Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 4 (485) aprilie 2006

VITRINA CU CĂRȚI

 

Mihai VIERU, Dana SALA, Alina BALAJ,

Mircea COPIL, Lucian SCURTU

Poetul Fintiș

 Ioan Vintilă Fintiș ni se înfățișează ca un spațiu poetic aparte, oarecum paralel cu cel al 80-ului și ca un fel de underground, datorită căruia percuția interceptării îl și face nu numai viabil dar și solvabil poetic. Dacă generația 80 este comparabilă cu valoarea și popularitatea mișcării beat, poate atunci Vintilă Fintiș lejer ar putea fi comparat cu apartenența la pop-art-ul lui Warhol, la grafismul rock etc. Vintilă Fintiș ne propune o obsesie, dacă nu cumva ne și forțează să o acceptăm: ierarhiile transcendente cu un corespondent precis: poetul. În fapt, ceea ce face Ioan Vintilă Fintiș este o receptare zobitor subiectivă, a unor dimensiuni mai mult de trei care, pentru putința actului, trebuie să instituie o limpezime în trup asociată cu frig, cu descompunere la nivele microelectronice și desigur presupun și o întremare la fel de dureroasă. Elementul de legătură între informația percepută de poet și lume este însuși poetul. Varianta de receptacul a poetului Fintiș este una strict religioasă, chiar dacă ne-canonică, chiar dacă ne subsumată strict ierarhic la modul vizibil. Este o re-ligare specială, particularizată. Ioan Vintilă Fintiș ne dă senzația de un exercițiu de mîntuire strict personal. Și asta pentru că însăși moartea ca gest nu are o finalitate mandalică, lîngă o apă, un teren plat, o plajă, insulă, ocean, viziuni comun – deja – paradisiace, ci este o orogeneză prelungită jungian: Din care parte// să atingem lucrurile// și ele adormite?// Dincolo/ obsesia morții închipuind/ o mie de trepte.// Munte și Vale// Un strop de lumină/la marginea vieții/ neîncăpătoare. Traseul lui obstaculat nu se oprește la suișuri și coborîșuri de viață, întrucît și sentimentul este acela de a evita văditul comun. Cum Vin­tilă Fintiș nu e un manelist veleitar, simte nevoia de prolonguement  de soi meme  nu numai în ce am putea numi cărarea lui strîmtă personală și lirică, ci a sinelui. Aici nu ne gîndim la faza/fraza noiciană în nici un fel, ci la o asceză deloc limpede și contorsionată a laicului religios a mireanului profan care nu deschide gura să profaneze: Porțile s-au deschis/ Grota ochiului ninge./ Unde este calea promisăi. Poetul Fintiș are ceva în scris din „prăpăstiile” profetului Iona. Ni­chita Stănescu spunea odinioară în continua lui poetizare, aproximativ: Ninge tu dacă poți! Se pare că Vintilă Fintiș în răsucirea în fire a sufletului lui o reușește măcar că este din grota ochiului. Cumva similar, asociază interiorități și spațiile de întuneric de univers sub concretizarea semnului nimicului tangibil și pipăibil: Foarte îndepărtat,/ nimicul,/ pare și el de mătase/, cumva îmblînzindu-l părînd să spun㠄e tot al nostru” cuibărit acolo/în inima prințului/ înlănțuit... între pagini de carne/ trupul strivește/ fragedul suflet. La Ioan Vintilă Fintiș, întremarea, ca și dezîntremarea sînt procese greu de performat cu anumite consecințe drastice, întrucît a crede este permis, a ști devine cumva un furtișag luciferic pentru care cu fiecare călătorie de acest tip se plătește: Nici măcar/ umbra lui numai este.// Pătimind/ pe conturul secundei,/ de dincolo de poarta de mătase,/ Lumina fecioară/ne strigă. Poetul mai proiectează și regrete dinaintea cititorului ca un suflet onest, invocînd cu un wit surprinzător gafele umane ieșite din pripă sau din dorință de prea mult bine sau chiar din degeaba, undeva cam cum la nivelul lui Petru spunîndu-i lui Hristos pe muntele Tabor ca ar face trei case, poate chiar și mai cinic și mai autopersiflant decît farsele tragicilor comedieni din linia lui Chaplin: M-am ferecat în stele/ Și,/ m-am zidit în Porți./ Alt cer s-a prăbușit/peste aceleași nopți.// Iar somnambule păsărițîșneau.../ prin dealuri/ Cînd amintirea morții/ se răstignea pe valuri. Există o anumită predispozițe – un pic masochist㠖 de a felia lucruile aproape fizic, ca pe mezelurile din alimentară, chiar dacă sînt îndreptate spre sine pentru un studiu complet de sine bătucit ca în final poate să nu existe nici revelație, nici epifanie și să escaladeze într-o auto bășcălie. Poetul Fintiș, cu toate durerile și angoasele răsucite, trase prin ciur și dîrmon în fire și fibre este un autor vesel, în cele din urmă. Nu se lasă gripat pînă la capăt, întrucît pornește rapid într-o altă călătorie să scobească după lumi și oameni și suflete. Așa că nu prea are timp să se întristeze drastic: Armonioasă Poarta sinelui/de n-ar fi fost/ decît o amintire. Cu toate imaginile căutate sau direct „servite”, precum studenții la restanțe lui Vintilă Fintiș îi reușesc tablouri vaste sau detalii sufletești prăpăstioase, îmblînzite sau înscrise ba în diafan, ba într-o oarecare tandrețe, sau dacă nu, învăluite de o transparentă ironie nelăsîndu-și cititorul pradă propriei turmentări sufletești, deviindu-l de la un finale tragic. Pentru o bună înțelegere a jocurilor lui nu neapărat ludice ba de multe ori serioase poetul Ioan Vintilă Fintiș ar trebui citat în întregime, pentru că provoacă și practică surpriza sensibilă a vederii, adică: acum spui: uite un clișeu și peste un vers îngurgitezi jocuri de imagini, capturi de imagini detaliate la rezoluție mare. E un poet care nu își plictisește lectorul, pentru că nu are structură de epic în poesisul lui. Ioan Vintilă Fintiș a rămas un poet de citit: pe bune!

