Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Ioan MOLDOVAN

Poezie natur

 

Adrian Suciu

Din anii cu secetă, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005

„Această carte s-a manufacturat, pe hârtie produsă în atelierul propriu, de către Mátyás László care dă seama în fața cititorului și pentru grafica personalizată a fiecărui exemplar.// Fiecare exemplar al tirajului este numerotat manual, semnat de către autor și conține, atașată, o pagină de manuscris a acestuia.// Costurile lucrării s-au acoperit în întregime prin subscripție publică.” Acestea sunt cele trei precizări pe care le găsim pe coperta  a doua a simpaticei cărți semnate de Adrian Suciu. Coperta e din aceeași hârtie ca și paginile, toate cu marginile franjurate, lăsate cum au ieșit din presa meșterului. Exemplarul dăruit mie poartă numărul 235 și imediat lângă el semnătura autorului. Pagina de manuscris are formatul uneia de carnețel (9,5/ 15,5 cm), conține două texte olografe (de patru, respectiv șapte rânduri) pe o față și unul de șase rânduri, plus niște însemnări de patru rânduri într-un alfabet misterios; textele sunt scrise cu pix roșu, însemnările cu negru. Transcriu, sper fără erori de lectură, textele: „Minunea aceasta care/ nu se poate schimba/ ceasul liniștit cu / așteptarea lor // trupul tău asudat parcă-i înger/ de-aceea te cred/ tu faci să treacă umbrele/ să nu știe nimeni/ în ziua aceasta ridicolă strălucesc/ funiile trase în carne/ (urmează un vers pe care nu-l pot descifra)// te-ai dus n-ai avut răbdare/ până acum/ în urma ta (ultimele trei rânduri nu le pot descifra). Am notat toate acestea pentru a intra în jocul autorului, în plăcerea lui de a veni spre cititor cu o carte necanonică, un fel de produs, ca să zic așa, ecologic, o carte-obiect-de-artă. Ea este însă și o carte de poezie. Conține un ciclu de zece „Scrisori” (fiecare cu un subtitlu), un ciclu de „Fotografii” (douăsprezece  texte) și o secțiune de „Prefaceri” cuprinzând cinci poeme traduse: unul în engleză (Psalm, traducere Ioan A. Popa), unul în franceză (Lieu de repos, traducere François Bréda), unul în germană (Mutter, traducere Christian W. Schenk), altul în maghiară (Éj a gyermekkor felól, traducere Orbán János Dénes) și, în fine, unul în spaniolă (Letra V, traducere de Rotland Pécout și Gerard Gouiran). Cărțile anterioare ale lui Adrian Suciu, începând cu cea de debut (E toamnă printre femei și în lume, Echinox, 1993) și confirmând cu Singur (Euphorion, 1996), Nopți și zile (Arhipelag, 1999), Plus (Trimera Print, 1999) ne-au făcut cunoscut un poet grav, cu o sensibilitate acută, tensionată și interogativă, exprimându-se în texte concentrate, într-o scriitură neoexpresionistă în partituri mai degrabă sumbre degajând o anume cruzime a viziunii, o exasperare ținută-n frâu și un sunet de alarmă a ființei aflate în impas.

Ceea ce aduc nou textele din Din anii cu secetă este senzația de urgență a mesajului, ca și cum, sub presiunea unei imediate nevoi de comunicare, poetul lasă la o parte orice artificiu de construcție poetică, renunță la promisiunile atractive ale imaginației și la virtuțile expansive ale energiilor ei și transcrie doar ceea ce consideră a fi liniile de strictețe ale poemului. Ceea ce rămâne este un concentrat, dar nu unul abstract, mohorât și arid, ci unul purtând semnele unei certe vocații poetice.

Scrisorile comunică un univers angoasant, enigmatic, cu zone sumbre și maladive, dar și cu interstiții de o luminozitate ambiguă. Detaliile acestui imaginar au forța unor flash-uri infernale: „talgere mari cu sînge de bou”, „paturi grele de ierburi din care se trezesc armate de miri”, „hălci de ploaie sfîrtecau arbori”, „lupi sîngerați atîrnă-n cuiele nopții”, „plouă cu vrăbii-nghețate”. Poetul trimite aceste epistole unui Tu al cărui purtător e de presupus a fi Dumnezeu însuși. Precum Arghezi în Psalmi, Adrian Suciu  vorbește în Scrisori unui Dumnezeu absent, nedispus la dialog. Totuși poetul nu renunță a-și rosti ritos revelațiile formulate în versuri cu mesaje cvasi-pithice: „Și nu lăsa fiii noștri să fie mîngîiați de mîini străine!”, „Dintre bolile făpturile Tale, nebunia e albă.”, „Femeile, ca și cîinii, au despre dragoste gînduri nebunești./ Numai dragostea Ta/ ne trece unii printr-alții fără să știm.”, „Sunt liber și-o minunată răzbunare m-așteaptă.”

Fotografii(le) sunt primite de la „un vameș trist, în strîmtoare”. Sunt de dimensiuni mici și oferă cadre și personaje generice: „case văruite în alb”, „încăperea de la strad㔠„omul bătrân”, „un domn înalt”, „fiica nerecunoscătoare”, „femeia”, „omul bătrîn”,  „ea”, „el”.  Textele sunt mai puțin ofensive decât cele din scrisori, timpul conținut este fie unul al trecutului rememorat cu nostalgie, fie al unui viitor în care speranța unei tainice mîntuiri induce un ton de resemnare melancolică: „Și se vor ridica lupii flămînzi,/ lupii tineri din mahalale,/ stăpînii betoanelor sfinte/ și-ai marilor fabrici dintotdeauna./ Și de-odată fi-vom iertați de toate păcatele/ și ne vor striga femeile pe nume!”