Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

TRIPTIC

de

Al. CISTELECAN

Dumitru Chioaru, Aurel Pantea,

Nicoleta Sălcudeanu

I. – Optzecismul eroic

 Dumitru Chioaru nu-i poet doar cînd scrie poeme, ci și atunci cînd scrie (un fel de) critică. Și asta nu pentru că ar metaforiza excesiv limbajul critic sau l-ar colora peste măsura cuvenită (din contră, din această perspectivă e un limbaj de acuratețe), ci numai pentru că rămîne la un fel de responsabilitate amicală, pe de o parte îndulcită în judecăți, pe de alta – scutită de orice repere referențiale. Ca mulți alți poeți care-și fac de lucru improvizînd comentarii și recenzii, și Dumitru Chioaru are deplină încredere în sine și nu-l interesează nici o iotă din ce vor mai fi zicînd și alții. Ce-i drept, dacă nici poeții nu se vor fi pricepînd la poezie, nu știu, zău, cine s-ar putea pricepe. Așa că această încredere e deplin motivată. Nu-i, totuși, mai puțin adevărat că, asemeni tuturor încrederilor prea depline, și a lui riscă să repertorieze și să recicleze lucruri deja cunoscute; ba unele – destul de multe – chiar prea bine. Așa se întîmplă însă ori de cîte ori intuiția lucrează fără fișe ajutătoare; și asta nu doar în cazul poeților-comentatori, ci și în cazul criticilor, să zicem, propriu-ziși. Iar poeții-comentatori nu prea pun preț pe fișe (aparte George Vulturescu, care face, prin contrast, aproape exces de scrupul), mizînd exclusiv pe intuiție. De regulă această intuiție lucrează corect și la Dumitru Chioaru, dar ar fi exagerat și, oricum, necuvenit să i se pretindă să lucreze și original, să nu spună ce s-a (mai) spus. Dacă eliminăm cumva această exigență cam prea nelalocul ei, toată galeria de portrete din Developări în perspectivă (Ed. Cartea Românească, 2004) capătă stricte însușiri de corectitudine, de rezumat numaidecît onest. Altminteri, în toată cartea dacă există vreo referință la critic㠖 și atunci, firește, așa, la grămadă, gen „critica a remarcat”; sau, cînd e mai specific – „unii critici văd”; dar și asta se întîmplă foarte rar, probabil din accident. Dumitru Chioaru se ferește atît de metodic de orice dialog critic încît această metodă nu i se poate trage decît din spaima că orice întîlnire de acest gen i-ar corupe candoarea intuițiilor.

Îi vine în sprijin și opțiunea pentru „un impresionism critic de sorginte lovinescian㔠– dar de aceast㠄sorginte” numai întrucît nu „recurge la o grilă teoretic㔠prealabilă sau la vreo metodă constantă de abordare. E vorba, deci, de lecturi libere, neconstrînse de pre-judecăți, de lecturi prin adecvare spontană, care se bazează pe „capacitatea operei de a oferi indici de interpretare” (p. 14). „Portretele”, chiar și atunci cînd sînt obținute prin contopirea unor recenzii, sînt „sintetice”; măcar în principiu. Luate la bani mărunți, multe din ele sînt depășite de situația… bibliografică. Dumitru Chioaru a lăsat lucrurile cum erau și nu și-a mai actualizat nici portretul, nici bibliografia. Sună, astfel, ciudat, în 2004, observații de felul acesta: „Poeta a publicat pînă acum două volume de versuri”, cînd ea – e vorba de Marta Petreu, a publicat, de fapt, cel puțin șase. Și situația se repetă invariabil în cazul tuturor poeților pe care Dumitru Chioaru a apucat să-i comenteze ceva mai demult. Nu știu dacă datarea comentariilor e o scuză suficientă pentru asemenea anacronisme.

