Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

SCRIITORI LA ORADEA

 

Ion SIMUȚ

Virtuțile și servituțile

unei istorii a literaturii române contemporane

 

Stimați iubitori ai literaturii,

Îl avem astăzi, 20 martie 2006, ca invitat în Aula Mare a Universității din Oradea pe criticul literar Alex. Ștefănescu. Îi urăm bun venit printre noi. Sunt prezenți aici pentru a-l asculta studenți de la Litere, din toți anii de studii, elevi de la liceele orădene, profesori de literatură de la toate nivelele învățământului bihorean și mulți alți iubitori de literatură care aparțin altor specializări sau profesiuni.

 Ocazia acestei invitații o reprezintă apariția sintezei sale de istoria literaturii române contemporane, la Editura Mașina de scris, în noiembrie 2005. L-am rugat pe autor să prezinte într-o conferință marile probleme cu care se confruntă orice istoric literar atunci când își propune să realizeze o sinteză asupra perioadei contemporane din istoria literaturii. Iar tema acestei conferințe este tocmai titlul la care s-a gândit dl. Alex. Ștefănescu, într-o anumită fază a redactării, că s-ar fi potrivit sintezei sale:  Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului.

Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) este cea mai discutată și mai controversată carte în presa noastră literară din ultimii cincisprezece ani. Nu-mi aduc aminte de un alt volum care să fi creat recent un eveniment comparabil.

Vă imaginați, desigur, că răspunsul la întrebarea „Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului?” ar putea fi mult mai lung decât o conferință. Este, dacă vreți, de dimensiunile acestei „Istorii” (un volum masiv, impresionant), pe care unii dintre dumneavoastră au parcurs-o sau urmează să o parcurgă. Am văzut în sală că unii v-ați și refugiat în paginile acestei cărți, căutând părți ale răspunsului la această întrebare: ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Veți putea intra în dialog cu autorul, după ce își va prezenta un argument în favoarea viziunii sale și după ce am să încerc eu foarte pe scurt să formulez câteva idei legate de Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000  a d-lui Alex. Ștefănescu.

Să începem cu întrebarea pe care mi-o pun eu acum și pe care v-ați pus-o, cu siguranță, și dumneavoastră: care au fost dificultățile de surmontat pentru a scrie o istorie a literaturii contemporane? Care sunt servituțile la care trebuie să se supună un istoric al literaturii române contemporane? Sunt foarte multe: lectura și relectura, selecția, interpretarea, clasificarea materialului, viziunea de ansamblu, ierarhia valorilor, mizele pe termen lung. Din aceste servituți sau dificultăți de învins decurg și virtuțile.

Sunt unele dificultăți la care s-ar putea să nu vă fi gândit. Este, în primul rând, dificultatea de a cuprinde o materie imensă: o bibliotecă alcătuită din mii de volume și o epocă politică răscolită de convulsii, contradicții și răsturnări de valori. Gândiți-vă la numărul de scriitori din 1945 și până astăzi sau până în 2000. Dacă vă spun că Uniunea Scriitorilor, în acest moment, are 2400 de membri, dacă vă gândiți câți alți scriitori nu sunt membri ai Uniunii, dacă vă gândiți câți scriitori au murit din 1945 încoace, ajungem la o cifră foarte mare. Nu v-ascund că am vorbit despre asta cu dl. Alex. Ștefănescu înainte de această conferință și, împreună cu domnia-sa, – vă rog  să mă corectați, nu cred că vom găsi, totuși, o cifră exact㠖 am socotit astfel: 2400 de membri ai Uniunii, plus încă cel puțin 2000 dintre cei care trăiesc și nu sunt în momentul de față membri ai Uniunii (nu are importanță dacă sunt veleitari sau nu, important e că sunt autori de cărți care se cer luate în seamă), plus vreo 4000 (sau câți?), membri ai Uniunii sau nemembri care au murit, ne referim numai la scriitori de la 1945 încoace. Socoteala merge spre 10.000 de nume. Dintre acestea, Alex. Ștefănescu alege 110 profiluri în vedetă, la care adaugă aproximativ 90-100 de scriitori de al doilea plan, tratați mai pe scurt, dar tot individualizat, într-un panoramic rezervat fiecărei perioade – în total, deci, „Istoria” sa alege 200 de scriitori. Prim-planul îl ocupă numai 110  din cei 10.000 de scriitori, din 1945 încoace. (Avem, de curiozitate, și un răspuns statistic: numai 1 sau cel mult 2 la sută dintre scriitorii perioadei contemporane au o operă viabilă, destinată unei posterități mai îndelungate.) Să ne gândim la această dificultate a selecției, care este rodul unei îndelungi cumpăniri și dezbateri interioare. Ea este, fără îndoială, supusă controverselor, dar orice autor al unei sinteze de istoria literaturii române contemporane trebuie să ia această decizie, extrem de riscantă, dar inevitabilă, a unei selecții, pe care să și-o asume cu toată responsabilitatea. Și, mai ales, să o argumenteze cu toată onestitatea și să o justifice prin coerența estetică a gustului său.