Mihai VIERU

***

Ioana Nicolaie

Cerul din burtă, Editura Paralela 45, Pitești, 2005

 O dată cu volumul Cerul din burtă, Ioana Nicolaie, poetă aspirantă la proza retușată se instalează confortabil în roman, într-o adaptare perfectă a timbrului , prin găsirea unei tonalități originale, inimitabile, fără afectarea sau trădarea poeticității intrinseci.

Genul de proză pe care ni-l oferă este cel al unei solidități epice obținute prin desublimarea unei materii volatile, eminamente lirică. Ființa frazelor este poetică (Picioarele îmi par atât de subțiri. Bat în ele și sună a ceramică), și totuși denominațiunea „roman”, înscrisă sub titlu, trebuie înțeleasă ca atare. Luate separat, așa cum au și fost citite în cadrul cenaclului „Euridice” (ca Ec­grame), capitolele din volumul Cerul în burtă ar putea fi titluri de poezii sau proze ritmate: Sub cer, Înțelegerea, Anticameră, Fotografie de grup, Litanie, Refren cu mama, Poză mișcată, În luna a noua. Din perspectiva unității volumului final, exact aceleași fragmente, aparentele poeme în proză, capătă un alt sens și se încarcă de densitate epică, au o mișcare simultană cu cea a vieții înseși care crește organic, depășeșc prin tumult instantaneul ramei poetice.

Demersul e inovator în peisajul actual al literaturii feminine, neavând precursori sau mo­dele. Autoarea impune o formulă literară proprie ale cărei elemente de rezistență ar fi ineditul te­mei abordate, balansul între poezie și romanesc, între visceral și real, constituirea unei sintaxe specifice, dizlocante și incantatorii, în care se face loc cuprinderii cu naturalețe a straturilor obscure din care se coagulează miraculosul ființei.

Cartea se naște odată cu o nouă viață, asistând la propria-i întemeiere prin însuși actul de întemeiere a ființei: Ești acolo, începi să fii dintre noi... Banalul test de sarcină este o definiție existențială: Împreună suntem un test cu dungi rozalii (p.9) și devine incipit și postulat al unei noi interiorități, conștientizarea un alt sine care face parte din sinele mai mare, ocupându-i complet afectele, simțurile și gândirea.

Testul, acest prim semn care deschide textul, înseamnă nu numai o odisee a unei identități noi, în care mama se percepe prin toate mamele din lume, ci și o încercare de atâtea ori angoasantă de a ajunge, pe toate căile posibile, la ființa dinăuntru, de a o capta în orice margine și în orice plinătate a dimensiunii ei palpabile și invizibile. Cartea se încheie cu o așteptare, cu final ne-eliberat, cu o blocare a textului în speranță și nu în expulzare, nașterea ținând de un alt teritoriu, care va aparține vieții, lumii din afară. Doar cerul dinăuntru, cerul din burtă, al celor nouă luni de sarcină, este lumea care aparține (în această carte) scrisului.  Pe parcursul cărții se întâmplă ca subiectul, care e totodată și personaj și tu-ul din dialogul narativ să primească nume, adică certificat de existență.

