Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

SCRIITORI LA ORADEA

 

Alex. ȘTEFĂNESCU

Ce s-a întâmplat cu literatura română

în timpul comunismului

(Conferință susținută la Universitatea din Oradea,

în 20 martie 2006)

 

De ce exista riscul să dispară literatura

În primul rând vă salut, stimați orădeni, afectuos, pe doamne și domnișoare, respectuos, pe domni. Mă bucur că sunteți prezenți aici, mă flatează faptul că ați venit, deși mi-e teamă să nu vă dezamăgesc, poate ați fi vrut să aveți parte de un vorbitor ca Mircea Radu. Eu am stat aproape zece ani închis în casă și am lucrat la Istoria literaturii..., mi-am neglijat înfățișarea, m-am îngrășat, ca să-mi pot termina cartea. Și, dacă sunt mândru de ceva, sunt mândru de faptul că am dus la bun sfârșit o muncă grea, pentru c㠖 am explicat și cu alte prilejuri – despre talentul, inteligența, dacă există, investite în această carte, vor vorbi alții sau le vor contesta alții și nu mă voi amesteca niciodată în aprecierea ei, dar vreau să se știe că am muncit mult. Intenția de-a o scrie am avut încă de acum douăzeci și cinci de ani. O istorie a literaturii române contemporane este, pentru un critic literar, ceea ce este rolul lui Hamlet pentru un actor, adică este cartea vieții lui. Am avut tenacitatea să duc la bun sfârșit această muncă, după ce am deschis acasă un adevărat șantier. Dar asupra subiectului o să revin, în al doilea moment al întâlnirii noastre, când va avea loc lansarea propriu-zisă a cărții.

Ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Aceasta este întrebarea la care vreau să răspund, împreună cu dumneavoastră. Poate nu sunt acum în forma mea cea mai bună, pentru că am călătorit de la București cu mașina până la Oradea și a fost obositor drumul, pentru că sunt și emoționat, întrucât aici, în Ardeal, întotdeauna am un sentiment de respect aproape paralizant. Poate n-am să fiu, deci, la cea mai mare înălțime, dar vă asigur că în realitate sunt mult mai inteligent decât o să fiu azi, să contați pe chestia asta.

Repet întrebarea: ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului? Răspunsul cel mai scurt este: a supraviețuit. A supraviețuit cu mari pierderi, dar a supraviețuit, nu a dispărut. Și întrebarea pe care ați putea să mi-o puneți ar fi  următoarea: dar de ce ar fi putut să dispară? Este regimul comunist atât de ostil literaturii? Și-a propus regimul comunist să desființeze literatura? Nu cumva exagerați? De ce exista riscul să dispară literatura în timpul comunismului?

Exista acest risc în condițiile în care și alte instituții au dispărut în timpul comunismului. Și unul dintre numeroasele exemple este parlamentul, instituția cea mai reprezentativă pentru democrație. Parlamentul a fost înlocuit de Marea Adunare Națională. Aparent s-a creat o continuitate între parlament și Marea Adunare Națională. Dar ce fel de parlament este acela  care cuprinde membrii unui singur partid și care votează totdeauna cu o sută la sută din voturi fiecare proiect de lege? În mod evident nu mai este vorba de parlament, ci de un simulacru de parlament. Se poate zice cu toată certitudinea că parlamentul în timpul comunismului a dispărut și a fost înlocuit cu o caricatură de parlament, care nu poate fi considerat parlament. Exact aceasta intenționau să facă comuniștii și cu literatura, să o desființeze  prin transformarea în altceva, într-o falsă literatura, într-o caricatură de literatură, într-un instrument de propagandă.

