Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XI. Între Maimonide și Marx

Leon Volovici: Nuvela ta Lipova este, într-o măsură, o răfuială cu iadaismul inautentic, cu ritualul golit de sens, dar și radiografia unei insurecții interioare, mai degrabă înfrînte. Mai este, cred, și mărtuira omului matur despre fascinația trăită de adolescent la „chemările” unei alte lumi spirituale a „stafiei care cutreieră Europa”. (Mi-am amintit de fiul rabinului din povestirea lui Babel, cel care umbla — și murea — cu portretul lui Lenin în buzunar, alături de cel al lui Maimonide). Te preocupă acum relația dintre iudaism și marxism? Sînt într-un fel compatibile?

 Norman Manea: Mărturisesc că după șirul de întrebări care se centrează, toate, într-un fel sau altul, asupra aceleiași teme, am cam obosit...

Subiectul pare epuizat mental. Monologuri nerostite ale solitudinii? Reluînd vechea interogație, în arcul unor noi întîmplări cotidiene? Un curent spiralat și ardent al fervorii tăinuite?

În dialog, însă, îți vine mai curînd să eviți exhibarea, vivacitatea „dezbaterii”, nuanțata „confesiune” pe mereu aceeași necicatrizată temă.

O nouă incizie, în plină lumină, de data asta? Nu sînt destul de cabotin sau retoric sau detașat pentru asta.

Am fost obișnuiți să evităm abordarea cu voce tare a zonelor intime. Și-apoi, pare de-a dreptul absurd să ataci chestiuni pe care, în locul și timpul ce ți-au fost date, nu le poți trăi decît printr-un efect deviat, înăbușit. Starea lui „ce-ar fi fost dac-ar fi fost”...

În sfîrșit... Nu știu cît a fost Marx evreu, dar știu destule pasaje de-a dreptul antisemite din corespondența sa. Biografiile care circulă pe la noi nu vorbesc deloc nici despre originea sa evreiască, nici despre asemenea aspecte. Într-un serial RDG despre tînărul Marx, vizionat acum cîteva luni pe televizoarele românești, există o scenă cînd protagonistul merge la mormîntul tatălui său: aparatul urmărea aleea de arbori, silueta gînditorului, a soției care-l întovărășea (descendenta, cum se știe, a unei aristocratice familii germane) și înregistra, scurt și confuz, un fel de cimitir, jumătate creștin, jumătate mozaic, s-ar zice. Secvența rapidă, învăluită în cețuri. Nu se înțelegea prea bine dinspre care parte a cimitirului venea perechea îndurerată.

Filozofia, viziunea iudaică... O discuție specioasă, complicată. Comunitatea mai durabilă decît Statul? Dumnezeu supraviețuind regilor săi? Slăbiciunea politică, condițiile geo-istorice, supraviețuirea paradoxală? Exilul — ca elevație spirituală? Diversele epoci de istorie iudaică și-au configurat, în propria fizionomie, nomadismul, sedentarismul, monarhia, carența politică, profetismul mesianic, norma etică?

Ar fi vorba de o lume care slăvește viața și umanizează zeii? Proiectînd mitul unicității, dar și depășind mitul, separînd divinul de natural, invocînd mereu grația, vocația, revelarea?

Întîi, concepția asupra divinului: unicitatea, nereprezentabilitatea (non-figurativul), ne-numirea (inefabilul). Apoi, concepția asupra umanului: monoteism moral. Legătura dintre aceste elemente ar fi justiția — ca element suprem și constant al Divinității, deci articulat existenței morale a omului.

Există legături cu marxismul? Comandamentele morale vechi recomandă să iubim nu doar prietenul, ci și dușmanul. Sînt preliminarii mai curînd evanghelice. Au acestea legături cu marxismul? Ne-am putea îndoi.

Știm răspunsul lui Hilel asupra esenței învățăturii iudaice. Un zurbagiu s-ar fi prezentat, dacă mi-aduc bine aminte, la Șamai, marele învățat, să-i spună scurt, în intervalul cît se „poate sta într-un picior” care e baza iudaismului. Șamai era un rabin dur, șeful unei școli de gîndire rece, sarcastică. L-a alungat cu țipete pe troglodit. Hilel era însă blînd, generos, conducea școala înțelepților. Bineînțeles, evreii au, dintotdeauna, măcar două mișcări divergente... Hilel l-a privit cu îngăduință pe ignorant, n-a respins impertinenta  cerere. În timpul cît acesta putea sta într-un singur picior, rabinul i-a oferit, cu o singură propoziție, esența iudaismului: „Iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. N-a spus, ca viitorii creștini: mai mult ca pe tine însuți.

