Nr. 4 (485) aprilie 2006

De amicitia

În cei cinci ani de studenţie, cît am fost coleg la filologia din Cluj cu Aurel Dragoş Munteanu, comunicarea dintre noi n-a avut nimic special. Motivul e că nu făceam parte din acelaşi grup de prieteni şi aveam trasee diverse care nu se intersectau decît rareori. Într-o seară, spre surpriza mea, care nu ştiam că scrie literatură, s-a oferit să citească proză, schiţele, care erau de rigoare, la cenaclul de la facultate. Am spus şi eu ceva acolo, cred. Nu exclud – deşi amintirea e fluuă – să ne fi şi contrazis. Tineri, cu hormonii în clocot, şi vanitoşi în ştiutul mod suav-ridicol al vîrstei, asemenea ocazionale încrucişări de spade rămîn fără consecinţe notabile, în general. ADM, viitorul scriitor, controversatul om politic şi  ambasadorul de mai tîrziu, accepta însă greu să se oprească la mijlocul drumului.

Demonstraţia la care el ţinea morţiş era să-mi arate că proza, care ne preocupa pe amîndoi, înseamnă altceva decît crede lumea şi decît cred eu, în particular. Pe mine, acest aspect al proiectului nu mă interesa. Aveam modelele mele după care mă ghidam, scriitorii mei favoriţi pe care îi reciteam şi îi imitam, naivităţile mele, încăpăţînările mele. Eram şi prea leneş ca să fac efortul de a împinge frontierele acestor explorări mai departe. Spun toate astea pentru a explica de ce reacţia mea a fost zero cînd ADM mi-a oferit spre edificare Gumele lui Robbe-Grillet. Era o ediţie de buzunar, în franceză, de care nu ştiu cum făcuse rost. Discu­ţia noastră a fost pe marginea primelor 5-6 pagini citite pe loc. Spre deosebire de el, faimosul „grad zero al scriiturii“ pe mine nu m-a sedus. Nici n-am înţeles sensul analizei sub microscop a tropismelor. Ca să fiu sincer, nu eram deloc pregătit pentru a avea acces la asemenea subtilităţi. Opţiunea mea – şi a întregii noastre generaţii – era pentru realismul comportamentist american cu o materie epică densă şi personaje construite migălos. Am mai scris asta – şi s-au enervat mulţi – că noi, la Cluj, mai ales, n-am avut mari profesori, maeştri, modele la care să apelăm în situaţii de confuzie dar şi de la care să luăm lecţii ca ucenici scriitori. Toate le făceam pe bîjbîite, autarhic şi la o cotă foarte joasă. Învăţam, adică, aşa cum învaţă ţiganii să cînte la instrument, fără note, după ureche. Spun asta pentru a semnala una din trăsăturile distinctive majore ale lui ADM. Despre „noul roman“ a început să se vorbească şi să se scrie (şi s-a scris o cantitate enormă de prostii şi banalităţi) mult mai tîrziu, după aproape un deceniu. ADM era aşadar într-un avans colosal faţă de noi, ceilalţi, colegii săi, dar şi faţă de profesorii noştri, ca să nu mai vorbesc de scriitorimea clujeană. N-am uitat acest episod pentru cota lui de neverosimil. Doar cine l-a cunoscut pe omul ADM cu orgoliul lui nemăsurat şi cu ambiţiile lui mai mult sau mai puţin secrete dar la fel de incomparabile va înţelege că era în logica firii sale această aventură: să plece singur, pe o potecă ignorată de toţi cei din jur, să descopere finalmente ceva inaccesibil pentru  muritorul de rînd.

Aşa cum se ştie, ADM  a debutat în 1967, în faimoasa colecţie „Luceafărul“, cu volumul de povestiri intitulat După-amiază neliniştită. Imediat, în 1968, a ieşit şi cu romanul Singuri. Aventura lecturilor primei lui tinereţi din „noul roman“ n-a adus ceva semnificativ în proza sa. Bănuiesc că a fost o pasiune nu neapărat efemeră dar fără consecinţe notabile, formatoare în maturizarea sa ca scriitor.

Înainte de asta însă el a făcut parte dintre acei numeroşi ardeleni care au optat în anii 60 pentru plecarea la Bucureşti. El putea face o frumoasă carieră didactică de universitar la Oradea, unde a debutat după facultate. Ar fi putut veni, ca atîţia alţii, de la Oradea la Cluj, tot în învăţămîntul universitar – sau în cultură, într-o redacţie... Din motive pe care le ştim, dar nu le spunem cu voce tare, Clujul e locul care producea o reacţie repulsivă şi multe destine s-au construit pe această evadare aventuroasă, riscantă, spre Bucureşti. Faţă de pămînul mereu steril al Clujului, de o neospitalitate atavică şi de mentalitatea chivernisirii mediocre, balcanicul şi petriţul Bucureşti oferea măcar o şansă celor cu tupeu, dar şi tuturor talentelor, fără discriminări. În întîlnirile noastre din acea perioadă, am discutat nu o singură dată despre asta.

