Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (485) mai 2006

EDITORIAL

de

Ion SIMUȚ

Călătorie în jurul spiritului lovinescian

În toamna lui 2006, la 31 octombrie, se împlinesc 125 de ani de la nașterea lui E. Lovinescu. Modernizarea literaturii române, deschiderile liberale ale spiritului nostru critic, predispoziția cosmopolită care înseamnă în primul rând sincronizare europeană îi datorează enorm. De aceea înclin să cred că personalitatea lui merită o celebrare mai deosebită decât în cazul unei aniversări obișnuite. E. Lovinescu nu e, de altfel, doar beneficiarul cifrelor rotunde. El e mereu amintit și mereu prezent în toate dezbaterile noastre critice. Reeditarea lui E. Lovinescu e importantă dincolo de orice conjuncturi, iar a proiecta asupra operei sale critice un fascicul de lumină dintr-un unghi mai puțin obișnuit e profitabil și pentru conștiința critică actuală, îndemnată să-și cunoască originile și să-și reformuleze interogațiile de actualitate.

 De la impresionism la maiorescianism

 Ține de domeniul locurilor comune și ale evidenței semnificative faptul că E. Lovinescu a fost întotdeauna un maiorescian. Dar fondul său maiorescian, așa cum și-l recunoștea și îl explicita, era foarte diferit de la o etapă la alta, din 1904 până în 1940. Textele sale de autodefinire în raport cu Maiorescu sunt numeroase. Nu am să invoc aici monografiile lovinesciene din anii ‘40. Statutul lor e unul de istorie literară și nu de confesiune directă a autorului, care, în tinerețe, respinsese, din principiu, istoria literară. Simplu spus, E. Lovinescu este la începuturile sale un maiorescian pasiv, adică unul care recunoaște autoritatea și principiile maestrului (un maestru nerecunoscut, totuși, ca atare), dar nu le dobândește și nu le practică, pentru că este mai prielnică personalității sale o modalitate impresionistă, fără autoritate căutată, dar cu o ambiție artistică în sine, considerând critica o artă foarte personală.

În Memorii I (cap. V) relatează despre modul în care l-a perceput pe Maiorescu în ambianța universitară. Pentru foarte tânărul Lovinescu, Maiorescu era mai curând o autoritate decât un model, dacă se poate face o asemenea disociere. Fostul student îi recunoaște toate meritele, iar printre acestea „seninătatea și cumpătarea cugetării”, moralitatea ireproșabilă, olimpianismul, armonia personalității, pragmatismul sunt apreciate superlativ. Ce i-a plăcut însă cel mai mult la Maiorescu tânărului Lovinescu era „optimismul voluntar al oamenilor superiori, clădit pe fundament de pesimism”. Știe prea bine și o spune răspicat că liberalismul de concepție politică și culturală (pe care și-l asumă) îl va despărți de conservatorismul junimist. Deci nu ideologia îi apropie, ci o anumită structură psihologică: „Nu e om superior fără această viziune pesimistă; dar nu e om mare și folositor, care să nu se reculeagă la timp din amețeala vidului, pentru a-și afirma voința de a fi și de a dura în fața neantului și caducității universale. Pilda unui astfel de optimism ne-a dat-o Maiorescu, întrucât, pe temelia unei dezabuzări totale, a ridicat afirmația principială a adevărului și binelui”. E. Lovinescu este funciarmente un deceptiv, pentru care zădărnicia universală e suprema filosofie și orice exemplu contrar îi dă un imbold de voință și de viață: „Pe un altul, pesimismul l-ar fi aruncat în sterilitate și negație; cunoscând și una și alta, Maiorescu a fost și un constructiv, întrupând teoretic și practic triumful principiului moral, singura pârghie a acestui pământ ce-l reține de a se prăbuși în neant și tină”. Pentru atât de melancolicul și de deprimatul tânăr Lovinescu, Maiorescu era întruchiparea unui principiu vital.