Într-un paralelism posibil, ființa cărții și ființa pe cale a se naște își dau sens una alteia. Dacă orice carte poate fi comparată cu o naștere, cu un travaliu învins, iată un caz de creație vie, dincolo de metaforă, în real, în biografic, unicitatea unei experiențe care își transcende miza literară. Pe lângă borgesiana temă a cărții și a morții, Ioana Nicolaie ne relevă și o altă temă : cartea și facerea. A ei proprie și a ființei despre care vorbește, cu care vorbește. Cerul din burtă este o carte care se ascunde în propria naștere.

Meritul literar desăvârșit al operei este de a salva autenticitatea: Mă simt bine-n corpul ăsta, sunt live și nu înregistrare. Autoarea percepe acest miraculos al pre-maternității prin toate dimensiunile care compun fluxul vieții înseși: de la starea fiziologică de rău la definiții metafizice, de la spaimele clinice (Rh-ul negativ, fibromul) la cele ontologice, de la pofte la insinuarea halucinantă a eului în obiectele din jur, de la zgomote și mirosuri la jocuri amniotice (În abdomen e-un șotron cu jucătorul tăcut. Cu fiecare pătrat se-alungește spre zare), de la vizite la medic la exorcizările memoriei despre condiția mamei în copilăria ceaușistă. La cerul situat (paradoxal) într-un dincolo interiorizat se ajunge prin spaimă și duioșie.

Acest interior, acest cer, nu este unul cufundat în beznă, ci unul care se luminează prin actul scrierii, spre care autoarea imaginează ferestre, geamuri abia deschise în mușchi. Pântecul nu este explorat în registrul unei visceralități excesive, acaparatoare, ci în virtutea unui impuls spre cunoaștere, de aici și frecvența verbului a fi și a definițiilor, ca și tentația de a fi în lucruri, prin modul în care eul asimilează obiectele sau, dimpotrivă, se încastrează în ele.

Plasma epică a acestui roman se constituie din suficiente elemente sociale, care nu sunt conturate explicit, ci aluziv. Aspecte ale României contemporane, alienarea,  șpaga din sistemul sanitar, precaritatea îngrijirilor medicale, interferează cu imaginile ca dintr-un alt veac despre patria Socialistă România. Cu spice de aur, băști, furnale și oțel, în care femeile își hrăneau familiile cu zahăr și ulei pe cartelă. Pionierele și utecistele învățau că aducerea pe lume a copiilor e o dispoziție de stat.

Noua identitate se constituie din momente:  descoperirea oarecum înfricoșătoare a fetiței că într-o zi va naște și ea, așteptările prin policlinici și spitale, unde Gravidele-s egale, lunile în avans nu înseamnă nimic, ecografia, adică vederea nemijlocită, prezența luminoasă și sfâșietoare a mamei, care își îngropa durerea într-un fel de carieră, amintirile despre politica natalității în epoca ceaușistă, portretele altor gravide, Ami, Aneta, Leontina, care i-au marcat înțelegerea. Paginile dedicate mamei au o duioșie crudă, fiind totodată un elogiu care ar putea cuprinde generalizator numeroasele mame din România, care își poartă suferințele mute. Alte momente sunt plecările lui Mir în străinătate, ca și triumful întoarcerilor sale. Prezența lui Mir, bărbatul devenit tată, e sinonimă cu izgonirea spaimelor și fericirea androginică a cuplului. El are mici sori în ambele palme și transferă ceva din lumea feerică a preajmei  în cea a realității neliniștitoare. Acest roman pare a continua prin subiect Cartea nunții de Călinescu, fiind nu doar un roman al maternității, ci și al cuplului.

