Nu putem ironiza sufletul, ci absența lui, Sfatul Țării, 199 ) Beșleagă, revenind la Zbor frânt, ca la o operă deschisă, aruncă o lumină nouă precizând că: „...acolo s-au prefigurat multe din trăsăturile destinului nostru din trecut, din viitor și din prezent. Am pornit de la un fapt real – de la un episod povestit de cineva, care în timpul războiului a avut câteva treceri pe sub apă, de la un mal la altul. Episodul acesta mi-a fost istorisit cu mulți ani înainte de a scrie eu romanul care, deși cu ani în urmă putea fi citit ca o carte despre trecut, astăzi indică asupra prezentului și chiar a viitorului – evenimentele recente ne-au demonstrat-o! Am surprins acolo o dominantă a destinului nostru având semnificația unui simbol – nu doar simbolul Transnistriei, rupte sau tăiate de la noul stat moldovenesc, ci și al Basarabiei, rupte de la Țară, și chiar al României, rupte de la lumea latină. Asta și este menirea unei cărți: să aibă mai multe niveluri, să propage simboluri cu rezonanțe mult mai largi”.

 Structura deschisă a romanului este nuanțată într-un dialog cu Leo Butnaru (A refuza și a rezista este ceva ce ține de vocație) într-un mod tranșant: „Opera mea izbutită, sau mai reușită, sau mai împlinită ... este Zbor frânt (sau Țipătul lăstunului), pentru că această carte s-a născut dintr-o mare durere, fără ca eu ulterior să-mi pot explica totuși cum a apărut ea. Uite, nu știu. Încerc să rememorez, să refac traseul plăsmuirii ei, și nu reușesc. Astfel, sunt cărți care apar fără să le știe autorul și sunt altele elaborate, purtate îndelung. Eu începusem să lucrez la o cu totul altă carte. Însă a venit sau a intervenit Zborul.... În afara conștiinței și vrerii mele, parcă... A fost o experiență singulară, pe care n-am mai avut-o și în cazul altor cărți. Atât. Din care motiv eu mă gândeam uneori că, totuși, este adevărat că un scriitor are o singură carte. Este cartea pe care i-a dictat-o Dumnezeu”.

 Zbor frânt... îi apare romancierului „ca o taină, a adâncurilor ființei. Sigur că lucrurile care sunt exprimate acolo – destinul rupt între două maluri de ape, între două forțe – este destinul nostru. E destinul supus sfâșierii, iar sfâșierea a dat acea sublimă formă de artă, care este tragedia, încă de la antici, de la Eschil și Sofocle”.

Din discuția cu Leo Butnaru mai reținem accentuarea insistentă a caracterului sintetizant, simbolic al romanelor: „Vorbeam adineaori de sfâșiere, în ceea ce privește destinul unui om, al unei comunități umane, al unei părți de națiune, al unei populații. Dar dacă e să pornim de la textul propriu-zis, de la sistemul de imagini, de la acțiunea acestor cărți, fie Zbor frânt, fie Viața și moartea nefericitului Filimon, fie Acasă, fie chiar și Durere, o carte mai puțin realizată, dar și în ea ... este căutarea justificării unei existențe. Există un mobil, un resort interior, cred eu, care sfidează certitudinea, aproximația. Pentru că Isai îl caută pe fratele lui. Și unde-l caută? Dincoace de Nistru. De aici i se trag toate necazurile. Acest Alexandru Marian caută să afle împrejurările în care a murit taică-său. Acest Filimon caută să descifreze enigma familiei sale. Deci, caută un adevăr pe care alții l-au tăinuit: societatea, lumea, mediul au tins să-l ascundă, să-l falsifice. De aici și toate nenorocirile, toate dramele și suferințele. Lucru pe care, zic eu, critica literară nu l-a pus în evidență. Nu a putut face asta. Și nici nu a vrut să o facă. Pentru că ar fi fost o încercare prohibită”.

Această mult prea întinsă spicuire din dosarul receptării și explicării unui roman ar trebui înțeleasă ca o încercare de a ilustra nu numai geneza unei opere, dar și anevoioasa cale de cunoaștere a sinelui scriitorului cu intuiții extraordinar de revelatorii chiar și din perspectiva zilei de azi.