Selecția autorilor (ca și evaluarea lor) poate fi bănuit㠖 se teme deschis Dumitru Chioaru – de o oarecare „subiectivitate”, asumată scurt. Totuși, dincolo de ea, autorul e convins că a alcătuit o galerie cu „cei mai importanți poeți optzeciști”; e drept că, în finalul argumentului introductiv – În loc de portret de grup – el pariază doar pe speranța „că acei cîțiva poeți care vor supraviețui literar generației lor se află printre cei analizați în aceste sumare exerciții de lectur㔠(p. 16). N-ar fi de mirare, devreme ce sînt comentați nu mai puțin de 47 de poeți, plus Chioaru însuși. Dar dac㠄cei mai importanți poeți” dintr-o generație amenință să aibă consistența unui manipul, nu e prea mult optimism și eroism de evaluare la mijloc? Cine a mai văzut generație cu 50 „cei mai importanți poeți”?! Asta, cu siguranță, nu i se poate întîmpla decît generației ’80, în toiul visurilor sale de mărire.

De un delir de grandoare sufer㠖 și asta imediat – introducerea în galerie. De la bun început Dumitru Chioaru ia un ton eroizant atît de disonant cu realitățile încît fiecare afirmație ar trebui să lase în urmă un pregnant sentiment de jenă… de nepotriveală. „Apariția generației literare ’80 – zice el abrupt – a fost o surpriză”. Mda, de ce nu?! Fiecare generație e o surpriză, oricît ar fi ea de așteptată; așa sînt generațiile, pe cît de așteptate și previzibile, pe atît de… surprize. Generații surprize-surprize, dar nu de felul celei optzeciste, căci aceasta s-a ivit „într-o cultură îmbîcsită de ideologia național-comunismului” (p. 7). Și generația ’60, de-o pildă, s-a ivit într-o cultură îmbîcsită, de nu chiar mai îmbîcsită; degeaba însă, căci n-are stofa eroică a optzeciștilor: „generațiile anterioare – le-o spune de la obraz Dumitru Chioaru – își renegociaseră contractul cu regimul, făcînd compromisuri în schimbul unor privilegii” (p. 8); pe cînd optzeciștii au făcut atît de radicală opoziție la regim încît în comparație cu ei „rezistența la comunism a generațiilor anterioare a devenit” o biat㠄constestare cu mijloace culturale” (p. 7). Sub ochii lui Dumitru Chioaru optzeciștii mai că nu se organizează într-un fel de a doua rezistență armată anticomunistă, doar că acuma nu în munți, ci pe la colocviile de poezie de la Sighișoara, într-o „marginalizare” asumată; de aici, din marginalizare, ei „au alcătuit literatura română de sertar” (de care va fi avînd știință doar Chioaru, dacă nu-i cumva vorba de o metaforă; literal, sertarele optzeciștilor, afară de unele cărți întîrziate prin edituri, au fost mai degrabă eminent goale decît arhipline). Pînă și ideea de generație optzeciștii au folosit-o ca pe una combatantă politic, „ca strategie a solidarității lor în lupta cu propaganda și cenzura comunistă, dar și ca reacție împotriva conformismului politico-ideologic al generației ‘60” (p. 8). Judecățile acestea sumare, care împart meritele și defectele cu sacul, devin de-a binelea hazlii prin retorica absolută a eroizării. Nu-ncape vorbă că vor fi fost destui scriitori prin „generația ‘60” care vor fi făcut compromisuri; poate chiar mai mulți decît printre optzeciști, care nici ei nu vor fi fost cu toți miei și viteji deodată. Dar cine e „generația ‘60”? Fiecare generație e ceea ce rămîne din ea; fiecare generație e valorile ei. Cînd vorbim azi de generația ’60 nu cred că se gîndește nimeni la, să zicem, Nicolae Dragoș sau Dinu Săraru, ci la alde Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ana Blandiana… Lor – și lor? – li se adresează vorbele grele ale lui Chioaru? Așa s-ar părea, devreme ce optzeciștii, tot ei, sînt cei care au pus capăt protocronismului. E un gest frumos din partea optzeciștilor, cu atît mai sublim cu cît au semnat, în toiul luptei, sub numele lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Iorgulescu… Acum, însă, firește, meritele trebuiesc restituite cui de drept.