În literatura universală, o temă asemănătoare apare la Oriana Fallaci, care, în Lettera a un bambino mai nato, înregistrează o poveste frumoasă și crudă despre vinovăție, viață și moarte, despre felul în care fătul refuză viața. Helen Simpson tratează aspirația spre maternitate în registru feminist și șăgalnic. În literatura română, Cerul din burtă este o scriere singulară. S-ar putea semnala unele înrudiri cu tipul de scriitură al Doinei Ioanid. Prin insolitarea expresiei, Ioana Nicolaie realizează o punte de comunicare cu poezia de avangardă de la noi, (mai degrabă decât cu poeții contemporani), diferențiindu-se de avangardiști prin ritmul fluent, nesincopat și prin pecetea feminină a scrisului. De Mihail Gălățanu, autorul poemului Burta înstelată, se distinge prin autenticitatea de tip romanesc. Ioana Nicolaie nu recurge la tema regressus ad uterum, mult mai frecventată poetic, nici la o graviditate în care să se transpună fictiv, himeric, poetic, ci la transparența maximă dintre interior și exterior prin care lasă să se întrevadă eternizarea unei stări de grație a femininului.

Prin Cerul din burtă se deschide un nou orizont în literatura română feminină.

Dana SALA

***

Marin Mincu, Jurnalul lui Dracula

Editura Polirom, Iași, 2005

 Dracula este un personaj binecunoscut lumii întregi, dar care pe români îi lasă reci. Suntem atât de obișnuiți să ne vedem numele asociat acestui erou sadic și necruțător, încât nu ne miră nimic din reprezentările cinematografice. Într-o lume fascinată de cruzime și violență, un Dracula este exact ceea ce i se potrivește: un nemuritor însetat de sânge cu o voință de fier și o inteligență pe măsură.

Cel care încearcă o nouă abordare a acestui mit este Marin Mincu în Jurnalul lui Dracula, roman apărut la editura Polirom la finele anului trecut. El împrumută tehnica lui Umberto Eco: presupusul document care îi este oferit pe neașteptate naratorului și a cărui prelucrare durează ani buni, pentru ca în final textul să se scrie aproape singur. Cartea a apărut inițial în 1992 în Italia, ca o încercare a lui M. Mincu de a-și „schimba statutul de autor monolingv cu acela de autor bilingv” (M. Mincu – Cum am devenit romancier italian) și s-a bucurat de un real succes. El s-a încumetat să-și publice romanul și în limba română, după mai bine de 10 ani, însă cu unele modificări; l-a rescris, lăsând afară trimiterile la faptele istorice referitoare la perioada lui Vlad Țepeș – binecunoscute cititorilor din țar㠖 rezultatul fiind un Dracula mai uman, mai apropiat de spiritualitatea românească.

Personajul lui Mincu pornește de la condiția de simplu muritor dornic de afirmare. În paginele presupusului jurnal lăsat de însuși Vlad Dracul, Istoria pare a fi doar o marionetă. Pentru a se răzbuna, el își construiește o faimă de domnitor necruțător, punând în circulație povești – în care violența și sadismul sunt puncte cheie – despre diferite întâmplări din viața lui. În paginile Jurnalului, Dracula este cel care își deconstruiește parțial mitul, păstrând unele atribute care l-au făcut celebru: spiritul răzbunător, curajul, inteligența, dar își descoperă și noi idealuri, precum dorința de a fi cel mai bun. Spre surpriza cititorului (mai ales a celui „ne-român”) personajul apare sub simpla înfățișare a unui om. Deși trădat și luat prizonier de cel pe care îl considera prieten, Matei Corvin, Vlad nu își plânge de milă; reușește să-și construiască o nouă existență în captivitate. Paradoxal, el devine cu adevărat liber și puternic doar în momentul în care i se ia totul; abia atunci se simte stăpân pe propria-i ființă. Timpul îi devine aliat: își trece în revistă întreaga viață și ajunge la concluzia că pentru a atinge nemurirea nu e nevoie doar de Faptă, ci și de Cunoaștere.

Acest nou Vlad Dracul este un personaj care reușește să se apropie de cititor și lasă impresia că ar căuta iertarea prin intermediul paginilor jurnalului. Își prezintă viața în secvențe retrospective care, deși dau impresia că sunt scrise sub impulsul momentului, sunt controlate și îndelung șlefuite. Până la un punct, cititorul se simte îndreptățit să îi accepte justificările și să îi înțeleagă frustrările, dar spre sfârșit Vlad Dracul devine cam apatic și se pierde în „cugetări filosofice” (nu că nu tot Jurnalul... ar fi altceva) care nu prea își mai au rostul.

