Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

SALON DE PRIMĂVARĂ

 

Viorel CHIRILĂ

Celebrare

 

Celebrare a obiectelor simple

surorile mâinii cârje stravechi

o cădere sărbătorească de forme

în țarcul privirilor noastre perechi

uităm că aura lemnului își vinde celulele

în harta atâtor metamorfoze

implicați în goana niciodată oprită

de la semințe la tuberoze

ofrande aduc numai prezentului

peștera provizorie

început fragil gâtuit de amurg

materia lor se recuperează-n memorie

smerenia de a sta lipit locului

sărbătorind poverile starea pe loc

mereu la marginea marginii focului

somn fără noroc

scaunul șubred un invalid de război nedecorat

masa de brad cu arterele albite

de pâinea uscată a grijilor

de nopți si cuțite

a te hrăni cu roua lor târzie

neasemuita si spurcăciunea

în numele lor atât de umil

să-ți faci rugaciunea.

 

Vocea nimicului

 

În întâmplări prinși ca-ntre pereți

în țesătura fluidă a lumii

ne descoperim inima scurmând coaja obiectelor

hlizindu-se-n cămașa de noapte a humii

luminișul cald cotidian al iluziei

nu mai vindecă fugă și rană

neființa s-ar putea să facă cu ochiul

să ne vânture-n nas dezmățata hârjoană.

Ca o grotă vocea nimicului

sfredelind colivia acestui prezent

bunicul răzimat în amurg

pescuind în apele noastre de fier și ciment

numără de câte ori

stăm la masă cu șarpele

ori ne lepădăm dogoarea blestemelor

condeiul de înger și harpele.

O voce maternă ca un nor resemnat

seamănă cânepa aduna fuioarele

împietrește apoi spicul și pasărea

în giulgiul său alb ne scaldă hotarele

umbra ei trece prin lucruri și ele devin

mai palide mai inutile

mâinile mele adună cu sârg

silabele oarbe în albe discrete movile.

 

Transcriere

 

Începuse să-mi dea târcoale

imaginea lui să mă obsedeze

un iepure alb se furișa

prin visele mele obeze

răsărea în drum ca o sfidare

cred c-am început să-l urăsc

aș fi vrut să-i scot în cale capcane

în colivii de umbră să-l zăvorăsc

ascuțeam în minte cuțite,

iritate și fără reverențe,

mâinile mele ar fi vrut să-l înșface

din ascunzătoarea de zdrențe.

Hârșt! și lama îi sărută gâtlejul

îl vedeam deja în frigare

bănuitor îi scrutai gâtița

cu-ngrijorare…

din hoit

în loc de sânge

se scurgeau scâncete de copil

păpuși de cârpă maimuțe nătânge

apoi fluturi vânjoși dragoni de hârtie

mlaștini în dans pătimaș

vietăți de nămol mă-nconjurară

ca pe-un borfaș

nu știam ce va fi

am încetat să mai preget
  ca din oglinzi otrăvite începură

s-acuze c-un deget

vocea lor mă mustrau

sfărmau în mine reci perimetre

ca să nu le mai știu aș fi vrut

să mă ucidă cu pietre.

 

Absență

 

Ce mai pot vindeca rostite cuvintele

parcă dormi cu celulele mării în piept

alge carbonizate te leagănă

în sternul meu stâng în sternul meu drept

ce poate fi continentul acesta în pierdere

decât o invizibilă neîntreruptă alterare

timpul – un fluviu atât de bătrân

gaură devorată de invizibile fiare

în peretele casei bătrâne un tunel

așteaptă călătorii zelos

jos mările înspăimântate

încremenite-ntr-un țipăt de piatră și os

omizi agile gonind prin miezul

lucrurilor tăcerilor

eram datori cu absența ta între noi

gol sfârtecat de coarnele rinocerilor.