O comunicare, ca de la maestru la discipol, nu a existat între cei doi. Lovinescu o spune foarte clar: „Timiditatea mea înnăscută, ca și atitudinea raționalizată apoi, ce mă abătea încă de pe atunci de la orice raporturi în planuri inegale, au împiedicat ca admirația mea pentru Maiorescu să ia formele tangibile de aderență ale unui discipol”. În această privință, a raporturilor psihologice echitabile și acceptabile, cea mai bună comunicare a avut-o E. Lovinescu cu profesorul său de latină D. Evolceanu, pe care însă nu l-a evocat în Memorii, ci într-un portret compensativ din Antologia scriitorilor ocazionali. Merită să-l amintesc pentru câteva detalii de contrast, pe deplin revelatoare pentru delicata psihologie lovinesciană.

Modestia lui D. Evolceanu l-a înduioșat pe E. Lovinescu: „Dacă timiditatea lui D. Evolceanu era de iepure, a mea nu era cu mult mai pe sus: era de miel”. Profesorul de limba la­tină, incapabil să țină vreodată un curs de literatură latină și să se ridice astfel deasupra gramaticii, nu reușea să-și domine studenții. Era complet depășit de situație și nu făcea altceva decât traduceri mediocre din Horațiu. E. Lovinescu pregătea prima lui lucrare tipărită O chestie de sintaxă latină. Ar fi fost normal să i-o dedice lui D. Evolceanu, dar i-o dedică nefiresc lui …Nicolae Iorga, care-i va rămâne în permanență adversar, pe motivul disputelor din jurul sămănătorismului. N. Iorga nu l-a considerat toată viața pe E. Lovinescu mai mult decât „un bun latinist”. În 1943, când scrie acest portret al lui D. Evolceanu, lui E. Lovinescu i se dezvăluie resorturile acestei apropieri. Îi admira de la distanță pe Titu Maiorescu și pe Nicolae Iorga, de care însă se temea, pentru că îl intimidau și îi creau complexe de inferioritate, dar îl cultiva pe timidul D. Evolceanu, față de care se putea „afirma”: „Ce căutam eu cu atâta in­sistență la acest om, care aproape nu avea relații sociale și nici o legătură dinafară? – se întreabă E. Lovinescu. Memorialist, pe cazul lui se altoiește cazul meu. Găsisem într-însul un om mai timid decât mine. Dacă el era iepure, eu eram, cum am spus, miel; încă din facultate, încetul cu încetul, m-am îmbrăcat însă într-o piele de leu urlând ca el. Rar am putut studia asupra mea însumi cazul plăsmuirii unei duble personalități. Ceea ce mă apropiase de dânsul e, probabil, conștiința unor «defecte», «insuficiențe» comune (nu fără oarecare spaimă). Necesitatea de a mă arăta altfel mă împinsese instinctiv să-mi creez o psihologie nouă; din «terorizat» devenisem «terorist». Pe nimeni nu l-am «strivit» atât decât pe bietul meu… profesor, prin parada științei, ca student, prin parada activității mele literare, de când o începusem. Cum m-a suportat, nu-mi dau seama. Ba aveam impresia că mă și admir㔠(v. Scrieri 3,  ediție de Eugen Simion, Ed. Minerva, 1970, p. 391-400; portretul este preluat și în această antologie, în prima secțiune). D. Evolceanu este evocat și în Aqua forte de E. Lovinescu, unde profesorul și apoi prietenul devotat apar alături de criticul literar junimist. Întâlnirea dintre cei doi are aici o altă semnificație: „bătându-mă pe umeri,[D. Evolceanu] a recunoscut în mine «un moldovan» de-al lui, într-un moment când mă simțeam atât de înstrăinat printre bucureșteni. În el îmi găsisem o patrie” (v. Scrieri 3, ed. cit., p. 214). Nu se poate găsi o mărturisire mai semnificativă pentru foarte tânărul Lovinescu. O psihologie retractilă, deprimistă, de provincial complexat, se eliberează cu greu de propriile limite. E. Lovinescu avea ne­voie, pentru a evolua cu adevărat, de „plăsmuirea unei duble personalități”, iar D. Evolceanu i-a facilitat această situație, mai mult decât Maiorescu. În fond, prin dobândirea autorității și prin câștigarea unei prestigiu moral, Lovinescu va deveni maiorescian numai după primul război, după ce Maiorescu murise. Altfel, se delimita deseori de el, ca în una din „revizuirile” lovinesciene din campania susținută la revista „Flacăra”, în anii 1914-1916: „Problemele literare s-au lărgit și critica și-a deschis noi orizonturi, spre care Maiorescu n-a voit să se îndrepte”. Ce apreciază E. Lovinescu mai mult la Maiorescu în 1915, așa cum îl vede retrospectiv, e cosmopolitismul de pe pozițiile căruia a temperat naționalismul, restrâns „în marginile adevărului”, relativizând criteriul etnic.