 

1.4. Subiectul și fabula

 

Fabula romanului este simplă, chiar elementară, cu o tentă detectivistă. Isai, un adolescent fără tată sau, în limbajul epocii, un copil de dușman al poporului, adică a unui tată trădător (părintele arestat dispare fără urmă, cap de familie rămânând bunelul) pe timp de război când focul se oprește pe Nistru, Isai trece râul pentru a-l căuta pe Ile, fratele mai mic. Acesta, pornit să caute caii, rămâne la o mătușă de-a tatii de pe celălalt mal (trebuie să reținem că tatăl protagonistului e arestat doar pentru că a îndrăznit să comunice prin cântec peste hotar cu soră-sa). Isai își pune viața în primejdie pentru a salva familia (de frică, într-un bombardament, îi moare sora mai mică și mamă-sa rămâne de una singură). În satul evacuat, bunelul stă să moară unde s-a născut, unde îi sunt rădăcinile. Isai încearcă să treacă pe celălalt mal unde se află nemții, dar e prins, maltratat, băgat în speriați, apoi e înfiat de ofițerul german (căruia îi murise unicul fecior), e îmbrăcat chiar și în uniformă germană. Antrenat într-un joc periculos de informare și dezinformare a rușilor și a nemților, Isai reușește într-o noapte să scape din mâinile inamicului, sărind de pe malul abrupt în apele Nistrului. E rănit la cap și la o mână și, ca prin minune, ajunge la mal înotând doar cu o mănă într-o stare inconștientă și extenuare totală. La țipătul lăstunilor, bunelul înțelege semnul a primejdie, găsește pe Isai la mal și îl salvează. Despre aventurile lui Isai nu știe nimeni nimic cu exactitate. Incertitudinile iau amploare. Comunitatea îl tratează cu bănuială. Mult mai târziu Isai îi spune lui Ilie toată pătărania așa cum s-a întâmplat cu adevărat. Nu zăbavă, chiar înainte de a se însura, este arestat. E o noapte, a doua noapte cu semnificație revelatorie în care Isai își dă seama că fratele său l-a trădat. Altcineva nu știa ce știa numai el și Ile. Isai, vinovat fără de vină, face un an de pușcărie în locul lui Ile. Și cam aceasta ar fi povestea, trama pățaniei lui Isai. Una e fabula și alta e subiectul, discursul narativ în care și diferențiem caracteristicile ionicului.

Ulterior pătărania ia proporții periculoase, chiar fabuloase cu consecințe care umilesc nu numai existența protagonistului, dar și a familiei lui, a feciorului tratat și el reticent ca fiu de trădător. Iată de ce închiderea în sine a protagonistului își are cauze precise cu repercusiuni dramatice.

Conflictul dintre frați mai e aprofundat și de existența într-un cotidian banal, de atitudinile cumva cretine ale celor din jur. Legăturile cauzal-temporale ale fabulei își află în roman o arborescență a unui timp subiectiv, a unui timp psihologic, văzut ca experiență trăită.

Rugat să reconstituie fabula romanului, autorul se lamentează: „Fabula? Adică: subiectul acestei cărți? Nimic mai simplu, dar, totodată, și nimic mai anevoios/ complicat de a fi formulat(â). Un text este atât cât este, cel puțin, dar de fapt, mai mult decât atât – pentru că poate fi abordat/ interpretat în diverse și, nu rareori, opuse moduri (modalități). Și atunci? Fiecare cititor/ interpret/ exeget optează pentru una dintre (aceste) căi (modalități). Cel mai ușor (și mai sigur) ar fi să se meargă pe linia a ceea ce se numește: personajele cărții (textului), altfel zis: actanții, cei ce propulsează acțiunea/ narațiunea, surprinzându-i în momentele lor de vârf, adică: faptele/ Faptele lor, pornite din cugetele lor (frământările Sufletului lor)”.