Știu la ce subterfugiu sau la ce vină pe care să i-o atribuie criticului s-au gândit unii cu răutate. Și-au spus: „Bine, bine, Alex. Ștefănescu sau altcineva care vrea să scrie o istorie a literaturii române contemporane nici n-a citit tot, nu avea cum să citească tot”. Cu siguranță, spun și eu, dar nu cu răutate: tot, absolut tot, n-a citit, dar a citit enorm, mult mai mult decât literatura despre care a dat seama în aceast㠄Istorie”. Vreau să vă spun cu toată certitudinea și cu toată convingerea că Alex. Ștefănescu mai are materie scrisă pentru încă trei astfel de cărți, egale cu volumul acestei istorii de 1200 de pagini. Sunt miile de cronici literare publicate timp de 35 de ani. Deci a făcut selecția nu numai în numărul total de scriitori, a făcut selecția și din numărul de scriitori pe care i-a citit, din numărul de cărți pe care le-a citit și sigur că n-a fost ușor să o facă. Sunt convins că se gândește acum, după discuțiile acestea multe care s-au iscat, că anumite nume dintre cele absente ar fi meritat să apară în tabloul final. Are un răspuns convențional la reproșurile care i s-au făcut în privința absențelor: „Poate la viitoarea ediție voi include și unele dintre numele pe care le-am omis”, ar putea spune dl. Alex Ștefănescu. Dar e la fel de posibil și un alt răspuns: o a doua ediție a acestei istorii (un eventual compendiu) va fi una și mai restrânsă, așa încât speranța de a adăuga alte nume, să zicem, este mai mică decât își închipuie perfecționiștii. Ori poate că e valabilă și una și cealaltă dintre ipoteze: Alex. Ștefănescu va da și o variantă mai lungă și o variantă mai scurtă a acestei „Istorii” de 1200 de pagini, 118 capitole și cu o selecție de aproximativ 200 de scriitori.

O a doua dificultate pe care de asemenea ne-o imaginăm cu toții este aceea a schimbării de perspectivă asupra literaturii din timpul comunismului, schimbare de perspectivă întâmplată din Ž90 încoace. Dl. Alex. Ștefănescu a debutat cu o schiță a istoriei literaturii române: primul volum al domniei sale s-a numit Preludiu și este o selecție de profiluri de scriitori. Volumul Preludiu din 1977 a fost scris din perspectiva acelui moment asupra literaturii contemporane, de la acea vârstă a criticului. Perspectiva de astăzi nu mai seamănă din multe puncte de vedere cu cea de atunci. Și cel mai important punct de vedere este acesta: al schimbării – de ideologie, de epocă. Cine ar fi doritor, ar putea cerceta aceste diferențe de opinii între ce a afirmat Alex. Ștefănescu înainte de Ž89 și ce susține acum. Este scandalos că există o diferență de opinie? Nu! Cunoaștem termenul – cei de la filologie ar trebui să-l cunoasc㠖 de revizuiri, de la Lovinescu, există revizuirile și în formula de auto-revizuiri. Nu vreau să fac acum teoria revizuirilor, dar această schimbare de opinie a criticului din 1977 sau dintr-un alt an de dinainte de Ž89, față de 2005 când apare cartea, eu zic că este absolut firească. Poate fi chiar la antipod în privința unui scriitor.