Schimbând însă registrele, se simte încă de la primele pagini că un român a încercat să prezinte Lumii un alt român, poate chiar să îl disculpe. Istoria este demitizată și folosită ca dovadă de nezdruncinat în folosul lui „Dracula”. Marin Mincu reușește să suscite interesul cititorilor pentru Evul Mediu, să-i facă să vibreze la ecourile acelor vremuri. Autorul „se identific㔠cu eroul său; dovadă sunt pasajele în care personajul relatează cu o naturalețe ieșită din comun despre pornirile lui sadice, ecouri ale unui mai vechi Dracula. Șocant este, la un scriitor ca Marin Mincu (apaținând unei generații mai „coapte”), sexualismul care abundă în unele pagini, disculpabil privit prin prisma personajului, și care uneori furnizează umor, dând impresia de inocență.

Jurnalul... aduce, pentru prima dată în literatură, un nou Dracula: un personaj mult mai aproape de realitate, un personaj mult mai uman decât se așteaptă mulți dintre cititori, un personaj pe care poți să îl îndrăgești.

Jurnalul lui Dracula este o carte bine scrisă, un „eseu” asupra condiției umane, care merită citit și numai pentru simplul fapt că încearcă de demitizeze existența lui Dracula-cel-Bătrân.

Alina BALAJ

***

Gheorghe Perian și calul de lemn

al postmodernismului

 Gheorghe Perian, intelectualul nefebricitat de starea lucrurilor, abordează cu o nonșalanță ce poate părea omniscent㠗 dar nu e? — întreaga paletă a domeniului  literaturii. Nonșalanța sa nu e doar rodul temeiniciei culturii pe care o posedă sau abilității de a da răspunsuri adecvate cutărei sau cutărei probleme, ci și un mod de a se situa în universul muzelor. Demersul critic al lui Gheorghe Perian, ajuns astăzi la deplina maturitate, în sinergia ca și în amănuntul care trădează, fără efort, întregul oferă o operă neschizoidă, demnă în toate articulațiile ei, de cea mai mare credibilitate. De la literatura clasică, la aceea interbelică și pînă la stringenta actualitate, cadența de vechi „chișbirău”, deosebită de stilul mai „artist” al colegului său de generație, Ștefan Borbély sau de ritmul „epopeic” al lui Traian Ștef, din aproximativ aceeași corabie, este reconfortată.

Într-una din cărțile sale (A doua tradiție, Ed. Dacia, 2005) Gheorghe Perian citește, prin grile postmoderniste, metamorfozele literaturii ro­mâne în secolul XVIII și prima jumătate a secolului XIX, făcînd conexiunile de rigoare cu folclorul, devenit acum moale , și cu o anumită literatură de inspirație religioasă în veșminte din ce în ce mai laice. Iar adecvarea la subiect de care aminteam în ce-l privește, îl ferește de moda ismelor ca și de excesele așa-numitelor „relecturi” împingînd explicația până la fundalul epocii și sferele de influență, tăind nodul gardian prin decompresarea unei lumini mult prea rigide. Și chiar dacă nu vom fi de acord cu Bahtin că tradiția aceasta a unei contraculturi, definită ca „dialogică”, începe cu dialogurile socratice cu menipeea latină, cu literatura carnavalescă din Evul Mediu și Renaștere și numai pentru că, în sine fiecare suportă o altă perspectivă, putem accepta teza lui Gh.Perian că noua literatură este pletorică în raport cu canon-ul, ba chiar dezintegratoare, iar fața folclorului adiacent, naiv și periferic (al periferiei adică) născut „neoficial” și circulînd ca oralitate, cînd nu în manuscrise, se constituie într-o „paradigmă capabilă să adune și să lege între ele genuri diferite, să construiască o serie literară și o serie genealogică (s.m. — M.C.) prefigurînd postmodernismul.

Dar care ar fi de fapt, istoria acestei A doua tradiții  ?

Se știe că pe lîngă o întreagă istorie  a „recuperării”  antichității în succesiune, la intervale neregulate de timp, fie ca imitație în Renaștere, ca normativitate în clasicism, ca Seele în romantism, sau ca repunere în drepturi a orgiasticului și demonicului în zorii lumii moderne, deci,. pe lîngă o asemenea permanență a culturii europene — se manifestă și o tentativă de readucere în prim-plan a fondului primitiv al culturii.