Nu vreau să supralicitez rolul lui D. Evolceanu în raport cu cel al lui Maiorescu în formarea personalității lui E. Lovinescu. Dar atrag atenția că, de fapt, după mărturisirea deja citată a lui Lovinescu, funcția providențială nu aparține nici unuia nici altuia, ci lui Emile Faguet: în contact timpuriu cu critica acestuia, a simțit miraculos și profund transformator, ca o revelație, „vertigiul unui gol luminat de bruscă ploaie siderală”. Iar apoi deplasarea în sfera impresionismului se face dinspre influența lui Faguet spre influența lui Anatole France, care înseamnă o rafinare stilistică, fără nici o legătură cu maiorescianismul.

Maiorescian nu putea fi Lovinescu, în 1906, la vârsta Pașilor pe nisip, în primul rând datorită marilor diferențe psihologice. Căci ideologic Lovinescu și Maiorescu (un liberal și un conservator) au fost întotdeauna foarte departe unul de altul, deși nu în totalitate. Apărarea autonomiei esteticului era cel mai important punct de convergență. Moralitatea, refuzul tranzacției, spiritul de independență, incisivitatea spiritului critic îi unea de asemenea, dar la modul foarte general. Altfel, diferențele erau considerabile. Tânărul Lovinescu nu avea tăria personalității lui Maiorescu și nu se putea impune public cu fermitatea unor idei. Atunci, în anii debutului, Lovinescu nici nu voia să transmită idei, ci stări, emoții la receptarea unei opere. Nu voia nici să facă  o critică de direcție, considerând-o inutilă și chiar nocivă.

Impresionismul convenea de minune profilului psihologic al foarte tânărului Lovinescu. Timid, evaziv, liric, nu intenționa să spună nimic răspicat. Voia să comunice doar nuanțele unor trăiri estetice personale. Reveria se potrivea mai bine unui melancolic ce părea incurabil, iar melancolia scepticului îl făcea refractar ideologiei. În Memorii I, capitolul XVI, E. Lovinescu distinge categoric între faza faguetiană, asociată epocii materializate în Pași pe nisip și caracterizată printr-un stil discursiv și scepticism ostentativ – și faza anatole-franciană, din epoca pariziană a anilor 1906-1910, coincizând cu colaborarea la „Convorbiri critice” și definită de o critică dialogală ponderată, fără asperități și „fără dorința persuasiunii”. O disjuncție între etapa Emile Faguet și perioada Anatole France nu există cu adevărat, trecerea e abia perceptibilă, fluidă, situată în domeniul aceluiași impresionism, bazat pe cel puțin două principii: 1. critica e o artă; 2. critica nu vehiculează idei ci impresii despre cărți.  E. Lovinescu se instalează în convingerea c㠄o astfel de critică se detașează aproape cu totul de la sensul strict al criticei și se consideră ca o artă”. La maturitate, nu-l mai satisface grațiosul, fantezia mitologică și „convenționalul ei edulcorat”, dar mai ales îi constată sever „lipsa ei sistemati­că de idei generale – lipsă, de altfel, voluntară, ieșită din convingerea fermă că ideea generală reprezintă elementul caduc, pe când expresia, arta, dincolo de adevărul controversat, e singurul lucru ce poate rezista”.

