Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

 

Cîțiva avangardiști, așa cum i-am cunoscut. Sașa Pană: un bătrînel mărunt, cu mustăți și ochelari, privind fix înainte, cu trupul ușor aplecat, înveșmîntat invariabil într-un palton foarte lung, părînd un cinovnic din clasicii ruși. Gellu Naum: aer de sportiv în retragere, musculos, degajat, obraz cu trăsături largi, cu o conversație măsurată, nepretențioasă, înclinată spre șagă, dar nu cine știe ce. Nu se afla încă la vîrsta amintirilor, deși lua evident distanță față de prezent (o ușoară dezabuzare îi nuanța ființa încă robustă). Geo Bogza: foarte înalt și trupește rigid, părea a păși pe catalige. Cap rotund ca un glob pămîntesc. Vorbea rar, solemn, oarecum blagian. Prezumata conștiință de sine înaltă apărea ascunsă sub un stil curtenitor. Făcea complimente și amabile promisiuni echivoce aidoma unui senior aflat într-un ceas de bună dispoziție. Un uriaș și complicat orologiu din odaia sa situată în imediata apropiere a fostului Palat regal părea un monument pe care însuși Timpul l-a ridicat în cinstea poetului și pe care e de presupus că acesta îl contempla adesea cu aerul unui ins mulțumit de un atare magnific omagiu.

*

Mi se pare că Proust scria undeva că o femeie întîlnită pe stradă, care la o privire fugară ți se pare frumoasă, nu se cuvine a fi privită cu atenție întrucît preciziunile și detaliile ce ni s-ar dezvălui astfel ar tenta la impresia primară, cea mai adîncă, cea mai „poetică”. Impresie care în vagul ei favorizează idealul, confirmă visul...

*

Erudiție la vîrf, facondă impunătoare, succes, dar o încăpere sufletească meschină pre­cum o cutie de chibrituri

*

Tipul de critic „subtil” care vituperează perioada comunistă (așadar aparent situat la antipodul „echidistanților” și „apoliticilor”, ce preferă a o trece diplomatic sub tăcere, dacă nu cutează chiar, mai ales cei din a doua categorie, a o reabilita: vezi encomiile închinate lui Păunescu), dar...se oprește în pragul actualității. Părînd inițial o făclie, remarcabila d-sale conștiință e gata a se stinge de-a binelea. Plin de patos justițiar retrospectiv, confratele în cauză se face a nu vedea continuitățile (de-atîtea ori cusute cu ață albă), acea colcăială de compromisuri, interese, oportunisme, intrigi, transpusă dintr-o perioadă într-alta. Ultracritic în privința trecutului, închide ochii asupra unui prezent, vai, în atîtea privințe consubstanțial trecutului abhorat. Și rămîne cu degetul acuzator îndreptat exclusiv asupra fantomelor presupuse inofensive, în vreme ce oportuniștii pletorici și prosperi își văd de treabă nestingheriți, chiar în preajma mesei d-sale de scris...

*

Lawrence Durell, care funcționa la Ambasada Marii Britanii din Belgrad, îi scria, în acea perioadă, prietenului său Henri Miller: „Iulie 1949. Dragă Henri, îți scriu doar ca să te anunț că am ajuns și că viața de aici, deși mai bună decît în America de Sud, e departe de a fi plăcută. Personalul diplomatic e complet izolat de populație, nimeni neîndrăznind să te întîlnească sau să se lase văzut vorbindu-ți... Comunismul e mult mai groaznic decît îți închipui: e corupția morală și spirituală sistematică, prin toate mijloacele posibile. Pervertirea adevărului în interesul expeditivității. Dar cînd îl vezi de aproape ți se face părul măciucă. Și complicitatea autosatisfăcută a intelectualilor e înfricoșătoare. Sînt plătiți să tac㠗 și tac. Îngrozitoarea mortificare a realității e uluitoare. E o adevărată amenințare, o boală a spiritului.” „27 octombrie 1949. [...] Noi sîntem încă putreziți de scămosul nostru liberal socialism și vină industrială și, cu fiecare vorbă pe care o rostim, ne abandonăm în labele acestor porci. Nu avem ce căuta în tabăra marxist-leninistă, care înseamnă distrugerea tuturor valorilor pentru care luptăm noi – ca scriitori mă refer. Știu că propria noastră cultură e putredă, dar comparată cu cea de aici e înfloritoare, plină de speranțe chiar în decăderea ei. Aici e pur și simplu moartea.” „Primăvara 1950. Cîteva rînduri doar, să-ți spun că totul e în regulă, adică la fel de infernal ca de obicei. Mi-e teamă că scrisorile mele au aceeași lipsă de varietate precum scrisorile dintr-o închisoare, dar exact asta e – la o scală imposibil de imaginat dacă nu trăiești aici... Oamenii sînt niște cîrtițe, speriați de moarte, șovăielnici, prudenți. În tot acest timp stîngiști americani și britanici vin în acest centru al barbariei comparabile doar cu cele mai întunecate epoci pentru a-i informa pe acești comuniști împuțiți cît de decadenți sîntem noi și cum sîntem pe cale de a ne prăbuși. Hitler era o joacă de copil pe lîngă ce-i aici.” „Iulie 1950. Nu poți să ai nici cea mai vagă idee de ceea ce înseamnă o țară comunistă. E imposibil. Nici eu nu puteam înțelege pînă nu am venit aici... Dacă ai veni aici pentru o săptămînă, ai înțelege că, pentru a preveni această tiranie și a elibera milioane de oameni din lanțurile acestei închisori morale, ar fi justificat chiar și un uriaș război. De aceea mă bucur cînd aud că SUA s-a năpustit asupra comuniștilor și au intrat în Coreea. Uraaa! În vreme ce apoșii noștri liberali se bîlbîie, în vreme ce artistul european se descalifică pe veșnicie sprijinind un regim de 100 de ori mai rău decît Caligula, cel puțin blestemații ăia de yankei s-au deșteptat și au o idee de ceea ce trebuie într-adevăr făcut...”