Trei modalități de asumare a acestei literaturi de substrat se pot distinge în cultura modernă. E vorba, în primul rînd de invocația romantică manifestată mai ales în centrul Europei ca urmare a unui mai vechi demers herderist și mai ales a apariției culegerii de poezie populară de Brentano designînd un veritabil Volkgeist (suflet al poporului) ca taumaturgie la angoasele epocii, ca posibil remediu la pesimismul ce cuprinsese veacul. Tot ca percepție romantic㠗 diferența specifică ar merita, în sine, o discuție — poate fi amintită și propensiunea spre exotic și pitoresc ce satisfăcea o curiozitate adesea maladivă. În al doilea rînd, să numim preocupările de morfologie a culturii cu tenta lor integratoare în linia lui Goethe, Max Müller, Leo Frobenius, Marcel Mauss, Lucian Blaga, Mircea Eliade, A.Van Gennep, Hans Diller etc. și pînă la tipologiile structurale ale lui Mihail Bahtin, V.I. Propp, Tzvetan Todorov, Gaston Bachelard I.M. Lotmann sau Gillbert Durand. Nu mai e vorba acum de o terapeutică, ci pur și simplu de revelarea sincronismului culturilor cu accentul nostalgic al curentelor moderniste pe esențial și primordial. În fine, ceea ce s-ar fi cuvenit poate detaliat mai pregnant de autorul nostru, e efortul de a recupera așa-zisa litearut㠄minor㔠cvasi-anonimă. Căci dacă aspectul ritualic prezent pasiv la apariția literaturii populare s-a putut pierde iremediabil, nu e mai puțin adevărat că înseși eroicul, caracteristicul, tipicul sau nunmenalul au suferit o anemiere, înspre resorturile faptului obișnuit și a simplicității, păstrînd vii doar specificul și atmosfera, ceea ce nu constituie totuși o degradare în ordine valorică. Blaga însuși observa în Trilogia culturii c㠄pare destul de sigur că o cultură minoră, născută din permanentă improvizație și gîlgîitoare spontaneitate, ca și dintr-o totală lipsă a sentimentului perenității, poate să dureze în statica ei multe mii de ani; cîtă vreme o cultură majoră născută tocmai din setea de a înfrînge și a întrece spațiul și timpul vizibil e mult mai expusă, prin dinamica ei, catastrofelor și pieirii. Na­tural că șansele de durabilitate nu sînt neapărat simptome ale  «valorii». Se poate afirma chiar că tragedia, catastrofa sau riscul au chiar darul de a spori nimbul celui ce se avîntă spre a cădea. Cultura minoră îl ține  îndeobște mult mai aproape de natură. Cultura majoră îl înstrăinează și-l depărtează de rînduielile Firii. Filosofic privind nu se știe dacă în cele din urmă avantajele spirituale ale unei culturi majore, tensiunile și problematica acesteia, curiozitățile ce le stîrnește și satisfacțiile ce le prilejuiește, nu sînt cucerite cu prețul unui dezavantaj care le ține aproape în cumpănă  cu înstrăinarea prea mare a omului de veșnica Mumă”.

Într-adevăr, insistînd pe antidogmatismul celei de a doua tradiții și ducîndu-și cercetarea în urma unor Ovidiu Papadima; Mozes Gaster, D.Popovici, Al.Alexianu, Eugen Negrici, I.C. Chițima, Dan Simonescu, Al. Elian, Mircea Popa, Constantin Mălinaș etc., Gheorghe Perian surprinde esența manifestărilor  slabe ale literaturii, nevoia de firesc, tentativa de a alunga stihia coerciției și refuzul unei limbi de lemn avant la lettre . Domnia sa are dreptate: pe lîngă aspectul „de lume”, încărcat de obiceiuri, năravuri, metehne și hatîruri mai puțin ortodoxe, a doua tradiție, configurată odată cu apariția pe scenă a lui Anton Pann, a fost în faza incipientă, în chiar emergența ei, un fel de scîncet, un protest nerigorist în fața canoanelor opresoare. Și, mai are dreptate, de asemenea, cînd valorizează  motive ca amor fati, fortuna labilis, vanitas vanitatum, agnus dei, adoratio  etc. — a se vedea descendența lor din Ecleziast — în opera pitarului Hristache Zilot Românul, Alexandru Beldiman, Alecu Văcărescu, Aron Popovici, Ioan Tomici, Anton Pann, ceea ce asigură, chiar într-un registru „de jos” o continuitate a figurilor, a  topoilor și motivelor înseși, vizând naturia umană, redată cu un ochi de artist. Căci dacă ar fi să facem o retrospectivă a evoluției sau involuției seriosului în cultura europeană am găsi și o linie ascendentă pornind, de pildă, de la caricaturalul Decameronului lui Bocaccio, trecînd prin regăsirea  unei forme severe pentru tentații hedoniste la Arcipreste de Hita și sfârșind cu gândirea eminamente creștină, aproape canonică, am spune, a unui Gabriel Marcel (reprezentarea plastică ultimă ar fi Crucifixul lui Salvador Doli) — dar și o pistă descendentă alunecînd spre profan și laic, să zicem de la Iakob Boehme, la echilibrul greu de găsit la Ernest Renan și pînă la maculatura (desanctificînd prin exagerare) lui Douglas Lloyd din Cămașa lui Cristos, a cărei reprezentare „la zi” ar fi omul „decrucificat” al lui Ion Nicodim (de altfel, copii ale giulgiului chiristic circulă ca obiecte de adorație în mase ademenite la ceremonialuri,  golite de sens, ca și cum renunțarea – sperăm doar provizorie – la literatura „înalt㔠ar trebui să însemne și o pierdere a elementului rațional al ființei umane. În ce ne privește, preferăm fie un trabadur „martirizînd” postmodern ca Vladimir Vîsotsky sau opera -rock rock Jesus Christ Superstar ca simptome ale unei postmodernități care nu și-a uitat menirea soteriologică).