Nimic, de altminteri, nu-l poate opri pe Dumitru Chioaru din avîntul lui „dă-i și luptă și luptă și dă-i”. Pînă și textualismul devine o baricadă politică; nu o literatură care se închide în sine, ci una luptătoare; asta pînă cînd apare stindardul postmodernist, pe care, pentru subversiune mai eficientă, și l-a însușit „majoritatea optzeciștilor” (p. 9). După ce a dat jos regimul comunist, generația ’80 a mai dezertat de sub stindardul postmodernismului care, se vede treaba, nu-i reprezenta pe toți. Ba, la drept vorbind, îi reprezenta pe foarte puțini, cei mai mulți grupîndu-se, la Chioaru, în eșaloanele neoexpresionismului, neoavangardismului și manierismului. Dar cum au combătut o vreme sub postmodernism, fie și din strictă solidaritate conjuncturală, nu-i de mirare că, în analiza propriu-zisă, optzeciștii se încurcă, la rînd, unul cîte unul, în modernism și postmodernism, fiind cînd moderni, cînd, cîteva rînduri mai încolo, postmoderni.

Rareori generația ’80 a fost atît de vitează pe cît e ea contemplată de Dumitru Chioaru. Eroismul de aici nu e unul umflat, cumva prin cuvenită exagerare, ci unul de-a dreptul inventat. Păcat, pentru că adevăratele merite ale optzeciștilor nici nu se mai văd de sub atîta beatificare. 

 II. – Complexul savantului

 Pe cît nu-i pasă lui Dumitru Chioaru de erudiție, avînd doar grija propriei spontaneități „impresioniste”, pe atît, în schimb, îl angoasează erudiția pe Aurel Pantea. În comentator, Aurel Pantea mai că nu face un pas fără un prealabil apel la o autoritate. Invocarea unui savant – de regulă suprem – e un gest ritual în comentariile sale, cu atît mai obligatoriu cu cît acestea urcă dinspre simpla notiță sau recenzie spre consistența unui studiu. Ce-i drept, nici Aurel Pantea nu stă de vorbă cu fauna măruntă a criticii literare, care lipsește (aproape) cu desăvîrșire de-a lungul tuturor Simpatii-lor sale critice (Casa Cărții de Știință, Cluj, 2004) dedicate poeziei contemporane. Chiar cînd face critică de întîmpinare, nu la critici se uită el și nici nu se ia după ei (decît fără să-și dea seama); privirea lui e ațintită spre piscurile filosofiei sau teoriei, spre citatele ilustre, din care se convinge de temeinicia conceptelor. Cînd aceste duhuri înalte coboară doar spre a întemeia acuratețea conceptului e încă lucru pozitiv, chiar dacă și ostentativ sau, uneori, de-a binelea emfatic. Dar de regulă ele nu vin doar în sprijin, ci cu pretenții de a face din literatură o simplă demonstrație de adecvare. Poeți adevărați sînt puși astfel să ilustreze teze ale unor comentatori; creația devine în acest chip simplă demonstrație, simplă aplicație literară a unor concepte mai înalte; creatorul e inhibat în fața comentatorului (filosof, teoretician, poetician, ce-o fi el) și tot ce poate el năzui mai înalt e să-l adeverească pe acesta. Satisfacția supremă vine la Aurel Pantea din coincidența unei viziuni poetice cu o propoziție filosofică; din creditarea celei din urmă prin cea dintîi; la urma urmei, poezia nu e altceva decît încă un argument în favoarea filosofiei. Creatorul se vede astfel pus într-o condiție de subsidiaritate față de comentator, dacă nu de-a dreptul într-una de inferioritate. Tot ce poate el mai mult e să-l acrediteze pe acesta. Aurel Pantea e de la natură poet și-i cu totul de mirare cum se lasă ghidat de acest complex al savantului care inversează atît de radical etica raporturilor, dînd comentariului supremația și rezervînd creației rolul de ancilla. Poezia, ce-i drept, a mai fost într-o astfel de situație, dar tare de mult…