După contactul cu avangarda – care e o modă lovită de efemeritate – şi care n-a avut consecinţe majore în proza sa, ADM a descoperit – să zic aşa – „tema Ardealului“. În esenţă, e vorba despre cîteva valori cardinale ale spiritului. Mai mult sau mai puţin vizibile pentru ochiul  nostru abrutizat, pentru sensibilitatea noastră intelectivă tocită, ele sunt localizate, şi aşa au fost de mult, în Ardeal.  Mi-a atras atenţia un articol al său de o violenţă colosală, publicat – sper să nu mă înşel – în „Luceafărul“ unde Petru Popescu era pus la punct pentru cîteva pasaje dintr-un roman unde prezenta caricatural nişte ţărani ardeleni. S-a implicat apoi, cu aceeaşi fervoare, în susţinerea lui Lăncrănjan, mai ales în ce priveşte romanul acestuia Drumul cîinelui, interzis iniţial, apoi publicat cu ecouri contradictorii. Un rol foarte important în opţiunea pentru această „temă a scriitorului“, căreia i s-a dedicat pînă în ultimii săi ani de viaţă, şi am regăsit-o şi în fragmentele sale încă needitate, au avut doi intelectuali importanţi – de care ştiu eu – care şi l-au apropiat şi, atît cît e posibil, l-au urmărit şi încurajat în demersurile sale, în ordine intelectuală. Aceştia sunt ministrul de atunci Mircea Maliţa şi, pe altă latură, marginalul Ţuţea, de care, pînă în 1990, ştiam şi-l frecventam doar cîţiva. Cînd se va scrie serios despre romanele lui ADM, această temă – pe care eu o consider definitorie pentru opera sa – va trebui scoasă la lumină neapărat.

ADM avea şi un punct de vedere radical şi în ce priveşte talentul. Recuza cu umor, cu o vervă pe care o induce patima sinceră, definiţia talentului ca simţ al metaforei şi ca scris „frumos“, cu ornamente iscusite care plac la lectură. În anii 70 şi mai tîrziu s-a scris mult pe tema asta. S-a repetat pînă la suprasaturaţie, de pildă, că Ivasiuc are o inteligenţă scăpărătoare, dar n-are talent. Că talent are în schimb şi în cel mai evident mod cu putinţă Fănuş Neagu. Că Goma are curaj însă, desigur, n-are talent. Că talent are cu prisosinţă poetul Teodor Pâcă, pe care Negoiţescu îl şi inclusese în sumarul proiectatei Istorii a literaturii române. Chiar şi azi sunt forme de supravieţuire ale acestei teze şi le-am descoperit aplicate pînă şi la critica literară: talent are – se zice – Alex Ştefănescu şi n-au talent Marino şi Matei Călinescu. Cu aceste disocieri rudimentare sub ochi, în care se ştia el însuşi implicat, ADM considera talentul ca pe un avatar inferior, secundar al spiritului în literatură, unde contează decisiv problematizarea condiţiei umane, proiectul intelectual, vizionarismul, ideile ca actanţi în discursul epic. Ca şi un personaj al lui Camil Petrescu, ADM făcea parte din grupul puţin numeros, exclusivist al celor care văd idei şi ştiu cum e, ce reprezintă „jocul ielelor“. Marea sa vocaţie, cred eu, era cea de eseist. În Opera şi destinul scriitorului, carte de eseuri publicată în 1972, există pagini strălucitoare a căror actualitate e intactă. El însă nu visa decît Romanul, cu majusculă, pe care îl privilegia cu toate riscurile asumate. Vocaţia, uşurinţa – plină de graţie, chiar un pic arogantă – cu care naviga printre abstracţiuni, lecturile de-o diversitate uluitoare, plăcerea de a problematiza şi le-a transferat în Scarabeul sacru din 1970 şi în Marile iubiri, ultimul său roman. În ce s-a scris la noi pînă în 1990 ele ocupă însă un loc perfect circumscris, au o relevanţă singulară, sunt imposibil de neglijat.

Cu ADM m-am întîlnit ultima oară şi am discutat între patru ochi în vara lui 1989. Amintirea cea mai importantă legată de el e însă din primele zile ale lui 1990. Vreau s-o evoc, pentru că mi-ar părea rău să se piardă.

Era, cred, în ianuarie sau februarie 1990... Pe neaşteptate, nefiind pe atunci un program tv după care să te ghidezi, într-o seară, ADM, proaspăt director al televiziunii, i-a avut ca oaspeţi în studio pe Iliescu şi Roman, preşedinte şi prim ministru. A fost o emisiune stranie, un fel de seminar ad-hoc despre democraţie. Oricum, ADM era în rolul său pe care unii i-l ştiam: degajat, cu un perfect self control şi un zîmbet ofensiv dar simpatic de superioritate. Juca rolul profesorului faţă în faţă cu nişte elevi un pic cam tîmpiţi care – am avut brusc această revelaţie – nu ştiu în modul cel mai flagrant definiţiile corecte şi încurcă lucrurile: stat de drept, principiul separaţiei puterilor, societate civilă etc. Toate sunt lucruri care azi par de la sine înţelese. Din răspunsurile celor doi examinaţi nu reieşea însă asta. Pe de altă parte, examinatorul nu se cuvenea să-i pedepsească şi nici să-i mustre de faţă cu numărul imens de persoane care asistau cu gura căscată. Era un rol greu dar care-i plăcea. Elevii îl simţeau ca mult superior şi nu îndrăzneau să cîrtească. Îi stimula şi bunăvoinţa examinatorului. Peste un hop, peste o poticnire prea evidentă acesta făcea eforturi vizibile să-i ajute să treacă intacţi. O făcea însă – şi aici apărea ştiutul, adevăratul ADM – cu toată eleganţa celui care e superior în toate privinţele dar are şi grijă ca nu cumva noi, spectatorii, să nu remarcăm asta...! Nu ştiu dacă mai există înregistrarea acestei emisiuni. Dacă există, ar fi necesară transcrierea şi publicarea textului discuţiei, care, în tot cazul, e unică şi în istoria României. Pe care o consider capodopera – fără ghilimele – a fostului meu coleg, confrate şi prieten...