Pentru că dumneavoastră trebuie să știți – sunteți studenți la litere, cei mai mulți, iar de profesori nici nu mai vorbesc, unii știu poate mai multă carte decât mine și au venit numai din amabilitate să mă asculte – literatura este o expresie a libertății. Ea nu poate fi folosită ca un instrument de propagandă, pentru că atunci devine altceva. Literatura n-a fost inventată de oameni ca să fie folosită la ceva, nu este o servitoare, literatura dacă vreți este o prințesă, literatura există prin ea însăși, este o desfășurare de frumusețe, un prilej de încântare. Și orice încercare de-a o aservi, de-a o transforma într-un mijloc de a obține altceva duce la deteriorarea ei, pentru că, pe cât de frumoasă, pe atât de fragilă este. Este ca un curcubeu, are o frumusețe măreață, dar și iluzorie. Splendoarea ei se volatilizează imediat. Nu putem pune mâna pe un curcubeu, nu putem pune mâna pe literatură, mai ales mâna brutală a celui care vrea să și-o aservească. Un scriitor se inhibă  atunci când cineva se amestecă în actul creației . Scrisul este cum este cântatul în baie, fiindcă am auzit că unii oameni cântă în baie. Nu poți să te precipiți și să deschizi ușa la baie și să-i spui ce să cânte, pentru că s-a dus naibii fru­musețea și autenticitatea acelui moment. Nu poți să-l chemi pe scriitor la ordine și să-i spui ce să scrie. Există o stenogramă reprodusă în cartea mea a unei discuții dintre Gheorghiu-Dej și George Călinescu. Și Gheorghiu-Dej încearcă să-i explice lui Călinescu, care deja publicase Bietul Ioanide, cum ar trebui să scrie Scrinul negru pentru că deja știa din presă că marele critic și istoric literar, scriitor complet, lucra la Scrinul negru. Și să vedeți acea stenogramă ce dramatic ilustrează necomunicarea între două personaje, două personaje care fac parte din două lumi diferite. G. Călinescu, din lumea spiritului, un scriitor adevărat, și – un activist de partid, un om de nimic, pe care numai istoria momentului l-a adus în prim-plan, străin de limbajul lui G. Călinescu, și care totuși are emfaza, are siguranța celui care dă  indicații. Și să vedeți cât de înduioșătoare și emoționantă și întristătoare este strădania lui Călinescu de a simula că ascultă respectuos sfaturile lui Gheorghiu-Dej.

Este o discuție simbolică între un reprezentant al autorităților comuniste și un reprezentant strălucit al literaturii. Mulți comentatori de azi obișnuiesc să-l judece sever pe George Călinescu, să spună că este de neiertat faptul că un asemenea scriitor a făcut concesii regimului comunist, dar uită să-l judece la fel de sever pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut presiuni asupra lui Călinescu. Ar trebui să învățăm să gândim lucrurile invers. Pe oameni ca G. Călinescu, Sadoveanu, Tudor Arghezi  să-i considerăm  victime, iar pe cei care au făcut ca ei să se afle în situația de a ceda să-i considerăm  adevărații vinovați. Faptul că există scriitori ca Lucian Blaga sau Vasile Voiculescu, care nu au cedat  presiunilor, nu înseamnă că toți aveau obligația  sau curajul să nu cedeze. Noi trebuie să ne gândim cu recunoștință la scriitorii care au creat capodopere și nu să-i acuzăm cu atâta ușurință.

Acum imaginați-vă această societate inversă...

Dar mă întorc la subiect. Tinerii de astăzi poate vor înțelege că literatura  a supraviețuit, dar nu vor înțelege de ce pun eu problema în termeni atât de dramatici, pentru că ei nu știu și nici nu-și pot imagina ce este comunismul. Oricâte teorii s-ar face, oricâte studii s-ar scrie... este foarte greu de înțeles ce-a fost  în esență comunismul. Am să încerc așa, în câteva cuvinte, să explic: în primul rând a fost o situație absurdă, fără precedent în istorie. Nimeni nu era pregătit pentru așa ceva. Societatea, cum foarte bine știți, dar  simplific acum  pentru necesitățile demonstrației, este formată de obicei dintr-o elită, din oameni de performanță care sunt puțini la număr. Este formată, totodată, dintr-o imensă majoritate de oameni obișnuiți, care într-o societate normală aspiră să ajungă la nivelul elitei, ceea ce este foarte productiv pentru că mereu, din rândul oamenilor obișnuiți sau care par obișnuiți, se ridică unii, prin competiție, se ridică și ajung în rândurile elitei. Și mai există într-o societate, în sfârșit, un număr mic de neisprăviți, de ratați, care nu-și fac datoria față de colectivitate și care nu sunt în capabili de performanțe.