O altă dificultate ar fi – și asupra acesteia n-o să insist, pentru că este una mai special㠖 devalorizarea istoriei ca istorie. Se spune că suntem într-o epocă a post-istoriei, că această idee a istoricității, care ni se trage în primul rând din romantism, astăzi nu ne mai interesează așa de mult, că, deci, ideea de istorie a literaturii, în sine, la modul general, nu mai este foarte interesantă. Nu prea este adevărat, vedem din curiozitatea noastră, a tuturor, că avem nevoie de o limpezire de perspectivă, avem nevoie să înțelegem, să ni se confirme sau să ni se spună care sunt valorile cele mai importante. Avem nevoie cu atât mai mult cu cât am trăit o perioadă confuză, nu numai înainte de Ž89, cei care am avut conștiința acelei perioade, dar am trăit o perioadă de tranziție după Ž90 și nu știu până când, până în 2000, să spunem, o perioadă extrem de confuză în care toată literatura dinainte de Ž90 putea fi anulată dintr-un condei sau dintr-o opinie. S-a spus, preluând o afirmație exagerată a lui Ioan Petru Culianu că România, în toată perioada comunistă, din 1945 sau din 1941, până în 1989 a fost o „Siberie a spiritului”. Unii publiciști, unii critici chiar au uitat sursa aceste idei, paternitatea acestor idei. A numit oare judicios Ioan Petru Culianu România comunistă o Siberie a spiritului? Iată un complex care poate apărea pentru un critic care își propune să ofere o perspectivă asupra literaturii din perioada comunistă. N-avem nici o valoare, toate valorile au fost compromise? Nu e nimic de discutat, aruncăm totul la lada de gunoi a istoriei sau a căzut de la sine toată literatura în această ladă de gunoi a istoriei? Nu mai e nimic în care să credem? Nu mai e nici o valoare rezistentă? Răspunsul d-lui Alex. Ștefănescu este această carte în întregime și ar fi de discutat care este consistența acestui răspuns, trecând dincolo de aceste dificultăți.

Sunt multe alte dificultăți. Printre ele, e de notat volumul de lectură și de relectură. Așa cum dl. Alex. Ștefănescu a spus, oarecum voalat: „ar fi bine ca aceia care doresc să mă conteste, dacă îmi contestă talentul sau îmi contestă anumite convingeri, să-mi aprecieze cel puțin munca”. Este un volum imens de muncă în aceast㠄Istorie”. Nu e la îndemâna oricui acest efort, dar în același timp vin și spun, fără a păstra această modestie a d-lui Alex Ștefănescu, că nu numai munca este în chestiune. Contează competența și credibilitatea unui istoric literar. Dl. Alex. Ștefănescu scrie și publică din 1970, anul în care a terminat facultatea, aproape numai despre literatura română contemporană. Sunt, deci, peste 35 de ani de când scrie, 90 la sută, numai despre literatura contemporană. Zi de zi, săptămână de săptămână, a citit, a scris, a dat seama de literatura contemporană, a fost la post. A așteptat Poetul, chiar dacă nu a avut un cenaclu de serviciu, așa cum a avut Lovinescu. Criticul interbelic spunea, așezat în postul de observație care era chiar casa lui ca sediu al cenaclului, că așteaptă cu răbdare să vină Poetul, marele poet. I-au trecut pragul, lui Lovinescu, mari poeți, după cum și lui Alex. Ștefănescu i-au trecut pragul publicistic (un prag simbolic, aflat în conștiința oricărui critic) poeți pe care i-a receptat cu entuziasm sau pe care i-a sprijinit pe parcursul carierei lor. A susținut o vreme o rubrică de „cenaclu prin corespondență”, unde au fost receptați cu generozitate și scriitori din Oradea, ca de altfel din toate regiunile țării. Îmi amintesc faptul că, la un moment dat, Alex. Ștefănescu a alcătuit o hartă a talentelor necunoscute din Ro­mânia, a talentelor pe care le-a descoperit la această poștă a redacției. Deci, Alex. Ștefănescu a fost la un post de veghe pentru a descoperi scriitorii care se află la început. I-a creditat și i-a încurajat pe mulți, cu generozitate. Competența lui Alex. Ștefănescu și îndreptățirea lui de a redacta o istorie a literaturii române contemporane sunt în afara oricărei îndoieli. Pledează în favoarea acestei competențe receptivitatea și lectura a 35 de ani neîntrerupți de activitate de cronică literară, de sinteză de etapă asupra literaturii române contemporane, sinteze provizorii realizate în 1977 sau în anii Ž80.