Complexul savantului e atît de feroce încît el e enunțat din chiar prima frază a cărții, de acolo de unde aflăm că, bunăoară, „condiția poetică a lui Radu Stanca ilustrează un ‘caz’ al sublimului, așa cum îl găsim expus într-o carte a lui Andrei Pleșu” (p. 5). Ca și cum n-ar fi fost destul, cîteva rînduri mai încolo poetul mai face o dată penitență de ilustrare: „ontologic, poezia lui Radu Stanca ilustrează cîteva propoziții kierkegaardiene” (p. 7). Nu trece mult și, cînd vine rîndul lui Doinaș, aflăm că și poemele acestuia „întrupeaz㔠„cel puțin două atitudini lirice, din cele de care vorbește Wolfgang Kayser” (p. 12). Iar viziunea lui despre „unu” nu e decît o traducere – sau adaptare – pe versuri a unei fraze din exegeza lui Sorin Vieru la Parmenide. Aproape la rînd poeții n-au altă treabă decît să beatifice niște propoziții filosofice, ca și cum viziunea lor s-ar nutri exclusiv și adecvat din adevărul acestora. Chiar cînd operează ei înșiși cu vreun complex, acesta trebuie acreditat dinainte de un filosof, căci poeții nu pot inventa, de la sine, oarecum spontan, complexe și nici nu le pot folosi aberant, ci numai după manual. Așa pățește, de pildă (dar nu e singurul caz), Marta Petreu în cazul concret al resentimentului, pe care e cît pe ce să nu-l folosească după tipic. „Or – îi vine numaidecît în ajutor Aurel Pantea –, resentimentul a fost definit (Scheler) ca o formă a neputinței de a face rău” și, prin urmare, „el poate fi creator” (p. 160). Cu siguranță că Scheler așa va fi zicînd, căci memoria lui Aurel Pantea e atît de pioasă încît citează și cînd parafrazează; și mai sigur e că alții vor fi zicînd altele despre resentiment și că, poate, dreptatea nu-i toată de partea lui Scheler; dar sigur de tot e că Marta Petreu n-a luat resentimentul din cărți, din bibliografie, ci l-a produs singură; asta e, de fapt, diferența dintre poet și comentator: poetul își fabrică singur materialele, pe cînd comentatorul le preia de prin cărți. Cel dintîi n-ar trebui să aibă chiar așa grave complexe în fața celui din urmă. Nu Radu Stanca are nevoie de Andrei Pleșu, ci, firește, Andrei Pleșu de Radu Stanca, pentru eventuale clasificări; cînd e vorba de poeți, clasificările n-au cum să-i premeargă, așa încît ei să vină doar să le ilustreze. Și nici „conceptele” nu le vin de-a gata, oricît ar fi fost ele lămurite de teoreticieni. De fapt, ori de cîte ori în această cauză intervine un poet, teoreticienii trebuie s-o ia de la capăt. Căci poetul e purtat nu de obediență, ci de violență.

Ce-i drept, Aurel Pantea nu recurge la citatul absolut pentru fleacuri. El pornește de la asemenea afirmații radicale numai pentru a putea aborda decis liniile de structură ale viziunii, pentru a putea configura impactul ontologic al acesteia. Căci pentru Aurel Pantea portanța ontologică a poeziei e faptul ei întemeietor; o astfel de fundare – deopotrivă inițială și final㠖 urmărește el. Nu literatura ca spectacol textual îl interesează, ci literatura ca mărturie existențială; nu literatura ca artă, ci literatura ca existență; nu joc/joacă, ci condiție. Tocmai de aceea comentariile lui sînt abrupt substanțialiste. Ele nu se (prea) încurcă în observații de artisticitate, ci sar direct în cazanul vizionar. Astfel de sărituri nu sînt, uneori, fără primejdie – văzute dinspre partea criticii; căci în elanul lor Aurel Pantea trece aproape regulat peste precauțiile de evaluare; el nu mai stă să coreleze performanța de artă cu eventuala coerență vizionară și nici nu o face pe aceasta să depindă de prima. E ca de la sine dat că toți poeții au un nivel vizionar și că acesta nu e condiționat de starea de artă a poeziei respective. Or, dreptul la viziune nu e chiar atît de natural și nici cel mai bine împărțit dintre bunurile poetice. Nu există viziune dincoace de artă, chiar dacă multă lume se chinuie și chinul acesta reclamă imediată compasiune. Această premisă generos democratică nu e neapărat un efect de metodă sau de concept; de cele mai multe ori ea e, și la Aurel Pantea, victima unei politeți exagerate, care se străduiește să nu ofenseze; de aceea, în cazul multor poeți discutabili, Aurel Pantea trece la eufemisme descriptive destul de criptice (dar nu de nedezlegat). Dar cum tot descripția e aplicată și în cazul reportajelor despre fenomenologia viziunii, se ajunge la un fel de egalizare a poeților în care între, să zicem, Boris Marian și Ion Mureșan nu e mare diferență. E adevărat că poeții își pot permite să-și conserve eleganța, dar uneori și-o pierd tocmai din exces de conservare. Nu poți fi elegant, în aceiași termeni, și cu Mircea Cărtărescu și cu Dan Iancu; înseamnă a nu mai fi cu niciunul.

