Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

PROZA

 

Tudor Călin ZAROJANU

Revanșa lui Zizi

Capitolul I

La 7.15, în fața Palatului – Supărarea –

Împăcarea – Primele replici – Ultimele

 Ora 6. Ceasul sună strident (să văd eu ceasul ăla care sună mătăsos). Olelia întinde o mînă leneșă și ucide zgomotul, după care – tot P.N.V. – pornește radioul. Plutind între somn și veghe, cei doi captează fragmente amestecate din buletinul meteo, știri din agricultură și muzică pop, pe care de îndată purced să le viseze (mai ales însămînțările)

La și 44, Olelia întinde din nou mîna și aprinde veioza. Zizi geme și, la și 45, cu un „Bleah!”, sare din pat, orbecăind către baie.

Trosc, vm, pîș, pîș, pîș, zdrang, pauză, fsssss, pic, pic, zdrang, brobrobaubrrrbodorlll, pîș, pîș, scîrț, flll, br, spr, br, spr, spr, spr, scîrț (Zizi se spală cu o mare grijă față de risipirea apei), pîș, pîș, trosc, vm, hîrșt (asta e foaia ruptă din calendar).

E și 50. Urmează îmbrăcatul, smak-smak, mîncarea în geantă, re-smak-smak (se iubesc, ce mai), yala, ușa, liftul.

La 7.14 fix, exact în fața porții Palatului, o zărește pe înfumurata brunetă. La și 15 aceasta trece, ca de obicei, pe lîngă el, fără o privire – măcar din curiozitate -, deși pe o rază de 100 m nu mai e absolut nimeni. Doar milițieni.

De data asta, Zizi se supără și, timp de o săptămînă, trece fluierînd, studiindu-și unghiile, căutînd febril ceva în geantă sau pur și simplu pe vizavi.

Odată săptămîna scursă, aruncă o coadă de ochi. Stupoare: deși tot nu-l privește, Mihaela (cum a botezat-o demult) zîmbește, aproape rîde.

“Va’s’c-așa!”, bombăne el, și, a doua zi, cu o miime de secundă înainte de a o depăși, spune foarte limpede:

– Rîzi degeaba,

după care, victorios, începe să fredoneze „Ți-am dat o grenadă, o figură de stil..”

A doua zi, cu o replică și mai usturătoare, studiată îndelung, se apropie aparent indiferent și deschide din nou gura. Așa rămîne cu ea, pentru că aude, ca o adiere:

– Nu s-ar zice...

Un junghi pe dreapta nu-i dă pace 24 ore, după care șuieră:

– Ce te face să crezi ?

Răspunsul întîrzie, așa încît, peste două zile, reia:

– Ai devenit cam tăcută...

Pe scurt, în următoarele zile, după același sistem, s-au mai putut auzi:

– Vorbești tu destul.

– Da’ parcă am cu cine.

– Dacă nu dai bună-ziua...

– Sărut mîinile !

– Res, non verbum.

(Aici Zizi a consultat Larousse-ul, partie rose ).

– Prin mănuși ?!

– Omnia vincit amor.

– Pagina asta lipsește din dicționar.

Nu s-au privit niciodată. Cel puțin nu simultan. Nici n-au intrat în amănunte. Ca să afle ce ? El – că ea are o fetiță de 7 ani, un sîn mai jos și nu suferă pisicile ? Ea – că el înoată slab, fumează BT și nu suportă să stea la cozi ?

Au continuat să se întîlnească și să vorbească în același mod vreme de 14 ani.

Într-o dimineață, ea l-a întîmpinat tulburată:

– Plec ?

– Unde ? Cînd ?, a întrebat el, precipitat, a doua zi.

– Nu contează. Plec definitiv.

În ziua următoare, pentru prima și ultima oară s-au oprit față-n față. S-au îmbrățișat cu disperare. Mihaela a încpeut să plîngă:

– Te iubesc... mult... au fost clipele cele mai... aș fi vrut să... acum... ești singurul om care nu mi-a cerut niciodată nimic... și mi-ai dat atît de mult...

Zizi avea un insuportabil nod în gît. Cu mare greutate reuși să șoptească:

– O să-mi fie dor de tine.

Ea s-a smuls și a fugit.

Nu s-au mai văzut revăzut.

 

Toate astea n-au nici o legătură cu cele ce vor urma.

Capitolul II

Dezmințire – Meditații –

Amănunte despre serviciu

 Afirmația cu care se încheie capitolul precedent constituie un caz tipic de stupiditate. Orice are legătură cu orice. Cum ar putea un eveniment oarecare, chiar inventat, să nu-ți influențeze decisiv restul vieții?