Cum funcționează, deci, o societate sănătoasă? Oamenii de valoare, oamenii capabili de performanță profesională produc (bunuri, servicii) pentru binele societății și sunt răsplătiți, aplaudați, sunt omagiați, li se fac statui. Oamenii ceilalți aspiră să devină asemenea celor pe care îi admiră, și unii din ei și reușesc, iar în felul acesta se împrospătează rândurile elitei; iar cei care sunt incapabili, care de fapt nu produc nimic pentru societate sunt priviți cu înțelegere, cu toleranță și ajutați să trăiască. Asta este relația normală. În comunism, pentru prima dată în istorie, lucru care nu s-a mai întâmplat vreodată, minoritatea de neisprăviți a luat puterea, a ajuns să conducă o țară întreagă; a distrus elita prin închiderea în închisori a celor mai valoroși oameni, prin obligarea altor oameni de valoare să se exileze, să fugă din țară, prin marginalizarea lor în societate,  prin umilirea lor permanentă și mai ales prin instigarea mulțimii împotriva lor. Treptat s-a ajuns la o existență inversă în care marea majoritate a oamenilor își făcuse un ideal din a semăna cu incapabilii veniți la putere, din a le imita stilul de viață.

Acum imaginați-vă această societate inversă în care oamenii de valoare sunt închiși și culpabilizați și trebuie să trăiască cu frică, în care ți-e teamă să porți pălărie ca să nu se zică că faci parte din protipendadă,  în care ți-e teamă, la fel, să știi o limbă străină fiindcă asta înseamnă că-ți trădezi țara – iar o asemenea situație să dureze nu câteva luni, nu câțiva ani, ci câteva decenii… Timp suficient pentru ca membrii societății, în marea lor majoritate, să ajungă să-și facă un ideal din a-i imita pe impostorii aflați la putere. Este o imagine înspăimântătoare, dar care totuși a fost realitate. Acest grotesc stil de viață, în România, nu s-ar fi impus niciodată în mod spontan. O mie de ani să fi trecut și în România n-ar fi ajuns la putere, prin alegeri, partidul comunist. Românii au ceva luminos, au o voioșie, o bucurie de a trăi, un respect față de oamenii de valoare, înnăscut, și ei niciodată n-ar fi optat pentru comunism, dacă, în urma pierderii războiului, România n-ar fi fost ocupată de sovietici, care i-au obligat pe români să treacă la comunism. Deci trecerea României la comunism a fost realizată prin forță, a fost un chin pentru români să se adapteze la acest nou stil de viață pe care însă până la urmă au fost nevoiți să-l asimileze. Am văzut odată un film al lui Buńuel, nu țtiu dacă ați auzit de acest regizor spaniol, Viridiana, și e o scenă acolo care rezumă foarte bine situația din comunism. Într-un castel, aristocrații care îl locuiesc se pregătesc pentru o nuntă. Totul este fastuos: candelabre de cristal splendide, rochia de mireasă gândită parcă pentru o zână din povești, torturi etajate, cu frișcă, tacâmuri de argint, dar la un moment dat, nu contează din ce cauză, nobilii, inclusiv servitorii lor, părăsesc în grabă castelul, iar toate pregătirile de nuntă rămân intacte. În foarte scurtă vreme, castelul este ocupat de cerșetorii din împrejurimi, cerșetori care, văzând pregătirile de nuntă, intră în joc și fac nunta lor de cerșetori, grotescă. Superba rochie de mireasă este îmbrăcată de o cerșetoare puhavă, șleampătă, fără dinți. Așa-zișii nuntași se reped la tort și-și bagă mâinile lor soioase, cu mânecile zdrențuite, în frișcă, până la cot, se îmbată, aruncă cu mâncare unii în alții. O nuntă caricaturală, hidoasă înlocuiește proiectata nuntă aristocratică. Exact așa s-a întâmplat în toate țările comuniste, nu numai în România. Tot ceea ce se pregătise pentru un ceremonial elegant al vieții a fost preluat, la propriu, nu numai la figurat, de niște oameni care nu știau să trăiască, care erau plini de complexe de inferioritate, îi urau pe oamenii superiori și care i-au maimuțărit pe oamenii superiori.

 Au fost chiar situații când vilele eliberate prin trimiterea în închisoare a proprietarilor lor au fost ocupate de oameni care nici nu știau cum să folosească obiectele de acolo și le foloseau impropriu, foloseau spărgătorul de nuci ca să bată cuie sau utilizau bideul ca să-și spele pantofii.

Un zid al Berlinului între prezent și trecut

Vă povestesc asemenea lucruri numai ca să încerc să vă fac, pe dumneavoastră, care  aveți imaginație (nu și experiență de viață, întrucât sunteți tineri) să vă reprezenntați esența comunismului. Asta nu înseamnă că toți comuniștii sunt vinovați, ar fi o prostie să credem așa ceva. Mulți români au intrat în partidul comunist ca să reziste, ca să dea impresia că aderă la noul regim. Oricum, atmosfera era cu totul nefavorabilă literaturii.