Fabula romanului, adică înlănțuirea cauzal-temporală a evenimentelor, este o formă a tragediei unei părți a neamului ilustrată prin destinul unei familii. Romanul e, de fapt, saga noastră românească, e istoria nimicirii, desființării, masacrării unei elite, este expresia mutilării conștiinței de sine a unui întreg neam. Căci ce se întâmplă cu neamul mic, neamul lui Isai? Între frate și soră se pune hotar. Evenimentele trebuie deduse din obsesii, rememorări, întrebări și răspunsuri. Toate aceste elemente, situații, acțiuni și figuri intră într-un proces de simbolizare. Astfel bunelul, spre exemplu, în repetate rânduri, e obsedat de amintiri dureroase și sfâșietoare, asociații suscitate de portița făcută împreună cu feciorul său dintr-un salcâm: „Truchina este – omul nu-i...”. La mijloc sunt aceleași două maluri: „Tot cineva de aici din sat l-a pârât pe fecioru-său. Că dacă se ducea omul în livadă, la mal, nu putea merge cu ochii în pământ, să nu-i ridice și să-i arunce dincolo. Și dacă a văzut-o pe sora pe celălalt mal, cântând tot același cântec ce-l cânta și el și dacă soldații cu armele n-aveau ce le face pentru că nu poți opri un cântec să zboare peste apă, iar gura cu baioneta n-o închizi, cine ce s-a gândit că nu era numai cântec de frate și soră, dar cine știe ce, și... truchina este, omul nu-i...”. Tatăl e arestat și își pierde urma, mai apoi mătușa, sora tatei, e arestată și trimisă în Siberia, vărul Mihai dispare și el, sora mai mică a lui Isai se prăpădește, iar Ile, rămas în viață, își trădează fratele. Evenimentele istorice se reflectă tragic în destinul neamului: bunelul se întoarce din primul război ajutat de dorul de casă (dacă ar trebui să vină de la marginea pământului tot ar veni acasă) ar veni să moară acasă, că prin străini n-ar putea să moară; feciorul supus represaliilor, apoi fiica deportată în pădurile înghețate, nepoții și strănepoții lui devin, în limbajul epocii, dușmani ai poporului. Fabula romanului s-ar rezuma la evenimentele care au cauzat arestarea sau maltratarea familiei lui Isai. O legătură cauzal-temporală, în sensul reconstituirii fabulei, este aproape imposibilă, irațională, stupidă din punctul de vedere al unui om normal. E chiar inutilă și absurdă o asemenea tentativă. Cum absurd e și sistemul regimului totalitar. Autorul încurcă intenționat liniile de subiect și din rațiuni extraliterare pentru a înșela cenzura care a fost mult mai vigilentă cu Noaptea a treia

 

1.5. Personajele

 

Așadar, raportate la epocă, personajele lui Beșleagă fac parte dintr-o lume bizară. Toți protagoniștii romanelor sale sunt niște învinși, dezadaptați, dezrădăcinați. Un învins, cu un destin mutilat, este și protagonistul Zborului frânt.

Sistemul de personaje reflectă un întreg ansamblu de relații foarte complexe, fundamental diferit de schemele romanelor lui Ion Constantin Ciobanu sau ale lui Ion Druță.

Abia mult mai târziu, într-o anchetă De ce scriu? În ce cred?(Revistă de istorie și teorie literară, 1987, nr. 3-4) Beșleagă dă un răspuns edificator în sensul relevării substratului biografic al romanului de debut, în care apar mai multe episoade despre un bunel sau altul, despre tatăl furat, despre alte rubedenii. Referindu-se la debutul său literar, Beșleagă notează: „Începutul a fost un joc, o distracție, niște versuri ironic săltărețe vizând barba bunicului meu dinspre tată. Nu mi le amintesc decât ca pe un abur ușor, ce s-a topit în depărtarea anilor ca și umbra acelui bunic al meu. Mă întreb: de ce anume pe dânsul mi-a venit să-l prind în cuvintele dintâi? Spre a-mi afirma propriul eu? Sau vrând a mă include în șirul generațiilor, dintre care primul era el, bunelul? Ori fu un fel de protest al meu, inconștient încă, împotriva nedreptății istorice și umane, ce i-a fost făcută bunelului dinspre mamă, care în timpul colectivizării a fost, fără nici o vină, deportat împreună cu feciorul lui de 12 ani și acolo, în pădurile Siberiei, s-a pierdut?...”. Dar cu toate acestea, romanul în nici un caz nu trebuie tratat ca o literaturizare a amintirilor din copilărie. Cititorul va fixa în liniile secundare ale subiectului unele similitudini evidente între destinele unor personaje cu biografiile unor rubedenii dinspre mamă sau dinspre tată. Ce izbitoare asemănare atestăm astăzi între tatăl lui Isai și tatăl autorului.