Convingerile sunt sintetizate mai bine în articole ca Impresionismul în critică (1909), reluat în diverse variante, și în A zecea muză: critica (1910). Ce importanță avea Faguet pentru Lovinescu se vede din seria de articole pe care le scrie în 1916, la moartea criticului francez. După primul război, concepția impresionistă se va articula mai bine prin atitudinea fermă împotriva criticii științifice și împotriva susținătorilor ei (Mihail Dragomirescu și H. Sanielevici). Impresionismul însemna în 1910 pentru Lovinescu capacitatea unui critic de „reducere la elementele esențiale”, adică: „A merge de-a dreptul la aceste centre de unde pleacă lumina spre margini, a le cerceta, dându-le adevăratul lor cuprins, a ocoli tot ce nu e plin de înțeles, a îndeplini, într-un cuvânt, acest procedeu de simplificare atât de firesc și necesar, este tocmai menirea criticei impresioniste”. În polemica pe care o poartă în „Convorbiri critice” cu Mihail Dragomirescu se străduiește să fie cât mai clar, dar ajunge la generalități: „criticul impresionist întreprinde călătoria lui sentimentală de-a lungul operei unui scriitor, călăuzit de două principii: să-i prindă dintr-odată notele caracteristice, trăsăturile temeinice, și după ce le va fi prins cu pătrundere, să le pună într-o lumină cât mai puternică și mai crudă. N-am putea numi acest procedeu decât de simplificare și de reliefare”. Distincțiile față de orice tip de critică, raționalistă în principiu, după cum îi reproșează M. Dragomirescu, apar destul de greu în articolul lui E. Lovinescu. Pentru a găsi esențialul unei opere, criticul impresionist apelează la intuiție (deci la o cale irațională, de sugestie simbolistă), iar pentru a reliefa aceste trăsături dominante ale operei reduse la una singură criticul trebuie să fie un artist: „impresionismul putându-se defini o simplificare, urmată apoi de o reliefare, spiritul de sinteză și de pătrundere intuitivă trebuie să fie însoțit și de un adevărat temperament artistic, cu alte cuvinte, criticul impresionist trebuie să aibă un fel personal de a scrie”. Cum judecată obiectivă nu există, criticul impresionist trebuie să-și asume și să-și impună propria subiectivitate. E. Lovinescu se apără zadarnic de acuza că în impresionismul său ar intra și doze apreciabile de relativism, diletantism și scepticism și încearcă, inutil, să susțină că impresionismul se poate asocia cu dogmatismul estetic. Principala carență pe care o resimte criticul impresionist e lipsa de autoritate morală.

Cu nostalgia autorității critice, care nu ar putea izvorî decât dintr-o iluzorie obiectivitate, E. Lovinescu a încercat de repetate ori să corijeze părerea că impresionismul ar fi iremediabil subiectiv, relativist, și prin aceasta vulnerabil: „Departe, deci, de a fi tăgăduirea principiului de autoritate, critica impresionistă presupune chiar o mai mare agerime de privire; trebuind să deosebească numai temeinicul, ea are nevoie de o putere de concentrare și de alegere chibzuită, care e tocmai chezășia unei judecăți întemeiate și cumpănite, ce nu se poate confunda cu impresionismul fugar și schimbător”. Tânărul critic apără astfel impresionismul de o înțelegere superficială, arătând că are acces la obiectivitate și are îndreptățirea de a i se recunoaște o autoritate morală, deci o legitimitate intelectuală. Depășirea subiectivismului impresionist spre o obiectivitate prezumtivă se realizeaz㠖 crede criticul – prin sprijinirea pe canoanele estetice, pe „unitatea de percepție”, punând „frâna probității intelectuale” și apelând la „oarecari criterii impersonale”. Pentru a așeza judecata estetică pe un teren sigur, în esență sunt necesare raționalizarea sau intelectualizarea impresiei și consecvența temperamentală a reacției. Lovinescu restrânge deci drepturile impresionismului, pentru a-i da vigoarea și autoritatea unei metode critice afirmate în limitele obiectivități. Opera nu poate fi lăsată la discreția unui subiect necontrolat, discreționar, abuziv și anarhic. Pe măsură ce încearcă să explice și să apere impresionismul de anumite înțelegeri greșite, E. Lovinescu îl substituie criticii la modul general.