În momentul când a căzut această ghilotină a istoriei peste România, literatura ajunsese, printr-o evoluție nu lentă, printr-o evoluție explozivă, în perioada dintre cele două războaie mondiale, la o mare diversitate de forme și la rafinament. Exista o literatură pentru toate gusturile, de la literatura intelectualistă  a lui Camil Petrescu, de exemplu, la cărțile pentru publicul larg  ale lui Mihail Drumeș. Exista o literatură de avangardă, dar și una tradiționalistă, exista o literatură a identității românești, dar și una exotică, evocând alte spații culturale ale lumii. Fiecare putea să-și aleagă din acest galantar de mărfuri rare tot ce-și dorea. Această bunăstare a literaturii noastre dintre cele două războaie mondiale a fost brusc distrusă, a fost brusc anulată de încercarea  regimului comunist de a desființa literatura și de a o înlocui cu o falsă literatură, cu o literatură care să fie folosită ca material de  propagandă în favoarea regimului comunist.

Care au fost metodele de desființare, cum s-a făcut, din punct de vedere instituțional, această încercare monstruoasă de falsificare a literaturii? O primă metodă a fost interzicerea cărților dinainte de război, interzicerea cărților care aduceau aminte de tot ceea ce  însemna libertate. S-au publicat, s-au pus în circulație, dar s-au publicat nu în sensul că au fost oferite publicului larg, s-au publicat în sensul că s-au  tipărit și trimis bibliotecilor, școlilor, universităților, broșuri cu liste de cărți interzise. În total au fost peste 7000 de titluri de cărți interzise (cărți de literatură, nu mai vorbesc de cărțile din alte domenii), cărți interzise cu desăvârșire, cărți pe care autoritățile comuniste voiau să le șteargă din mintea românilor, din memoria culturală a poporului român. A fost un fel de proces de mankurtizare. Nu știu dacă ați citit romanul O zi mai lungă decât veacul al lui Cinghiz Aitmatov se vorbește acolo despre un bărbat luat ca prizonier, căruia i se pune o căciulă strânsă pe capul bine ras, un instrument diabolic, atât de strânsă încât părul, în loc să crească în sus, crește invers, înspre creier și produce o ștergere a memoriei. Acel bărbat, când este eliberat, se întâlnește cu mama lui și nu-și amintește că ea este mama lui. Este o scenă înduioșătoare, cam melodramatică, dar răscolitoare, cum numai rușii (vreau să spun scriitorii de limbă rusă, pentru că Cinghiz Aitmatov nu este rus) știu să conceapă. Este o chestie monstruoasă să ștergi memoria unui om. Nu este vorba de memoria aceea prozaic-utilitară, de numerele de telefon pe care le ai în minte, nu ar fi  atât de grav, ci de o ștergere a identității;  să uiți cine ești – e un proces de dezumanizare și, implicit, de animalizare. Numai animalele trăiesc instalate exclusiv în  prezent. Pisica trăiește în prezent, nu știe ce-a fost, uită ce-a fost, n-o interesează ce-a fost. Omul știe, omul are conștiință, omul știe ce-a fost, de unde provine, ce va fi si așa mai departe. S-a creat practic un fel de zid al Berlinului, așa cum între Berlinul de Est și  Berlinul de Vest s-a construit un zid, aici s-a construit un zid abstract între prezent și trecut. Nu era voie de trecut acest zid. Cărți ale unor mari scriitori, ca Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, erau cu desăvârșire interzise. Românii trebuiau să știe doar ceea ce stabilea regimul. Au fost și cazuri când s-a permis trecerea parțială, dincolo de zid, a unor scrieri. De exemplu, din poemul Împărat și proletar, în manualele școlare s-a reprodus numai monologul proletarului. Poemul Împărat și proletar este format din trei monologuri: un monolog al proletarului care e răzvrătit împotriva celor bogați, pretinzând că el e condamnat să muncească și că cei bogați trăiesc într-un huzur permanent; proletarul instigă la revoltă („Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă”). Dar, după monologul proletarului, urmează monologul Cezarului, al împăratului care vine cu punctul lui de vedere, afirmând ceva de genul: noi avem sentimentul răspunderii, noi avem grijă față de ce face mulțimea, noi facem istorie. La sfârșit se poate citi monologul poetului care privește foarte de sus, de la înălțimea Lunii – Eminescu avea această perspectivă selenar㠖  privește de la înălțimea Lunii disputa dintre împărat și proletar și o vede ca pe o agitație inutilă, ca pe agitația unor vietăți mici, acolo undeva, jos,  pe planetă… două vietăți care  nu se înțeleg. Deci sunt trei perspective; este o falsificare grosolană să iei numai monologul proletarului, să-l reproduci în manuale, elevii să nu aibă de unde citi niciodată poemul în întregime și să le spui că, iată, Eminescu a fost de fapt, un comunist avant la lettre, i-a urât pe cei din clasele conducătoare și a chemat mulțimea la revoltă. Chiar și eu care mă ocup de literatură de o viață întreagă, târziu de tot,  pe la patruzeci și ceva de ani, am descoperit că poemul Împărat și proletar nu este absolut de loc un manifest, o chemare la revoltă împotriv㠄împăratului”, că este în realitate o privire pa­noramică asupra existenței omenești.