Întrebat despre sistemul de personaje, autorul ține să precizeze: „În centrul romanului se află figura lui Isai (copilul și adultul), feciorul lui (copil), frate-său Ile, mama, surioara, tatăl (pierdut fără urmă când el era mic), bunelul, mătușa (sora tatei, locuitoare în satul de pe Celălalt Mal), vărul Mihai, dar și Suru, calul (lui ... Isai), caii mătușei (de dincolo aduși ... dincoace), râul Nistru – toți ei apar ca și cum o singură familie, mai exact un ... neam! Peste ei vine Războiul: căpitanul rus, ofițerul german, soldați ruși, soldați germani (Timoșa, Ochelărosul, Bărbosul etc.), vine, se prăbușește asupra lor ca un uragan și-i împrăștie în cele patru vânturi. Și atunci aceste personaje ce fac, ce întreprind?

Fiecare se comportă în felul lui: cei din armatele adverse luptă între ei, iar oamenii lo­cului se zbat să supraviețuiască, cum au făcut-o pe parcursul întregii (și vitregei) lor istorii”.

Isai(copilul și adultul), personajul central al romanului, deși copil, se vede singurul che­mat de a se jertfi pentru a-și salva familia, adică neamul (cel mic, dar, poate, și cel mare - națiunea) de iminenta distrugere și pierire: pornește, se aruncă în foc pentru a-l scoate de acolo pe frate-său Ile (după ce și-a pierdut tatăl și sora) de unde toate pățaniile și suferințele vieții lui, el e un vinovat fără de vină. „Când se gândea Isai mai vârtos: dar ce-i aceea vreme, ce-i aceea soartă? Nu se știe de ce în fața ochilor îi răsărea Ile, frate-su, și de acuma nici din vreme, nici din soartă nu mai rămânea nimic, ci rămânea Ile, și Ile era vinovat de toate. Pentru dânsul a trebuit să treacă prin foc, să-și puie viața în primejdie și dacă nu s-a prăpădit atunci și a rămas viu, a rămas numai ca să rămâie, doar ar face și el umbră pământului. Așa i se părea, așa se gândea Isai: pentru Ile s-a nenorocit – și atunci și mai pe urmă. Întâiași dată de acum se știe, iar a doua dată când cu caii lui văru-lor Mihai și chiar cu Mihai, apoi, zău, Isai n-a știut nici cu spatele. Ile a făcut și Ile a știut. (Mai târziu a aflat, parte de la mamă-sa, parte de la Ile, parte de la mătușa că Mihai, săracul... nu se știe ce s-a făcut cu dânsul: de acolo a fugit și ori că l-au prins pe drum și l-au dus înapoi ori, prins, iar a scăpat și a fugit și l-au împușcat ori l-au rupt câinii... cine știe ce s-o fi întâmplat cu dânsul?)”. La o beție Isai declară: „Eu am fost pe front! A strigat Isai. Pe două fronturi am fost – și la ruși și la nemți. Și am scăpat. Mă vezi? Am scăpat. Da amu ce-i de mine? Toți dau cu picioru-n mine... Nu trebuiesc nimărui...”. Morocănos, supărat și repezit s-a făcut mai încoace. Oamenii din sat îl știu de gospodar așezat și harnic, poate olecuță cam zgărcit. Din cauza lui frate-său are probleme cu nevastă-sa, ruptura dintre frați are o istorie mai veche. Când îi vine vremea să-și facă și el casă, nu se prea înțelege cu Ile, căci „fiind acesta mai mic, n-a vrut să-i deie o bucată de loc unde să-și clădească și el casa lui, că Isai vroia să se așeze anume lângă casa bătrânească, în vale, mai aproape de apă”. Cam înfierbântat ridică mâna asupra fratelui, dar acela se ferește și Isai lovește în mama lor. Isai este un învins, dacă nu călcat de toți în picioare, e totuși un nefericit care achită un an la închisoare pentru fratele său, se macină și plătește scump polițele sentimentale și e cel mai marcat de teroarea istoriei. La izbucnirile sale soția totdeauna își aduce aminte „cât de cuminte (sublinierea autorului, n.n.- A.B.) a fost Isai pe când era băietan...”. Isai se gândește „ce tare s-a schimbat satul, și cât de mult s-a schimbat el, și de ce oare se schimbă așa de tare omul, că ajunge uneori să nu se mai recunoască...”. Metamorfozele protagonistului își au explicații lămurite din punctul lui de vedere, dar nu și al comunității. Conflictul e unul de mentalitate, de sensibilitate. Isai simte enorm și vede monstruos, el devine o victimă a noilor realități, de unde și zborul frânt al lui, al neamului. Este protagonistul caracterizat de mai mulți reflectori în fel și chip: de soție, de fecioraș, de bunel, de mamă, de Ile, de căpitan și ofițerul german, de Timoșa, de Bărbosul, de Ochelărosul, de străinul venit în sat, de gura satului, dar cea mai revelatorie rămâne autocaracterizarea lui Isai prin intermediul autoscopiei, observațiilor asupra lumii sale interne, el mai mult se chinuiește decât se bucură și trăiește, îi este trează conștiința, dar șuvoiul apei îi pune în joc destinul. Ideea esențială de a fi în lume a lui Isai e c㠄... cine-a murit o dată în viață, nu se mai teme nici de moarte, nici de nimic”. Mai mult, protagonistul poartă în sine dispariția tatălui și moartea bunelului.