Pe de altă parte, trebuie spus că, sub presiunea uriașelor datorii (nu morale), dragul de Zizi s-a văzut obligat să dea meditații la matematică, deși inițial a ezitat:

– Nu pot, îi mărturisea el preietenului Dănuț.

– De ce ?

– Dom’ne, cu Pitagora mai va, da’ dacă e cazu’ de integrale...

– Ce fraier ești ! Da’ ce, tu le rezolvi problemele ? Tu le dai !

– Și dacă zice „Nu știu” ?

– Foarte simplu, îi freci ridichea că nu știe, uite cu ce lucruri simple ne pierdem timpul, ia pune mîna și gîndește, pînă data viitoare s-o văd facută ! Acasă te muncești și tu, iei o carte, vii la mine, te descurci – ce dracu’!

Scrupulele lui Zizi s-au dovedit a fi inutile. Elevii aveau serioase dificultăți să citească titlul manualului. Dacă reușei să-i faci să afle în ce clasă sînt, erau fericiți, iar părinții îți cădeau la picioare cu recunoștință.

Să inversăm acum ordinea din sumar. De fapt, neglijînd sumarul, să facem o inserție. Adică eu să fac. Dv. faceți ce credeți.

În timp ce îmi povestea cele de mai sus și mai jos, Zizi a fost chemat la telefon. La întoarcere mi-a relatat:

– Era Diana. M-a chemat să mi-l arate pe puștiul ei. Trei ani, blond, ochi albaștri. Aș zice c㠖 exceptînd ochii, evident – seamănă cu mine, dar ar fi un banc riscant. O să crezi poate că la vederea puștiului mi-am zis: „Ajunge, brută! Iată întrupată în acest căpșor dulce căldura unui cămin pe care tu îl pîngărești... ” Dezolat. Tot ce mi-am zis a fost: „Mișto puștiul”.

Nimic șocant, dragă Zizi.

La serviciu, Zizi stă față-n față cu ferstrele care se deschid spre o splendidă panoramă a nord-est-ului orașului și spate-n spate cu restul colectivului din care face parte. În fața lui, înainte de geam, nu se află dl.Histria, care dispare la 7.42 și reapare la 25.50. În schimb, vecina din stînga, d-na Pietricică, vorbește permanent: cu floricelele pe care le udă (din păcate, plantele nu sunt carnivore), cu dosarele pe care le mută dintr-o parte în alta și chiar cu Zizi. Vorbește încet, abia șoptit, fără nici o intonație și fără nici o pauză. Zizi îi răspunde, cam din oră-n oră: „Da, doamnă”. O singură dată persoana a părut să sesizeze că intelocutorul era plonjat simultan în lectura unei cărți și consumarea unui sendvici, și a exclamat:

– Tu citești acolo și eu la-la-la...

Zizi n-a răspuns. Era o observație corectă.

– E interesant ce citești ?

Atunci, adunîndu-și în glas și în ochi toată disperarea, el a spus:

– Da, doamnă.

– Atunci mai bine tac.

Și n-a tăcut.

Undeva, în bătaia cozii ochiului drept al lui Zizi, se agită o ființă mică și creață care răspunde la numele de Titina. Lipsește des, aflîndu-se în divorț cu unul din soți. Cînd și cînd, reușește să-și aducă aminte despre care e vorba. Atunci e foarte tristă.

În rest: un atlet păros, inteligent, înfumurat și tăcut; o fată antipatică și grasă; alta, mitomană și foarte grasă; una înaltă și veșic dormitîndă; șeful – sobru, capabil, liniștit și cu cerere de emigrare; un personaj numit Popescu. Numele neamintite le vom aminti acum: Gigi, Sonia, Thetis, Eulampia și dl.A. Ordinea practic nu contează.

Ce fac ei ? Ce fac demult: iarna viscolu-l ascult, vara parcă dorm mai mult. Fiind programat cu concediul în februarie, Zizi a refuzat să-mi dea și alte amănunte.

Capitolul III

Discuția – Rezultatele discuției – Începutul

ascensiunii – Primele obstacole

 Întorcîndu-se acasă, în mica și cocheta lor garsonieră, Zizi și Olelia pășesc... nu găsesc nici un adjectiv suficient de sugestiv... pășesc pur și simplu.

Ea se gîndește și întreabă:

– Și acum ?

El se gîndește și nu răspunde.

– Ce-o să faci acum, dragul meu ?, insistă ea.

El tace încruntat.

– Doar n-o să te mulțumești cu atît.