Versuri preparate în laboratoarele de partid

Acesta este un singur exemplu din miile de exemple de falsificare. S-a falsificat folclorul, folclorul însuși care își datorează frumusețea tocmai autenticității și spontaneității; s-a falsificat, deci, folclorul vechi, s-au publicat cărți de folclor nou, poezii de un optimism infantil, confecționate de activiști. În viziunea improvizaților folcloriști, țăranul era veșnic zâmbitor, așa ca un fel de Ion Iliescu al satelor. Apărea cu un zâmbet pe afișe, apărea cu un zâmbet în poezii, era bucuros de tot ce se întâmplă, chiar și de pierderea propriului lui pământ, prin acțiunea de colectivizare forțată: „pe toate ogoarele, au venit tractoarele și-au arat răzoarele”. Erau versuri preparate în laboratoarele de partid.

Altă metodă de subordonare a scriitorilor a fost persecutarea celor care nu voiau să se supună; scriitorii au fost drastic persecutați, lumea nu știe asta, nu vorbește despre asta sau vorbește prea puțin și mulți ziariști de astăzi găsesc o plăcere ieftină în a aminti că Mihail Sadoveanu a făcut concesii regimului comunist sau că Tudor Arghezi, și el, ca să obțină anumite avantaje, a scris Cântare omului sau 1907. Dar lucrurile nu sunt atât de simple… Zeci de scriitori au fost arestați. Au fost arestați Mircea Vulcănescu, Vasile Voiculescu, Nicolae Balotă, Ștefan Augustin Doinaș, nenumărați… sunt liste întregi. La un moment dat Petre Pandrea, care se afla în închisoare la Aiud, a întocmit o evidență a scriitorilor închiși, explicând că aceștia sunt atât de numeroși, încât s-ar putea constitui o Uniune a Scriitorilor sau o Societate a Scriitorilor Români din închisori.

Scriitorii închiși din motive politice sunt maltratați. Vasile Voiculescu, imaginați-vă asta, un om inofensiv, care nu făcuse decât să scrie literatură, care era de profesie medic și care practica la bătrânețe medicina gratuit, pentru săraci, din bunătate, un om de o bunătate impresionantă, este arestat la peste șaptezeci de ani. Acestui om bătrân, cu barbă albă, arestat în timpul nopții, îi este răscolită casa și i se confiscă manuscrisele, texte cu care azi ne mândrim, Sonetele închipuite ale lui Shakespeare, Povestirile și altele, iar scriitorul este dus, la o vârstă înaintată în închisoare, bătut, sunt câteva relatări despre modul cum era bătut: i se așeza o scândură pe piept și era lovit cu barosul, ca să nu rămână urme ale loviturilor, dar să fie distrus în interior. De altfel, la scurtă vreme după ce a ieșit din închisoare, a și murit de plămâni. Toate lucrurile astea sunt zguduitoare. Ceilalți scriitori, rămași în libertate, se simțeau intimidați de tot ceea ce se întâmpla. Merită admirație eroismul silențios cu care Lucian Blaga a rezistat în fața acestor presiuni și n-a vrut să colaboreze cu regimul comunist. Și alții (din „cercul literar” de la Sibiu sau din „școala” de la Târgoviște), care aveau cărți deja scrise, au hotărât să nu le tipărească, să aștepte un moment de dezgheț ideologic pentru ca să le publice fără să suporte intervențiile cenzurii. Dar există și scriitori care au cedat, există și scriitori care au raționat altfel: au făcut anumite concesii regimului comunist, în schimbul dreptului de a publica, pentru că li se părea un fel de amputare să nu mai aibă dreptul să publice și scrisul lor să nu mai ajungă la conștiința cititorilor. Eu le sunt îndatorat și celor care au rezistat și le sunt îndatorat și celor care au făcut acest sacrificiu de a colabora cu niște oameni pe care-i disprețuiau, numai pentru ca scrisul lor să ajungă la mine. Îi sunt recunoscător, de exemplu, lui George Călinescu, chiar dacă scria Cronica optimistului în Contemporanul, lăudând realizările regimului comunist; le lăuda, oricum, neconvins și neconvingător. El scria într-un stil atât de liber, încât, practic, subtextual, submina autoritatea regimului. Spunea ce trebuia spus, dar o spunea într-un mod fermecător; era ca și cum ar fi făcut cu ochiul și ne-ar fi îndemnat: „Gândiți liber! Nu folosiți limba de lemn a oficialității!”