Ile, fratele mai mic al lui Isai, caracterizat direct și indirect, este omul comun, corect, cu mici slăbiciuni, ușor maleabil la noile vânturi ale istoriei, e un adaptat, dar nu și un profitor al sistemului. El e împotrivă ca Isai să-și construiască o casă în grădina mamei sale, căci după lege a lui era. Când Isai calcă pe alături, Ile îl zgâlțâie sau încearcă să-l zgâlțâie. Se sfădește cu frate-său, nu vorbesc multă vreme. Mamă-sa demult îl iertase pe Isai, Ile se încăpățânează și nu vrea să-l ierte în ruptul capului. Chiar dacă Isai și-a pus pentru Ile viața în primejdie. Fire mioritică, Ile, în momentele extreme, e cel care a pârât, care își vinde fratele, îl vinde pe Isai străinilor, el e fricos și mișel. E produsul noului sistem, cuminte, bine educat în spiritul colectivității gregare, beneficiază de statutul unui om de încredere, față de care, se pare, oficialitățile nu au bănuieli și pentru care sentimentul de neam e ușor denaturat. El e malefic doar în relațiile cu fratele său, un fel de adaptat dezrădăcinat, în consecință, un virtual desțărat.

Bunelul este un personaj tipic prozei rurale, o figură pitorească, un personaj înrudit cu bătrânii sadovenieni, dar nu dintre cei sămănătoriști. Bunelul nu prea aude, nu prea vede și nu prea poate umbla, dar tot aude, tot vede, tot umblă el. De șezut nu șade locului niciodată. Nu poate lucra cu cușma în cap. „Înainte vreme, când era tânăr și avea pleată mare, nici nu-i trebuia cușmă, avea ce-l apăra, - pe atunci și barbă neagră, mare avea, că el, de fapt, încă de la bătăliile cele vechi, una cu iaponul, alta cu neamțul, tot cu barbă se purta. Iar mai încoace, când s-a înălbit și părul din creștet i s-a rărit se vedea licărind printre copaci, printre tufele de vie capul lui ca o lumină argintie, și unii, cei bătrâni, când îl vedeau, ziceau că seamănă chipul lui cu sfinții de demult, așa cum au rămas să ni-i arate icoanele”. A fost un stejar de om. Bunica murise nu cu mult după ce-l luase pe feciorul său. Din nouă numai patru copii au rămas, dar de nici unul nu știe nimic. Numai fiica măritată dincolo știe că era vie și sănătoasă până nu demult. Bunelul nu poate muri prin străini. El rămâne în satul evacuat cu hârtie de la polcovnicul cel bătrân. Moare pe timpul secetei și foametei din ’47. El nu prea vroia să mănânce. „Ce avea dădea la băieți, lui Isai, lui Ile, că le rămăsese ca și tată și trebuia să aibă grijă de ei”. Înțelepciunea lui e în pilde, în povești. El reflectă din perspectiva lui toate evenimentele esențiale. Uneori le anticipează: „Și se făcea că s-a băgat un lup în țarc și a început să rupă oile una după alta (cum de nu l-a simțit nimeni, nici câinii? – își zicea bu­nelul, prin somn, desigur), și așa dormind s-a zbuciumat să-l alunge, s-a repezit la dânsul să-l spargă și când s-a văzut față-n față, și lupul strâns într-un colț clănțănind din dinți, și bunelul a dat să-l spargă cu furca, a băgat de