O problemă niciodată pe deplin rezolvabilă pe placul tuturor este ierarhia valorilor. Alex. Ștefănescu mizează, în privința consistenței acestui răspuns, pe centralitatea canonului, nu pe marginalități. I-a fost reproșat faptul că mizează previzibil și-i consideră mari scriitori pe aceia pe care marea majoritate  a criticilor literari îi consideră mari scriitori. Reproșul care stă la pândă în această observație ar putea fi formulat astfel, la modul colocvial-agresiv: „Ce aduceți nou, domnule Alex. Stefănescu, când ne spuneți că tot Marin Preda, tot Nichita Stănescu, tot Ștefan Augustin Doinaș, tot Voiculescu, numele pe care le știm prea bine ca figurând de patru decenii în prim plan, sunt marii scriitori? De ce nu sunteți excentric, de ce nu sunteți interesant și de ce nu produceți o răsturnare spectaculoasă de preferințe, să ne spuneți niște nume noi de care n-am auzit, că sunt mari scriitori. Aceștia sunt compromiși de comuniști sau de colaborarea cu comunismul, cu excepția lui V. Voiculescu”. Acesta ar fi unul din marile reproșuri care i s-au adus. Alex. Ștefănescu nu e un excentric, nu are ciudățenii în ierarhia valorilor literare din perioada comunistă.

Dar e excentric, e puțin ciudat când își arată preferințele din perioada 1990-2000. I s-ar putea reproșa acum lui Alex. Ștefănescu, simetric: „D-le Ștefănescu, ne dați aici niște nume noi, nu credem în ele, de ce nu ne spuneți numele alea pe care le știm noi din Ž90 încoace și pe care le-am auzit mai frecvent?” Las acum la o parte faptul că sunt marcate și numele foarte cunoscute. Istoria… lui Alex. Ștefănescu se încheie cu miza pe un poet total necunoscut: Constantin Crețan. Este numele unui poet pe care l-am descoperit la lansarea „Istoriei”, la Târgul de carte, din noiembrie 2005, la București. „Constantin Crețan” nu vă spune nimic, probabil. În afară de dl. Alex. Ștefănescu și de mine, nimeni din această sală nu știe nimic despre el. Întâmplarea a făcut ca acest Constantin Crețan să fie la lansare și să-mi dea două dintre cărțile lui, apărute în 2005 la Editura Vinea. Este, vă confirm și poate mă veți crede pe cuvânt, un poet foarte bun. Sunt și alte nume noi pe care mizează cu îndreptățire Alex. Ștefănescu pentru perioada postdecembristă. Nu vreau să intru în alte detalii. Dar semnalez această contradicție: critica i-a reproșat lui Alex. Ștefănescu că promovează foarte multe nume noi din intervalul 1990-2000 și în același timp reține ca rezistente atâtea nume vechi, pe care le știm și care s-au încetățenit în vârful ierarhiei. „Ne-am săturat de Marin Preda și de Nichita Stănescu” – ricanează unii. Nu se poate, cred eu, să răstorni scara de valori chiar așa de spectaculos și nici nu ar fi credibil. Reiau această observație: Alex. Ștefănescu nu este un critic excentric. Poate fi un reproș; din punctul meu de vedere nu e un reproș, este o simplă constatare. Reformulez acest lucru: mizează pe centralitatea consacrată a canonului, exprimată foarte, cum să spun?, conservator. Nu e destul de revoluționar în revizuiri – și asta dă unora o gravă insatisfacție.