Saltul direct în camera obscură a viziunii mai aduce după sine și un efect de esoterism. Comentariile lui Aurel Pantea folosesc un limbaj inițiat – și nu unul dobîndit după prima treaptă; pe de altă parte, ele nu folosesc decît celor care au citit în prealabil cartea despre care se face vorbire; căci Aurel Pantea nu vorbește cu profanii; cu atît mai puțin cu ignoranții. Critica lui nu e de popularizare, ci de inițiere. Ea nu e niciodată un releu spre cîmpul exterior și nu-și propune să aducă literaturii alți acoliți. E o critică nemiloasă cu cei dinafară.

O critică, altminteri, apoftegmatică, indiscutabilă și netă. Propozițiile ei sînt gravate scurt, ca niște ștampile definitive și absolute. Aurel Pantea le emite aproape la telegraf. Ba le mai și bate în cuie. Și le bate atît de temeinic încît și dacă se răzgîndește nu le mai poate scoate. De regulă el începe cu propoziții rezolute: „În cea mai cruntă și nemiloasă dintre cotidianități trăiește imaginația poetului Ioan Moldovan”, zice el, de pildă, la p. 100. Siguranța e cea care primează, îndoielile, dacă vin, vin abia pe urmă: „cred că am exagerat”, adaugă ceva mai jos; dar din cum se desfășoară apoi comentariul se vede că, de fapt, n-a exagerat deloc: tonul și altitudinea luate în deschidere sînt definitive. Și, în general, pline de elan empatic ori de cîte ori e vorba de poeți care se țin pe urmele lui Orfeu, de excursioniștii infernului. Nu-i de mirare, Aurel Pantea fiind și el un turist cu abonament de favoare în aceleași zone. Doar iluminații suscită mai mult entuziasm, dar probabil că din alt complex, devreme ce nu-l jenează gramatica pur exclamatorie a unor „mistici”.

Lucrînd exclusiv în minele viziunii, cu un program tenace de a fi martorul geologiei acesteia, Aurel Pantea scoate la lumină propoziții extrem de acute despre morfologia fiecărui poet. Cu singura condiție să fie vorba, într-adevăr, de un poet. Dar pentru asta nimeni nu trebuie să se lase la mîna lui Aurel Pantea.

 III. – Malițiuni și devoțiuni

 Poeții, chiar prinși în flagrant delict de critică, tot oameni ai unei culturi de monolog se dovedesc. La rîndul lor, criticii nu pot scăpa de blestemul dialogului nici măcar atunci cînd își propun anume să se joace. Deși poate nu pare, criticii sînt oameni de cenaclu, pe cînd poeții sînt, de fapt, recitatori. Nu știu cît de importantă e această deosebire, dar de bătătoare la ochi e bătătoare. Pînă și o jucătoare (și o jucăușă nu mai puțin) cum e Nicoleta Sălcudeanu nu poate scăpa de responsabilitatea dialogului din cenaclul critic; de evitat nici nu pomenesc, întrucît e evident că acesta e mai degrabă căutat și provocat decît fentat. Referințele, se vede, pe critici îi stimulează, pe cînd pe poeți, probabil, îi întristează. Așa că Pasiențe-le (Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, București, 2005) Nicoletei Sălcudeanu, departe de a fi un joc de solitudine, sînt, de fapt, un joc de societate; de societate critică, firește. Poate că Nicoleta Sălcudeanu nu va fi știind, în fiecare caz în parte, tot ce s-a spus înaintea ei, dar de lucrurile importante ține să țină seama. Și nu fără un ce folos; căci îndată contrează și ripostează, ca un jucător cu ambiț și reflexe ascuțite; dar și cu cărți în care are încredere. E drept că nu stă mult să împartă dreptăți în stînga și-n dreapta, printre referenți, dar tocmai vioiciunea acestor punctuale observații tranșante asigură mersul polemic sprințar al propriilor comentarii.