seamă că n-are furcă, îi cu mâinile goale, și așa cu mâinile goale s-a repezit, dar... s-a trezit. L-a trezit nu știu care dintre ciobeni că prea strigase „huo!” prin somn bunelul și acela l-a trezit. Tot atunci, în noaptea aceea, a venit pe întuneric la dânsul la stână, mai dezbrăcată, cum o găsise din somn, noră-sa, care-i dusă departe în sat străin, a venit plângând și i-a spus că l-au furat pe feciorul lui, adică pe bărbatul ei. Bunelul atâta a zis: „Iaca lupul...”. A lepădat oile și s-a dus în sat, din sat la târg unde știa că poate să deie de urma lui fecioru-său, și când a ajuns la un nacealnic, i-a zis să-i spuie pentru ce l-au luat că era om cinstit și harnic, om de omenie, iar acela, nacealnicul, s-a uitat la dânsul chiorâș: „Moșule! Vrei să rămâi fără barbă?”. Bunelul a întrebat iar pentru ce l-au furat pe feciorul lui și acela a rânjit: „Ți s-au urât zilele?”. Bunelul a zis: „Luați-mă pe mine și lui dați-i drumul”. Acela a zis: „Ce ne trebuie așa rablă bătrână?”. Pe urmă a adăugat: „Dar n-ar strica... că știm noi pe cine ai dincolo. Marș de aici!”. L-au alungat. Bunelul a plecat și n-a înțeles pentru ce l-au furat atunci pe fecioru-său. Numai pe urmă s-a zvonit în sat că l-au luat fiindcă avea soră măritată dincolo (fiica lui bunelul) și s-au întâlnit o dată, fratele și sora, și au stat de vorbă... Cum s-au întâlnit? A venit și unul și altul la mal și au grăit peste apă. S-au întrebat ce mai face unul, ce mai face celălalt, dar cineva i-a pârât că or fi vorbit cine știe ce secrete, încă peste graniță, și l-au furat și nu s-a mai întors, și a rămas să le fie bunel și tot el tată la băieții iștea”.

Frăsâna, mama și nora tânără cu trei copii, doi băieți și o fetiță, care aleargă să anunțe pe bunel că i-au furat bărbatul, își pierde fiica în timpul urgiei, mama lui Isai și Ile, pe care nu-i poate împăca și iertătoare ca orice mamă. Apare în roman în trecut văzută prin prisma lui Isai(copilul) și Isai (adultul)

Băiețașul, feciorul lui Isai, cu cracii pantalonilor zdrențuiți și picioarele de mult nespălate, cu julituri la picioare, chica netunsă și căzută pe urechi, căci așa sunt toți copiii din lume, poate înota, a trecut o dată dincolo pe celălalt mal, dar nu pe unde e lat ci mai sus, pe la cot, a împroșcat în cuibarele lăstunilor și are frică de păsările rele.

Nistrul, răul care desparte soră de frate, râul între două focuri, „unul pe un mal, altul pe celălalt, și focurile acestea se năpustesc, se reped în sus, luate la trântă nu pe viață, ci pe moarte”. Nistrul e întunecat la chip, e mâhnit tare, el tace și oftează, el urlă vrând cap de om, el vede și știe tot ce nu văzuse și nu știa nimeni din câte se întâmplaseră în ora de la revărsatul zorilor, când s-a aruncat Isai de pe malul cela nalt și drept și neted ca un perete în apă până când l-au împins valurile la mal, departe, mult mai la vale de sat. Este personajul fabulos cu destin pe potriva numelui.