O altă cultură? Greu de susținut, chiar în limbajul critic deosebit de sugestiv al lui Gheorghe Perian, ce își dă drumul, aproape ca o Berma proustiană în Phaedra, cînd întîlnește teritoriul predilect, acela al „nestatorniciei soartei”, al  „lumii amăgitoare”, al „cîntecelor pustiei”, al „lamentației Evei”, în cea mai pură descendență din școala istoriografică și critică clujană, recognoscibilă și la alți autori de mai înaintată ori mai fragedă vîrstă. Mai degrabă un cal de lemn, al unui hommo ludens sastisit de jocul de marionete.

În mod cert, studiul aplicat asupra tradiției poeziei române de la Anton Pann, trecînd prin Ion Minulescu, Vasile Militaru, Miron Radu Paraschivescu, printr-un anume Geo Dumitrescu și un anume Geo Bogza, dar exhaustiv  prin Emil Brumaru, Petre Stoica, Constantin Abăluță, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu sau Alexandru Mușina ar releva – mai pregnant decît au făcut-o Al. Alexianu în Istoria poeziei române de la 1570 la 1830, Mircea Scarlat în Istoria poeziei românești, Paul Cornea în Originile romantismului românesc, Eugen Simion în Dimineața poeților sau N. Manolescu, G. Grigurcu, Alex. Ștefănescu și Al. Cistelecan, în exegetica lor – nu numai omologii de structură dar și diferențe sensibile între o fază anticanonică de după biruința scrisului în limba română și faza antiideologizantă în linia lui Daniel Bell, a scriitorilor contemporani...

Mircea COPIL

***

Epistole din și către Sing(urătate)

 Autor a șase volume de versuri, orădeanul Alexandru Sfârlea publică la Editura Deliana, București, 2005, un nou volum intitulat Către Sing, o semi-antologie a două cărți apărute sub același titlu, una în 1995, alta în 1997.Volumul beneficiază pe coperta a patra de o generoasă prezentare făcută de Alex. Ștefănescu care vede în poet „ drama celui ce vrea cu adevărat și cu orice preț să comunice”.

Într-adevăr, cartea este formată din patruzeci și trei de scrisori/epistole adresate unei femei/iubite, mai mult închipuite decât reale, care poartă ciudatul nume de Sing, dar care foarte bine ar putea semnifica chiar (Sing)urătatea poetului aflată într-o derivă totală, pe cât de evanescentă și eterică, pe atât de agasantă și ubicuuă, din moment ce în epistola IV îi reproșeaz㠄tu când ai de gând să-mi/ răspunzi,/ interminabilo, intangibilo și abisal-intimisto?”.

Dialogul epistolar pare monologul a doi (auto)exilați, claustrați în cele mai tainice hrube ale propriei ființe, ostracizați de facto și de jure de instanțe absurde, aparențele relevând faptul că numai Poetul este nevoit/obligat să se confeseze în public, pentru ca cititorul să-l asculte, să-l creadă, dar mai ales să-i înțeleagă acel „strigăt de siliciu”, sinonim celebrului Strigăt al lui Munch, propagator de groază și disperare, precum poemele lui Sfârlea care vituperează tot ceea ce întâlnesc în cale, asemenea unei tornade ce pare a nu se mai opri vreodată.