Mai mult însă decît să tragă cu ochiul la unul și la altul, ca să vadă cine ce zice, Nicoleta Sălcudeanu e preocupată de găsirea acului din carul cu fîn al operei pe care o, cu grație ma­lițioasă, foiletează. Deși îi mustră (dar numai cu ironie, nu și cu mînie) de cîteva ori (ce-i drept, în trecere) pe acești căutători specializați, ea însăși e tot o căutătoare de asemenea ace pierdute; dar mai ales de noduri în papură. Și încă una metodică, ori baremi încăpățînată. Căci nu se lasă pînă nu le găsește. Iar de preferință nu le caută la oameni (critici) mai simpli, mai anonimi, ci la marile vedete; pe cei dintîi îi mai menajează, cu tact, pe ceilalți, însă, îi deranjează parcă anume, cu program; e drept că nu ireparabil și impardonabil, ci doar cît să se trezească. Dar termenii deranjului sînt, uneori, destul de drastici, ori măcar neplăcuți; cum e această observație punctuală la una din cronicile de pe lista lui Manolescu: „cronica stîngace la volumul lui Geo Bogza /…/ amuză și contrariază prin platitudini bombastice și gracilități de compunere școlar㔠(p. 14). Cînd observațiile vizează lucruri mai grave, tonul devine mai calin, tocmai spre a echilibra greutatea celor spuse: „nu tocmai poezia – zice cronicăreasa – este punctul forte al comentariului manolescian. Neconfecționîndu-și un arsenal conceptual de fină precizie (chiar de minimalist) ca în cazul prozei, teritoriul liric este explorat extensiv” (p. 15). Mai mare caz și tapaj se face de lucrurile care pot fi, de fapt, admise ca greșeli iertătoare, ținînd de opțiuni. Cum și face Nicoleta Sălcudeanu, de-o pildă, pentru omiterea lui Dumitru Țepeneag din listă: „De neînțeles bastardizarea lui Dumitru Țepeneag și a inovației propuse de acesta” (p. 17). Lucrurile grave sînt spuse delicat, lucrurile ușoare – cît se poate de răspicat.

Un fel de arțag simpatic, făcut deopotrivă din răutăți gratuite și acoperite, e prezent pretutindeni în cronicile Nicoletei Sălcudeanu, dîndu-le o juisanță sui generis; o juisanță a inteligenței care-și profesează verva pe seama contradicțiilor sau contrarietăților. E limpede că, în primul rînd, cronicarul caută dinadins pricină cărților comentate; cînd nu le găsește pricin㠖 sau nu una îndeajuns de excitant㠖 ea le caută chipul ascuns, imaginea de după draperia academică.