Zizi pare (dar numai pare) să intrepreteze greșit ultima observație, drept care, cuprins de un instinct primar, ba choar gimnazial, o ia pe Olelia pe sus, aleargă cu ea în brațe pînă acasă (mai aveau cîțiva metri – ce vă închipuiați?), deschide ușa cu umărul, își trîntește prada pe pat, îi sfîșie hainele cu dinții, după care cade lat de oboseală.

Rezultatul discuției fu următorul: a doua zi tînărul Zarosche Z.Zinor (Zizi pour les amis) munci timp de patru ore neîntrerupt. În ziua următoare – șase ore. Apoi șase și-un sfert.

După o săptămînă, se obișnuise se lucreze opt ore pe zi, cu 30 de pauze a cîte un minut, în care alerga pe coridoare – ca să nu se tîmpească de tot.

După o lună (timp în care deveniseră o banalitate anonimele cu felicitări de tipul „ ‘R-ai al dracului de stahanovist ! Spărgător împuțit de grevă ce ești!”), revenindu-și din șoc, conducerea centrului de calcul îl avansă, cu o majoritate de un vot, ajutor de locțiitor al șefului de colectiv și-l numi responsabil cu gazeta de perete. Zizi păstră ritmul și, după un trimestru, profitînd de plecarea d-lui A., îi luă fără jenă locul. Atunci acceleră. Începu să facă ore peste program și chiar sub program. După lungi ezitări, directorul (un bărbat înalt, cu un nume impunător: Tuți) hotărî să-l plaseze pe postul de public relations.

Aici interveni prima problemă: nimeni nu știa ce naiba e aia public relations. Zizi ridică din umeri și, pentru început, deschise o tarabă unde se vindeau reviste colorate, jeanși, gogoși și „Incognito”, vol.CVI, CVII și CCX.

Inițiativa avu un succes furibund. Însuți Tuți venea să cumpere cîte ceva sau doar să admire forfota în vreuna din cele 62 de pauze de masă prevăzute de rergulament.

Înnebuniți, adversarii lui Zizi apelară la lovituri sub centură: în timpul unei nopți strecurară în incinta comercială un număr impresionat de șobolani înfometați. Actul lor iresponsabil avu însă urmări minore: chițcanii ronțăiră cîteva volume frumos cartonate.

A fost, de altfel, ultimul gest din păcătoasa lor viață.

 Capitolul IV

Alte găselnițe – Adunarea de doliu –

Are sau n-are – Întrevederi între doi ochi

 Obosit de moarte, Zizi deschide cu efort ușa. Olelia nu e în cameră, în schimb se aude dușul cîntînd. Tpnărul își scoate paltonul și fularul și intră fără să bată.

– Ce faci, urîtule ?, îl întîmpină iubita lui cu un zîmbet și tot restul.

Ținînd cont de tot restul, Zizi intră și el sub duș, după ce, civilizat, și-a scos totuși cizmele.

– Ce faci, ești nebun ?, rîde Olelia, împingîndu-l.

Și totuși se pare că mai mult îl trage.

 

(cenzurat )

 

Hainele atîrnă la uscat.

Zizi și Olelia atîrnă pe pat.

– Mă gîndesc... , începe el, ezitant.

– Nu e bine, îl oprește ea cu un sărut.

 

(tot așa )

 

Un ciclon pare să fi răvășit mica garsonieră. Pe dulap a zburat o pernă, măsuța zace cu, pardon, picioarele-n sus, cîteva cărți au căzut din bibliotecă și – absolut inexplicabil – un cearceaf e înnodat de clanță !

– Mă gîndesc, reia Zizi, ceva mai hotărît.

Olelia începe să rîdă.

 

(asta e )

 

– Măgîndescdacăebinesăfactoateastea, spune Zizi extraordinar de repede.

– Te referi la... ?!

– Mă refer la ascensiunea mea social-politică.

– Nu e prea tîrziu să te întrebi ?

– Probabil, decide el brusc, sărind din pat și începînd să se îmbrace.

După care iese. Fuge. Dispare.

Hălăduind pe străzi, gîndește profund. Întîlnește un tomberon. Tomberonul era condus cu mînă de fier de către un om.

– Omule, spune Zizi patetic, îți vînd viața mea.

Omul îl privește calm, își suge o măsea, plescăie și-ntreabă:

– Pă ce ?

– Dă-mi tomberonu’ ăsta, să-l fac de Formula I, să trec Atlanticul cu el și să mă sui pe Chomolungma !

Proprietarul rîvnitul obiect se scarpină în ureche, se caută de o țigară, o aprinde și în sfîrșit zice:

– No, tank you.

– Bine-bine, urlă Zizi, o să vedeți voi pe dracu’ !