Poetul își clamează înfrângerile, dar mai ales umilințele, cu o luciditate rar întâlnită, fără complexe și menajamente, confundându-și nu de puține ori pana/tastatura cu bisturiul, bisturiul cu mâna cu care scrie, rescrie, descrie exasperări, căințe, alterități, țipete, nesăbuințe, vulnerabilități etc., etc., asumate cu o crudă și nemiloasă sinceritate, în disperări stilizate și încatenate, tocmai pentru a fi auzite și receptate de o lume grețoasă, opacă emoției și frumosului: „Te-ai întrebat, Sing, vreodată ce iluzorii/ și dezolante/ sunt acele refugii de gheaț㠖 mai degrabă / cavități de hrube - / în care nu o dată te izolezi, te faci ghem/ și izbucnești/ în homerice hohote și nimeni nu bănuiește / măcar / cu câtă înverșunare te răstești la intruși, / la îngerii umilinței și-ai exasperării”.

Un bacovianism aflat într-o chinuitoare și perpetuă extensie, până la limitele acelui „sfârșit continuu”, emaciază eul poetic conștient de precaritatea existenței, sau poate a „texistenței” celor aleși, căci pentru Sfârlea a exista înseamnă a scrie, pretext în a-și deturna zborul final spre zările amăgitoarei transcendențe, acolo unde, în viziunea sa, domnește starea de ataraxie generală dar și de durere atroce. Refugiul în Poezie este refugiul în propria sa Utopie, poetul părând a fi un nou Mărturisitor dispus a dezvălui acelora care-i citesc epistolele toate angoasele, nevrozele, interogațiile, dar mai ales altercațiile sale cu o societate abjectă, dezumanizată, detestată cu o cruzime atavică în poeme ample, precise (poezia poate fi precisă !), străbătute de o epicitate ce nu poate dezvălui altceva decât dramatismul unui individ înfrânt, dar niciodată învins, a condiției umane, dar mai ales fragilitatea ființei, capabile în a-și menține luciditatea chiar și atunci când sfârșitul devine certitudine : „De multe ori a încercat timpul/ să mă convingă/ răsfoindu-mi cu degete de siliciu cartea: «nu mai trăi, Alexandre, degeaba,/ când nu viața e mai însemnată, ci moartea!/ Că ai să fii otrăvit lent/ de aerul din cuvinte/ și-are să-ți fiarbă sufletul în neiubire/ și-ți vei face culcușul în mansarda/ cifrei zero» – Dar eu nu l-am ascultat și dreptatea lui e acum…”.

Viziunile apocaliptice, terifiante, imaginația debordantă („și toate acestea nu-s decât promiscui firimituri,/jilave reticențe împodobind o cruce sihastră”), căci ceea ce se construiește în interiorul hipnotic se deconstruiește în exteriorul demonic, cu o încrâncenare abulică (aproape ură !), autoflagelarea fiind unica modalitate de salvare a unui suflet bun la toate, bântuit de himere, erezii, silnicii etc.

Asemenea primilor creștini care își jertfeau trupul pentru a-și salva sufletul, Sfârlea își jertfește existența pentru a-și salva esența, adică propria scriitură de care nu s-ar dezice pentru nimic în lume, deși, uneori, își epatează depresiile cu o emfază agresivă, redundantă, în care plăcerea de a releva este mai intensă decât durerea de a se ști strivit de mecanisme oculte, într-un micro/ macrocosm stupid, imposibil de descifrat dar ușor de reperat: „Ascult susurul timpului, Sing,/ cum îmi împinge viața/din tremurul norilor/în genuni de cuvânt – /încerc să mă conving că strigătul,/ putrezind de viu/nu alterează trilul de ciocârlie,/ că numărătoarea inversă/(a salvării de sine)/se odihnește intens/la rădăcina unui oftat mizer”.

În dialogul său la distanță cu această Morgană misterioasă, interesantă este lipsa oricărui erotism, afecțiunea platonică față de dna./ dra. Sing  fiind vecină unei frigidități asumate și tolerate, căci Sfârlea urmărește prin scrisorile sale să vizualizeze nu o iubire imposibilă cât o disperare posibilă, devoratoare a identității sinelui și a lumii înconjurătoare.

Rezumând, tulburătoarea poezie a lui Alexandru Sfârlea din Către Sing, este una a condiției (dez)umane, adică a insului precar, tot „numai sânge, sinceritate și flăcări”, cum ar spune Cioran.

Lucian SCURTU