În Memorii II, capitolul VI, criticul aflat la maturitate va vedea mai bine defectele sau carențele impresionismului propriu, aflat în consonanță cu temperamentul: „în această primă epocă, activitatea mea critică s-a desfășurat în cadrele propriei mele sensibilități, fără stimulentul vreunei ideologii și chiar fără vreo atitudine precisă: epocă de «diletantism», cu beneficiul desăvârșitei sincerități și congruențe cu sine însuși”. Toate păcatele respinse în 1910 (relativismul și chiar diletantismul, moldovenismul necombativ) sunt recunoscute acum. Dar cea mai importantă diferență între epoca impresionistă (aproximativ până în anii ‘20) și cea postimpresionistă consta în „repulsiunea pur principială față de orice ideologie literară”, specifică primei perioade.

Principala schimbare în evoluția personalității lovinesciene survine când criticul își formează convingeri noi, care îl scot de sub dominația impresionismului. E. Lovinescu descoperă treptat că un critic trebuie să aibă o ideologie (și aceasta va fi pentru el liberalismul și sincronismul european). De aici vor rezulta cărțile maturității: Istoria civilizației române moderne (1924-1925) și Mutația valorilor estetice (1929), ca ultimă parte din  Istoria literaturii române contemporane. A doua convingere este necesitatea unei critici de direcție, concretizată, cum se știe prea bine, în campania sistematică de promovare și susținere a modernismului prin intermediul grupării și a revistei  «Sburătorul», ca și prin întreaga activitate critică. În acest context are loc ceea ce Pompiliu Constantinescu a numit o re-maiorescianizare a lui E. Lovinescu. Impresionismul fantezist și artistic, relativismul filosofic al perioadei de tinerețe nu se puteau afla în deplină concordanță cu maiorescianismul, care cerea criticii o fermitate interioară și de principii pe care relaxarea și lipsa de idei specifice tinereții nu o puteau da.

 

Evoluția lui E. Lovinescu, o progresivă adâncire în sine, reprezintă efortul de a realiza ideatic predispozițiile sale interioare, într-un deplin consens și o deplină armonie a personalității sale intime (psihologie, temperament, caracter) cu personalitatea publică (ideologia critică). Memorii-le ca autobiografie spirituală s-au născut în mare măsură din necesitatea legitimării psihologice a teoriei critice. Ele sunt, abia în al doilea rând, deși cu o extindere mai mare, un evantai portretistic al epocii și o mărturie asupra ambianței literare din deceniile trei și patru ale secolului XX. Un imbold irepresibil îl mâna pe critic să dezvăluie unitatea organică a personalității sale, coerența profundă, congruența dintre idee și resortul ei interior. Demonstrația din Memorii era aceea că sistemul critic al autorului îl angaja în întregime; realiza suprema angajare – aceea psihologică. Organicitatea personalității sale însemna coerența dintre idei și temperament, compatibilitatea ideilor critice cu „solul afectiv”. Bovarismul ideologic capătă și el o justificare subtilă.

E. Lovinescu și-a făcut un fel de obligație morală din faptul de a arăta cum s-a confi­gurat și cum a evoluat modul său de a gândi, cum s-a compus, din ce elemente psihologice s-a combinat, cu ce predispoziții a pornit și cu ce reacții s-a confruntat. Memoriile din cele trei volume sunt centrul acestei autobiografii spirituale. Dar ele atrag și alte texte, care ne ajută să înțelegem complexitatea și specificul unei personalități critice formate în spiritul maiorescian al adevărului. Personalitatea lovinesciană e construită pe principiul întemeietor al onestității intelectuale, trăită organic, ca emanație din adâncurile ființei individuale și în acord cu sine însuși.