Are această ideologie similitudini cu marxismul? Ne putem întreba și îndoi. Nu știu dacă sîntem pregătiți a discuta, în Estul socialist, doar „teoretic”, senin, imparțial despre marxism. Și cine poate discuta, de fapt, aici, despre iudaism?

Să ne amintim că singura încercare autentic㠗 adică, în condiții de opțiune perfect liber㠗 pentru colectivizarea agriculturii a avut loc în kibuțurile din Israel. Rezultatele au fost spectaculoase. Dar cei care au optat pentru această formă de existență reprezentau doar 4% din populație! Care deloc n-a fost tentată să impună celor 96%   rămași în afara izolatei lor enclave, convingerile și metodele lor. Să ne întrebăm de ce țelurile, atît de generoase, au nevoie de ziduri grele, aici, în Est, care să împiedice ieșirea cetățenilor din paradisul socialist, nu intrarea amatorilor veniți din iadul capitalist.

Ne învîrtim în jurul unor adevăruri elementare și banale, prea simple, parcă.

Acceptarea colectivității, în care să nu fii decît un disciplinat membru zelos („instinctul de masă”, studiat de Canetti), propune, să recunoaștem, abolirea multor instincte rele și egoiste, existente în om. Dar și o lipsă de personalitate sau un recul al personalității, răzbunată, adesea, prin obscure tentații de putere asupra altora. Asemenea inversări primejdioase sînt evitabile doar în libertate. În Kibuțurile israeliene se intră, după cîte știu, greu și se poate ieși oricînd. Rămîn doar cei cărora li se potrivește, într-adevăr, modul de viață comunitar.

Marxismul n-a apărut din cer, ca dar al îngerilor sau ca invenție a diavolului. Este un produs uman. O reacție la exploatarea unui om de către celălalt? Analiza pe care a făcut-o rapacității burgheze și capitaliste răspunde unei realități. Ceea ce a omis să analizeze în profunzime dascălul ar fi dacă acest instinct rău este doar o caracteristică de clasă și nu cumva face parte, obscur, din fiecare om. „Răul mișcă lumea”, spunea Musil. Exaltarea calităților clasei muncitoare? Plină de erori și chiar cinism, Dictatura proletariatului este, înainte de orice, o dictatură. Nu a, ci „în numele” proletariatului... Un drum spre iad, pavat cu bune intenții? Cu energice lozinci, în orice caz și cu mii de sacrificați.

A asigurat, pînă la urmă, socialismul, bunăstare și drepturi, pentru proletariat? Dar pentru restul cetățenilor? Între barbaria banului în capitalism și teroarea minciunii, în socialism, există și o altă cale? Mai autentică, mai realistă, mai blîndă? Care să țină seama de adevărata structură omenească, de drepturile și aspirațiile sale reale? Nu doar diferențele dintre URSS și SUA sînt semnificative, ci poate mai ales cele între cele două Corei, între cele două Vietnamuri, între cele două Germanii, între China și Taiwan.

Nu știu cît de înrudit este marxismul cu iudaismul. Poate, mai curînd, cu creștinismul primitiv. Nu este însă greu de explicat opțiunea multor evrei pentru radicalismul marxist.