*

Pășeam pentru prima oară pragul Gazetei literare în toamna lui 1954, adică în acel mirific anotimp în care, abia ajuns student al „fabricii de poeți” de pe Kiseleff, am luat cel dintîi contact cu lumea literară din Capitală, alcătuită încă, în bună măsură, din scriitorii interbelicului. Probabil înaintea lui G. Dimiseanu și cu siguranță înaintea lui N. Manolescu! Redacția revistei ce urma a deveni România literară funcționa într-un impozant imobil de pe Ana Ipătescu (încăperi înalte, marmură, oglinzi). În odăile redacționale nu era aglomerație. Se vorbea cu voce scăzută, mișcările erau discrete. Cel mai interesant personaj pentru mine, acolo, a fost Camil Baltazar pe care-l citisem ca liceean și al cărui chip îl confruntam cu fotografiile din istoriile lui G. Călinescu și E. Lovinescu, în care avea parte de aprecieri ample și generoase. M-am văzut în fața unui bărbat mai curînd scund, îmbătrînit prematur, cu un chip roșcat și pistruiat, boțit, cu o vorbire peltică și repezită, parcă mereu distrat, care s-a putut cu greu concentra doar în clipele în care mi-a oferit pe volumele d-sale ce i le-am prezentat cîteva dedicații cu o grafie dezlînată. Nici atunci și nici mai tîrziu, cînd l-am revăzut, la finele anilor ‘60, nu s-a arătat dispus la o conversație mai substanțială. Avea aerul unui mic slujbaș obosit, pururi grăbit să ajungă undeva, agitîndu-se în spațiul unei existențe strîmte, cufundat în automatismul propriilor mișcări. I-am făcut o vizită acasă (ocazie unică). Un interior luminos, îngrijit, de-o cochetărie de altădată, cu mobile masive, străjuit de cîteva șiruri de cărți, destul de puține însă cu o înfățișare elegantă, majoritatea legate... Dar să reiau firul. În afara unui moment în care l-am zărit pe elegantul, cu un aer aferat, Petru Dumitriu, i-am întîlnit în repetate rînduri, la Gazeta literară, pe George Macovescu, încă destul de tînăr, mic și țeapăn, cu obraji roșietici, parcă opărit, rostindu-se rar, cu o grimasă voită de autoritate, pe poetul-cismar Cristian Sîrbu, vîrstinc, negricios, nebărbierit, arătînd o față chinuită de muncitor de-o viață, pe bardul basarabean Vladimir Cavarnali, chip senin, bucălat în tonalități blonde (ultimii doi taciturni). George Macovescu aducea ușor, într-o variantă lipsită de distincția aulică, cu Tudor Vianu, pe care l-am ascultat conferențiind în acele zile la Universitate și care urma a-mi deveni profesor la Școala de literatură.

*

O simplă constatare, care poate părea superfluă unor cititori blazați, din 2006: despre fotbalistul Adrian Mutu se vorbește mai mult în presă și pe micul ecran decît despre toți scriitorii, pictorii, muzicienii, sculptorii români la un loc... Sănătoasa barbarie fotbalistică!

*

Cît de repede, de cele mai multe ori înainte de a accede la treapta duratei medii de viață, le-a fost dat să dispară majorității poeților șaizeciști, toți cunoscuți de mine în carne și oase: Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Gheorghe Tomozei, Cezar Baltag, Dan Laurențiu, Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Mircea Ciobanu, Leonida Neamțu, Gheorghe Pituț, Ion Iuga, Ion Drăgănoiu, Ioanid Romanescu, Florența Albu, Negoiță Irimie, Romulus Guga, Florin Murgur, Mihai Ursachi au ajuns o cohortă de umbre. Umbre care pun pe creația lor pecetea definitivului. Dincolo de estetic, finalul acesta omenesc, abrupt, petrecut sub ochii noștri, nu aduce oare sugestia unui absolut pentru ceea ce a rămas dincoace de grozava graniță? Aici nu mai încap jumătățile de măsură. Golul absenței lor nelimitate nu s-ar putea transfigura decît într-o prezență la fel de nelimitată. Melancolia aburește lentilele critice...