Este un episod simpatic – cu George Călinescu, care, invitat să vorbească în Marea Adunare Națională, s-a jucat puțin cu sufletul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, clamând de la tribuna Marii Adunării Naționale: „Imperialiștii vor război – știți că erau adevărate campanii împotriva Occidentului, care trebuia privit cu ur㠖 da, imperialiștii vor război. Să știți însă că și comuniștii vor război – și s-a creat așa un moment de suspans, o spaimă îngrozitoare în sal㠖 ... vor război cu sărăcia, vor război cu ignoranța...” Călinescu se juca… Chiar faptul că menținea vie amintirea jocului, faptul că încă aducea aminte românilor că există joc în lume – când dispăruse ideea de joc, când totul era sumbru și inchizitorial  – chiar faptul acesta merită prețuit. Dar nu vreau să mă ocup acum doar de scuzarea acestor scriitori, vreau să  spun că trebuie privită cu înțelegere atitudinea lor. În schimb, nu trebuie privită cu înțelegere afacerea oneroasă pe care au făcut-o unii autori fără  valoare, care nu aveau talent și care, în schimb, au devenit mercenari ai partidului comunist și pe care partidul comunist i-a numit scriitori. Asta deja nu mai este o dramă intimă, asta este o impostură, adică sunt oameni care s-au dat drept scriitori pentru că au cântat așa cum le-a cerut partidul. Asta într-adevăr nu poate fi scuzat, dar aicea nu este vorba de scriitori, este vorba de niște falși scriitori.

Este interesant ce-a născocit fiecare scriitor

ca să evite interdicțiile

În încercările pe care le-au făcut autoritățile comuniste de a înăbuși literatura s-au fo­losit și de cenzură. De cenzura care a fost drastică în timpul lui Dej și insidioasă, perfidă, în timpul lui Ceaușescu, când, cum foarte bine observa colegul meu Ion Simuț, sau domnul Florin Ardelean (am stat de vorbă azi cu mai mulți oameni inteligenți și nu mai identific paternitatea ideilor). În timpul lui Ceaușescu s-a desființat cenzura, dar responsabilitatea cenzurii revenea autorilor și editorilor; te obligau să te cenzurezi tu însuți și, dacă nu te cenzurai, tot se afla și tot îți era retrasă cartea din librării; scriitorii ajunseseră să scrie foarte timorați, obsedați de gândul că încalcă vreun tabu; interdicțiile mergeau până foarte departe, erau interzise nu numai anumite idei considerate nocive, cosmopolite sau anticomuniste. Erau interzise chiar cuvinte, practic din dicționar se scoteau anumite cuvinte. Nu cuvintele alea deocheate, la care știu că vă gândiți dumneavoastră de multe ori, ci cuvinte care acum par cu totul inofensive; de exemplu nu avea voie să apară cuvântul „cruce” într-o poezie, sau cuvântul „biserică”, sau cuvântul „moarte”. Dacă foloseai cuvântul „moarte”, era ca și cum n-ai fi fost destul de entuziasmat de construcția comunismului. N-aveai voie să folosești cuvinte care evocă dragostea, nu puteai să vorbești de buze, de sâni, de alte părți ale corpului nici nu era vorba, puteai să o pățești rău de tot dacă făceai vreo încercare să le numești. În paranteză fie spus, după Ž89, ca reacție la aceste restricții, s-a revărsat în literatură un torent de cuvinte licențioase, care nici ele nu sunt literatură, ci un fel de revanșă nevrotică pe care și-o iau scriitorii pentru ca li s-a interzis multă vreme chestia asta. Trebuie să treacă foarte mult timp până când să se regăsească echilibrul.