În același timp, un alt tip de reproș, care se lățește din ce în ce mai mult, este de ce această istorie nu problematizează și nu teoretizează suficient de mult, cât am vrea, mai ales noi, universitarii. De ce nu ne spune încă o dată, de ce nu dezvoltă într-un capitol ce înseamnă neomodernismul? De ce nu ne spune ce înseamnă postmodernismul? Crede sau nu crede în generații, crede sau nu crede în grupări? Cine va citi prefața și, bineînțeles, va merge mai departe, va vedea că există un răspuns, relaxat, nu articulat într-un discurs critic universitar. Opinia d-lui Alex. Ștefănescu nu agreează aceste probleme: generațiile, grupările, conflictul sau opoziția dintre modernism și postmodernism. Își propune să evidențieze scriitorul, să releve valorile, dincolo de aceste probleme generale, în care ne putem pierde sau în care putem greși valorificând ideea de grupare, ideea de curent literar, înregimentând scriitori mediocri alături de scriitori excepționali, înșelându-ne când îi punem sub o etichetă prea generală. Tăind, ca să zicem așa, nodul gordian, tăind acest nod problematic, dl. Alex. Ștefănescu a înlăturat câteva capcane, spun eu. Asta nu înseamnă că nu se poate proceda și altfel. 

Dar mă întreb: de ce atunci când au apărut istoriile universitare, și sunt câteva istorii universitare, nici ele ireproșabile, după cum nici  „Istoria” pe care o avem în față nu este ireproșabilă, de ce acelea nu au fost discutate cum s-ar fi cuvenit? N-au fost discutate pe aceste direcții problematice: istoria lui Eugen Negrici, a lui Dumitru Micu, a lui Ion Rotaru și nu merg mai departe, că e mai veche, istoria lui Alexandru Piru. Al. Piru, Ion Rotaru, Dumitru Micu sunt exemple, n-aș vrea să spun modele, sunt exemple de istorie universitară, sunt exemple de pomelnice de nume care mulțumesc pe toată lumea. Ion Rotaru chiar se străduiește, obsesia lui este să nu uite pe cineva. Or, istoria lui Alex. Ștefănescu nu are asemenea dorințe, de a nu uita pe cineva. Face o selecție severă când arată relieful valorilor. Se oprește la 110 scriitori reprezentativi și la încă alți o sută de scriitori din plan secund. Dar sunt, după cum ne arată indicele de nume, referințe la peste două mii de personalități, care definesc o epocă.

 Ar fi apoi de relevat virtuțile publicistice ale textului. Este o istorie scrisă într-un stil publicistic și nu într-unul academic, conceptual, universitar. Este asta o problemă, un impediment? Este, dacă vrem ca o istorie a literaturii să fie scrisă numai într-un anumit fel. Am spus la un moment dat că această istorie ar trebui interzisă o perioadă scriitorilor și profesorilor universitari. Sigur că, într-un regim democratic, e interzis să interzici. Glumind, am spus că ar trebui să fie interzisă scriitorilor, pentru a-i feri de șocuri și surprize de evaluare și de scriitură. Cine s-o citească? S-o citească cititorii neprofesioniști, adică iubitorii obișnuiți de literatură, câți mai există. Există, știm cu toții că există o critică literară care se scrie numai pentru critici literari. Există o istorie literară, o colecție de studii destinată numai mediului universitar. Există poezie și proză care se scrie numai pentru critică literară, deci sunt destinate unui cerc închis. Nu e nimic rău în asta. Alex. Ștefănescu dorește să scrie o istorie a literaturii și pentru ceilalți, aș spune – exagerând – nu și pentru scriitori, nu neapărat și pentru criticii literari sau, mai bine zis, nu în mod special pentru ei. Ci pentru ceilalți, pentru iubitorii obișnuiți ai literaturii, nepervertiți de teorii.

Sunt convins că Alex. Ștefănescu vă va face să iubiți literatura română, vă va face să vă pierdeți, dacă l-ați avut, scepticismul că am avut mari valori. „Istoria” sa este o galerie de portrete, de personalități  excepționale. Transmite un fior al istoriei. Ne face să înțelegem care este drama literaturii române în comunism. În „Istoria” lui Alex. Ștefănescu avem un răspuns detaliat la ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului. Avem un tablou al valorilor durabile. Prin urmare, „Istoria” lui Alex. Ștefănescu este o carte care te face să iubești scriitorii ca personalități unice, să iubești literatura română și să crezi că avem valori importante născute și afirmate în comunism și în postcomunism, valori care ne-au ajutat să supraviețuim și să sperăm.