|
Lui Călin Nemeș, in memoriam
O, voi barbari
Din toate zările
Deghizați în ahei
Nu-mi veți putea
cuceri
Troia din inima mea.
Ea e din epoca
Nedatabilă cu C.14
A caracterelor de
bronz.
Nici un cal
Și nici o limbă de
lemn
Nu-i vor putea darâma
Zidurile.
Veți avea nevoie
De un cal mic, mic,
mic
De plumb.
Sau, și mai bine
De un cal mic, mic,
mic
De oțel.
Dar
Nu va mai fi nici un
Homer
Nici un Eneea
Nu va pleca spre
Latium.
Doar un necunoscut
Priam
Va mai bântui o vreme
Printre ruinele
Unei cetăți
Nedorite de nimeni.
*
Să locuiești la limita
ființei
să nu ai lemne, pîine,
țuică
nici cărți pe rafturi
doar un pat
făcut din gânduri
și dintr-o listă de
prieteni
ce prea departe
parcă zac.
Iubita doar în vis
vorbește
și dimineața ai uitat
tot ce ți-a spus;
un trandafir ce te
rănește
un abur fin
ori un refuz.
Să locuiești la limita
ființei
durerile să nu
te-nfrîngă
și nesimțit, și mult
confuz
să mai sădești o
plantă strîmbă.
Și păcătos fără păcat
să-ți porți pedeapsa
ca pe-o vestă
sub care n-ai mai
dezbrăcat
cămașa ternă și
celestă.
O, nu e limită ori
țarc
din care gîndul să nu
iasă,
doar inima și versul
parc
mereu se vor la coasă.
Unelte n-ai, nici
iscusință
să sapi, să pui
de unde-atunci astă
credință
că la frontiera cu
ființa
vei recolata ceva?
Și cui?
*
ai! Cicatricile
de pe trupul meu
cum le acopăr
cu pansamente
autoadezive
ca niște timbre
pe un ambalaj
care nu mai conține
nimic
pregătit
să fie expediat
spre un destinatar
care
oricum
n-a răspuns pîna acum
nimănui |