Acestea erau condițiile cu totul nefavorabile literaturii, de care aveau parte scriitorii în timpul comunismului și, totuși, spuneam că literatura română a supraviețuit. Cum a supraviețuit? De ce a supraviețuit? De ce alte instituții n-au supraviețuit și literatura totuși a reușit să supraviețuiască? În primul rând a supraviețuit datorită vitalității ei. Literatura română are o foarte mare vitalitate, este o literatură de tip latin, exuberantă, ingenioasă, poate mai ușor ar fi fost ținută sub control o literatură gravă. De exemplu, la ruși, controlul a fost foarte sever, și câțiva eroi ai independenței de gândire s-au opus cenzurii, ca Soljenițîn sau alți câțiva. Dar în viața literară de fiecare zi, cenzura era mult mai eficientă. Românii, cu firea lor inventivă,  jucăușă, au reușit să găsească tot felul de forme de deviere de la interdicțiile care existau. Practic era imposibil să ții literatura în loc, așa cum nu poți să ții în loc apa în timpul inundațiilor, era imposibil să  stăvilești cu totul spiritul creator al literaturii române. Și este interesant de studiat ce-a născocit fiecare scriitor ca să reușească totuși să se exprime. Să vă dau numai câteva exemple. Regimul comunist venise cu obsesia monumentalității. Era, bineînțeles, tot după model sovietic. Totul trebuie să fie balșoi, totul trebuie să fie mare, să se remarce prin cantitate, nu prin calitate. Nu simțul nuanțelor, ci  simțul enormului... Țin minte că am fost la Moscova, înainte de 1989, pachetele de unt arătau ca niște lădițe, salamurile, și ele, erau uriașe, era nevoie de doi oameni ca să le care, totul era imens, clădirile gigantice, arterele de-o lățime atât de mare, încât traversarea lor devenea o adevărată aventură. Și rusoaicele erau uriașe… și piticul sovietic era caracterizat așa: piticul sovietic e cel mai mare din lume, uitându-se că ceea ce e simpatic la pitic e tocmai că e mic, se vorbea grandilocvent despre soldatul sovietic care învinge orice dificultate, care trece cu țigara aprinsă  prin Volga și iese tot cu ea aprinsă. Era un cult. Industria socialistă cu cea mai producție din lume, fabrica cea mai mare, clădirea cea mai mare etc. Casa Poporului, care este una din cele mai mari clădiri din lume, este tot expresia acestei grandomanii; acesta este modul omului necultivat de a participa la o competiție. Omul necultivat vine cu forță, cu cantitate, nu vine cu nuanțe, cu frumusețe, nu vine cu finețe, vine cu brutalitate. Și Călinescu a gândit probabil așa: că el oricum avea încă dinainte de instaurarea comunismului o anumită aspirație spre monumentalitate. La el era vorba, bineînțeles, de predilecția unui intelectual  pentru ceea ce este măreț, nu de preferința unui om primitiv pentru cantitate. Călinescu a înțeles, e de presupus, că poate da impresia că aderă la comunism pe baza acestei preferințe aparent comune pentru măreție, pentru monumentalitate. S-a consolat cu gândul că nu se falsifică pe sine atât de mult, că vorbește despre el însuși și în același timp dă și impresia că  face ceea ce-i cere partidul. Toate aceste deliberări interioare constituie o adevărată dramă, ar trebui să se nască un Ibsen ca să scrie o piesă de teatru despre trăirile unui G. Călinescu. Sau Tudor Arghezi... Înainte de venirea comunismului, este un poet care și-a scris poezia în mare măsură în replică la poezia lui Eminescu. El s-a afirmat într-o perioadă în care poezia română era copleșită de influența eminesciană. Totul era eminescian: lacul, codrii, castelele singuratice, lumina lunii, universul necuprins. Aproape toți poeții îl imitau pe Eminescu. Arghezi și-a scris poezia în mare măsură în replică la această fastuoasă frumusețe eminesciană. Arghezi a vrut să demonstreze că poezia se poate scrie și altfel; că nu-i nevoie să scrii despre codri de aramă și păduri de argint, că poți să scrii și despre umilii cartofi din pivniță. Că încolțirea cartofilor, ca și imaginea pădurilor de stejar sau de mesteceni, este un miracol. Tot Arghezi a scris despre cățelușul Zdreanță, nu despre un cal alb care îl duce pe Făt-Frumos, nu despre călătoria prin cosmos a Luceafărului, ci despre Zdreanță, „cel cu ochii de faianță”. În mod sincer, Arghezi nu iubea aristocrația, ci îi plăceau ființele umile, asta era chiar preferința lui, îi plăceau oamenii simpli, și atunci și-a dat seama că poate folosi acea înclinație a lui, reală, pentru ceea ce este modest, pentru ceea ce este umil, pentru ceea ce este insignifiant, ca să dea impresia că el, exact cum vrea regimul comunist, este de partea oamenilor simpli și împotriva elitei. Și în Cântarea omului, de exemplu, țineți minte, cum îi laudă pe oamenii simpli, cum îl laudă pe născocitorul cuiului… vrând să-și împace conștiința, vrând să dea impresia că este de partea regimului, dar în sinea lui având satisfacția secretă că rămâne el însuși.