Căci și mai mare plăcere decît căutarea obstinată a nodurilor în papură îi procură Nicoletei Sălcudeanu transformarea criticilor (trei sferturi din carte e despre critici, iar ultimul despre diariști de toate felurile) în personaje; comentariile se angajează atunci într-un fel de procesare pe etape care scoate la sfîrșit un cu totul alt critic decît cel inițial. Dacă are timp și pretexte destule – adică suficiente cărți – Nicoleta Sălcudeanu purcede metodic la convertirea respectivului, printr-un proces de seducție și identificare desfășurat in crescendo. Un astfel de spectacol e dus la capăt aici doar în cazul lui Gheorghe Perian (una din cele două admirații supreme ale cărții, alături de, în cealaltă secțiune, Livius Ciocârlie; admirații aproape de devoțiune, bazate pe un fel de euforie a identificării), care e preluat, de pe panoul public, în înfățișarea sa clasic-academică. Dar cum „prin lectură ești tentat să cauți întotdeauna ceea ce găsești mai greu, acul în carul cu fîn”, Nicoleta Sălcudeanu, cu toată greutatea, îi și găsește lui Perian o calitate dosită: colocvialitatea (p. 55). Asta la primul popas, asupra Scriitorilor români postmoderni. La al doilea popas (pe seama Paginilor de critică și istorie literară), e folosită o „cheie de lectur㔠anume „scandaloasă”, pentru că, aparent, nepotrivită: aceea care duce la revelarea „senzualității critice” (p. 57), avînd în vedere că atîta austeritate și rigoare nu pot să nu dea de bănuit. Nu-i de mirare că de îndată iese la iveal㠄rafinamentul senzual al istoricului literar” (p. 58). Odată atras pe acest drum, aulicul istoric literar se trezește, la a treia ședință de transformare (ce are ca obiect A doua tradiție), un hîtru disimulat, „amorezat de cîntecele lumești” (p. 62). Concluzia recapitulativă e că Gheorghe Perian este „un critic și istoric literar cool” (p. 64); necum uscat și scorțos, cum părea la început, cum le părea celorlalți, reputatul se dovedește, de fapt, unicul postmodern în stare naturală; pe scurt, „un clasic postmodern în viaț㔠(p. 66), cel mai simpatic dintre simpatici. Nu toată lumea e dusă chiar în această manieră cu zăhărelul, nu toată lumea trece (e trecută) prin transformări atît de radicale, dar mai nimeni nu rămîne nici cum era. Pînă și efigia atît de consacrată în decență și cumințenie a lui Ion Pop e întoarsă cu metodă și afecțiune, astfel că, pe sub hieratismul blînd, „se descifrează o secretă violenț㔠(p. 31). „Ghicitul în cărți”, anunțat ca program jucăuș în avertismentul de deschidere, e luat temeinic în serios; oricum, dacă nu izbutește să ghicească, Nicoleta Sălcudeanu desenează singură noi figuri peste cele standard(izate). De regulă chipuri mai umane, mai atractive. În cele din urmă, critica Nicoletei Sălcudeanu se dovedește o stilizare premeditată: din instanțe, criticii devin oameni de treabă, oameni, cu precădere, simpatici, cu care e mai mare dragul să stai la taclale – dacă li se dă jos masca.

Pe cît pare de răutăcioasă, cultivînd nativ, dar și programatic, maliția, pe atît, de fapt, critica Nicoletei Sălcudeanu e binevoitoare. Măcar pentru că mereu binedispusă și pentru că își transformă, cu un fel de răsfăț euforic de sine, victimele în parteneri de dialog, îi aduce la condiția proprie de colocvialitate și directețe. Căci Nicoleta Sălcudeanu nu practică scrisul adînc și nici pe cel sclifosit; din contră, ea profesează scrisul frivol, cu înflorituri și jocuri de ironie și nu sfiește să iasă în direct pe scenă: „Așa și eu, și de aceea mie scrisul lui Livius Ciocârlie îmi place foarte, foarte mult” (p. 131) etc. etc. După cum, atunci cînd i se înmoaie inima, nu se sfiește nici să-și preschimbe causticitatea în suavități extreme: „Lăsînd citatele la locul lor, adulmec doar blîndețea sfîșiată, prevenitoare, tandră, cu care sunt acestea răsfoite; aici paginile trebuie întoarse ușor, fără zgomot, să nu trezească vreun fluture din somn” (p. 34). Precum se vede, alături de concepte, Nicoleta Sălcudeanu mînuiește și o partitură de afecte care merg de la maliția suverană la tandrețea diafană. Dar și această afectivitate liberă e folosită în beneficiul vivacității, al criticii de vervă seductivă.

E drept că euforia jocului de-a critica dă observațiilor un aer jovial și frivol; nu le admite ca definitive și poate nici măcar ca grave. Dar pe sub parada ludică Nicoleta Sălcudeanu e, de fapt, un critic sever. Numai că de o severitate în totul agreabilă; o severitate de alint malițios.