Revista Săptămîna  de la noi încearcă să demonstreze că în România stînga a fost doar evreiască, iar dreapta a altor minorități (polonezi, armeni, greci, bulgari etc.) Te întrebi unde erau românii... Nu cumva asemenea „absenț㔠și compromisurile care o definesc, de ieri și de azi, fac aproape „necunoscut” un popor? Să fi fost blîndul popor român totdeauna la „centru”? Alegerile din '37, în România, arată, totuși, aproape un milion de voturi date dreptei extremiste. De curînd, ziariști francezi de dreapta, adversari ai lui Mitterand, elogiau, paradoxal, România socialistă!... Așa face dl.Michel Hamelet în România Liberă din 9 august 1982. Nu mult diferit, doar ceva mai abil, a procedat, după cum am auzit, și Bernard Margritte în Figaro, care citează, plin de înțelegere, explicațiile ce i le dă la București Mihnea Gheorghiu despre caracterul „napolitan”, impulsiv al românilor, care trebuiesc, adică, ținuți în frîu, sau cele primite în vila de la Zamora de la redactorul-șef al Săptămînii care spune că în viața literară ar fi două tabere, una mai „tradiționalistă”, condusă de Domnia Sa, antisemitul de dreapta Eugen Barbu, alta mai liberală, cu nucleul la România literară, de nuanț㠄prosovietic㔠(?!) și a cărei victorie ar însemna prezența rușilor la București (!!)... Cum tabăra „liberal㔠ar domina Uniunea Scriitorilor, soarta acestei Uniuni pare pecetluită.

Unde mai este, azi și aici, dreapta-stînga, noțiuni folosite după oportunitate și instrucțiuni ierarhice?

Exagerările dogmatice marxiste sînt atribuite, insistent, doar unor foști comuniști evrei. Nu cumva există  în concepția marxistă, deopotrivă rece, operativă dar și patetică pînă la fanatism, ceva „iudaic”?... Este, oare, iudaismul neapărat schizoid?

Nici Engels, nici Lenin, nici Stalin, nici Mao n-au fost evrei. Nici actualii conducători co­muniști din România, Cambodgia, RDG, Vietnam, Cuba nu sînt evrei. Spiritul popular s-a obișnuit din Evul mediu să demonizeze evreul. Siniavski povestește că în închisoare mulți deținuți susțineau că Lenin a fost evreu. Pînă și lui Hitler i s-au căutat rădăcini evreiești.

Execuția lui Pătrășcanu n-a fost dictată de un comunist evreu. Dimpotrivă, soția sa era evreică, mulți dintre prietenii săi erau evrei. În partidele comuniste evreii au fost și printre tirani, firește, dar mai ales printre victime. Troțki a fost evreu, Ana Pauker era fiică de rabin, Rakoczi era evreu. Evreu era și Slansky, parcă și Rayk, dacă nu mă înșel. Comuniștii uciși de comuniști. Nu erau doar niște „birocrați”, nici niște oportuniști șmecheri cu toții, ci și combatanți orbiți de o cauză pentru care suferiseră și pe care o exaltau, supunîndu-se unei discipline cinice. Alți evrei erau și birocrați și oportuniști și șmecheri... ca toate celelalte „etnii”...

Între asimilare și sionism, marxismul „raționalist” propunea evreilor mult visata egalitate. Împărțirea lumii după un criteriu economic și de clasă abolea naționalismul, discriminarea. Mișcarea comunistă a practicat, însă, discriminări, cu consecințe la fel de teribile. Subteran, și chiar pe față, discriminarea antisemită deloc n-a lipsit în mișcarea comunistă. Complexul frustrării, vanitatea, fanatismul, setea de putere, credința, negativul dinamic al exilului suportat de evreu, ca și de revoluționar, de sfînt ca și de artist... A iubi aproapele tău ca pe tine însuți presupune a te scruta pe tine însuți la fel de critic cum procedezi cu vecinul? De aici pornește totul. Din credința c㠄răul sînt ceilalți”, doar ceilalți.

A cunoaște și a iubi aproapele poate fi privită ca opțiune de „stînga”? Marxistă?... Nu cumva e revendicată și la „dreapta”, de toate bisericile?

Problema este, astăzi: cum mai poți fi de stînga, cînd nu mai poți fi? Să devii de dreapta? Iarăși — stînga, dreapta? Umilința sărăciei, trufia exploatării, ipocritele bigotisme adverse mai permit, ele, omului, „drepturi” inalienabile?

În om există și binele și răul. Pentru a supraviețui, el oferă ceea ce societatea îi cere. Deosebirea între cele două sisteme ar fi manipularea diferită a răului? Răul etatizat, proprietatea dictaturii și răul individual, proprietate personală?

Omul nu poate trăi numai cu ideologia și cu proiectul perfecțiunii viitoare. Dar nici nu se poate lipsi de interogație. Asupra rostului existenței, asupra modului de a trăi între bine și rău.