Omagiez supraviețuirea literaturii române

Asta a fost o metodă, să cauți în tine ceva care seamănă cu ceea ce-ți pretinde să fii regimul comunist, să-ți exprimi acea caracteristică și să ții ascunse alte trăsături ale tale. O altă metodă a fost să plătești un fel de impozit partidului, mai exact, un fel de taxă de protecție, să scrii o carte integral cum vrea partidul, cum a scris Sadoveanu Mitrea Cocor, ca să-și poată publica cărțile cu adevărat ale lui, sadoveniene. Sau Petru Dumitriu, care a scris un roman penibil, Drum fără pulbere, în care laudă crima monstruoasă care s-a făcut prin trimiterea elitei intelectuale la muncă silnică la canal... Elogiind și făcând apologia acestei crime politice, el a putut, în schimb, să publice un roman extraordinar Cronica de familie, un mare roman al literaturii române, care rezistă și acum și care, citit, oferă mari satisfacții; a fost și asta o metodă. Te lingușesc, dar, ca răsplată, mă lași și pe mine din când în când să fiu liber, mi-am făcut datoria, te-am lăudat, te-am ridicat în slăvi, dar lasă-mă puțin să respir și eu. Cam asta era înțelegerea între scriitori și partid. Dorința de supraviețuire literară a fost foarte puternică, a fost irepresibilă și asta a salvat literatura română.

Literatura română a supraviețuit, dar cu mari pierderi. La capitolul „pierderi” trebuie înregistrate nu numai deformările pe care le-a suferit literatura română, dar și textele care ar fi putut fi scrise și n-au fost scrise din cauza lipsei de libertate. Cum zice Blaga : „păduri ce-ar fi putut să fie, și n-au să fie niciodată”...; la rândul meu, evaluând literatura română contemporană, deplâng pădurile care ar fi putut să fie și care nu au fost și nu vor fi... Când se va face un proces al comunismului, va trebui ca pe lista pierderilor să fie menționată și literatura care ar fi putut fi scrisă, dacă scriitorii ar fi fost lăsați în pace.

Literatura care a rezultat, în condițiile acestui permanent conflict, tacit sau zgomotos, cu autoritățile comuniste, este o literatură puțin cam palidă;  am făcut la un moment dat următoarea comparație: este ca și cum într-o grădină ai așeza o lespede uriașă de piatră și ai urmări ce se întâmplă în timp cu plantele de dedesubt. În varianta cea mai tristă, ele mor, iar sub lespedea aceea nu mai găsești decât râme, poate. La noi însă nu s-a întâmplat așa, la noi s-a înregistrat o variantă care dovedește, repet, vitalitate: cu multă răbdare și cu multă tenacitate, plantele au reușit să-și facă loc pe sub lespede și să iasă la lumină. E adevărat că au tulpinile cam albicioase și contorsionate pentru că încercarea de a evada a fost istovitoare și au ieșit infirmizate, dar uneori dau niște flori de o frumusețe stranie, care merită admirate. O asemenea floare, de vis, este de exemplu poezia lui Nichita Stănescu, despre care nu-ți vine să crezi că a apărut în timpul comunismului. Dacă doar el ar fi scris ce a scris, tot am am putea considera că literatura română s-a salvat. Dar n-a fost numai el, au fost zeci de scriitori care s-au exprimat, într-un fel sau altul.  În Istoria literaturii române contemporane omagiez această supraviețuire a literaturii române. Deplâng pierderile pe care le-a suferit, dar îi sărbătoresc succesul de-a nu fi dispărut.

 (Transcriere realizată sub coordonarea

lui Ion Simuț și verificată

de autorul conferinței)