Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

POEME

 

Marian Nicolae TOMI

Femei și îngeri

 

Și-n nopțile scurte de vară

totuși lungi așteptări

la un anume semn

femeile schimbau paturile

cu aripile îngerilor

zburând

cu bărbații lor în brațe

cu bărbații care tocmai intraseră

ca Messia în trupul lor de aur

biserica oricărui neam de oameni.

 

Doar neamurile îngerilor de tot însingurate…

Iarbă uscată e femeia

Unde a fost iarba mușcată

crește alta mai verde în loc

tot așa cum sânul femeii nesărutat

nu mai crește niciodată

doar înflorește

sâmbure negru uscat

 

pare roata ce se-nvârte în capul nopții

fără spițe înalte se vede iubirea

fără cuie crește lemnul crucii

încercuit cu iubirea

de trupul ierbii uscate.

Scurtă secvență

Aerul se tot dilată

mai să pleznească

sărutând asfaltul încins.

 

Lumina

zglobie copilă

sare șotronul de umbre

înghite grăbită lumea

lingându-și degetele sclipicioase

și reci

ca buzele rătăcite prin înghețata de ciocolată

răscolește praful ușor

ca femeile aflate sub talpa bărbatului

ce le iubește desculț

și apoi leneșă tăcerea

moare sub mărul bătrân.

 

Mă grăbesc mai mult ca altă dată

să traversez coapsele fierbinți

ale dealului pârjolit de vara aceasta.

Când trupul meu

Numele tău stă înfipt în zgomotul strident

al soneriei și sun sun mereu fără să te mai știu.

 

Dar când trupul meu va uita trupul tău

și când trupul tău va ieși din forma trupului meu

spărgându-se ca lutul de pe clopotul abia turnat

va mai rezona el cu floarea care-ți înfiora sfârcul

vor mai chema buzele tale inima obeliscului meu

strecurat la furat între ele

va mai fi arcuirea trupului tău aceeași atunci

când altul va lua locul neputinței mele?

 

 

 

 

 

Turnir inventat

Cavalerii azi mesteceni cu albe bluze

se-ntrec în turnire aprige de frunze

vântul ca un arbitru bigam

probează-n secret trasul în ham

suflându-și pământ dintre buze

rozând cotoare de mere obtuze

își întărește inima de berbec

să bată toaca în lemnul de tec

în care lacomi carii varii

se joacă de-a baba-oarbii

așteptând semnul prințesei

atât de dibace în rolul miresei.

 

„Să-nceapă să-nceapă se urlă în vulg

doar n-o să așteptăm primul fulg!”

 

Și-ncepe turnirul numai de probă

pentru moartea subțire ca praful de tobă.

Spre seară de pe-un ram iar plouă

cu ouă de bibilică în iarna cea nouă

pe care mireasa prințesă de neam

o privește și râde nebună prin geam:

 

„Adio prințe atât cât iubesc viață să am

și lemn de mesteacăn cu frunze pe ram!

Asta-i!”