Tomberonistul nu pare tulburat de iminentul contact cu persoana amintită. Strada însă vui. Vuiră a doua zi și ziarele cînd Zizi își anunță senzaționalul proiect: acela de a construi un bloc de șapte etaje !

Ideea poate să nu pară cine știe ce originală. Dar este. Blocuri de șapte etaje se pare că s-au mai construit. Mai rar însă unul cu două milioane de apartamente.

Un bloc terasat, urmînd – în plan orizontal – o linie sinuoasă însumînd 1450 km. Blocul urma să includă 175986 magazine, 38 parcuri mari, 24920 complexe sportive, 170 cinematografe, 60 teatre, 17 bazine acoperite, 36 ștranduri, plus alte mărunțișuri.

“Un oraș!”, veți exclama. Exact.

O imensă barieră verde urma să înconjoare orașul-bloc. Accesul mașinilor – interzis, fiind suplinit de metrod, un tren rapid circulînd pe deasupra imensei clădiri. Pozițiile diverselor aripi ale blocului erau astfel calculate încît fiecare fereastră să se deschidă spre un spațiu verde. Mari parcaje aveau să găzduiască, la marginea pădurii, mașinile vizitatorilor, preluați de metrod.

Alte amănunte – mai tîrziu.

Sau niciodată.

Publicarea grandiosului proiect răvăși populația. Oamenii zîmbeau mai des. Începură să meargă la concerte. Fotbalul se trezi din pumni.

Urmare a acestor evenimente, decorarea lui Zizi cu Marele Ordin de Găselnițologie se impunea de la sine. Adunarea solemnă care constiuia cadrul acestui moment istoric avea un pronunțat aer îndoliat, dacă e să judecăm după vestimentația și morga participanților. Nu același lucru se putea spune despre protagonist, care apăru în Sala Specială a Înaltei Inspecții îmbrăcat în blugi.

– Măcar acum... , îi șopti în treacăt un funcționar în frac.

– Nu, rspunse Zizi scurt, zîmbind asistenței, apoi urcă însoțit de aplauze la tribună, unde fu întîmpinat de un Secretar al Coordonării:

– Stimate Zarosche Z.Zinor... cu ocazia că... care după dv... .toate aceste mărețe... că nu se poate... și-n anii care vin!

Și-i dădu medalia.

Zizi o luă.

Lucea.

Zizi fu mîndru.

Sala se ridică în picioare.

Atunci el pronunță acest scurt discurs:

– Prieteni ! Vom merge mai departe. Orașul viitorului va fi urmat de statul viitorului, apoi, în sfîrșit, vom construi viitorul viitorului. Vă veți întreba, desigur: „Domnule, are sau n-are ? Chemare.” Mă aflu aici ca să vă răspund limpede: Am. Sau n-am.

O liniște grea se așeze fîțîindu-și fustele peste funesta adunare. Se auzea clar cum cineva se scrapină-n cot. Pe urmă, o femeie, de uimire, își pocni palmele. Gestul fu greșit interpretat drept un semnal și sala izbucni în urale.

După festivitate urmă o austeră masă tovărășească. Conform unui sănătos obicei, această degeneră imediat într-un chiolhan de ultimă speță. Directori de trusturi și secretare de meserie se înghesuiau transpirați în dansuri smucite sau din contră. Sub mese se adunau cadavrele vodcillor căzute la datorie. Un contabil complet lipsit de păr adormise în lift. Pe masă se exibiționau pateuri parțial deflorate, sendviciuri decapate, prăjituri fleoșcăite, șervețele pe care urmele de ruj le făceau să semene cu tifoane hemoragice, pahare pe jumătate pline de rîgîituri...

Mă opresc. Știți despre ce vorbesc.

După toate aceste, Zizi fu solicitat să poarte scurte dialoguri cu reprezentanții Coordonării și ai Înaltei Inspecții. Toate întrevederile avură loc între doi ochi, întrucît majoritatea funcționarilor nu îndrăzniră să-și ridice ochii din covoare (de Cisnădie), iar singurul care o făcu, ascultînd planurile lui Zizi, era să-i închidă definitiv.

Capitolul V

Intermezzo cu Revelion – Fîl-fîl – Primele

clipe ale noului an – Catastrofa consacrării definitive

 Zizi și Olelia își petrecură Revelionul la Sovata-Băi. În noaptea cu pricina, dansară pînă căzură jos. Ridicîndu-se, observară că majoritatea convivilor nu prea mai convivuiau, drept care minoritatea care mai avea încă puls se adună la un colț de masă, ciugulind din tonele de mîncare rămase (ca de obicie), frecționînd țigări umede de șampanie, sorbind cafele anticardiace și tremurînd sincer – caloriferele își cam dăduseră și ele duhul. Se înfiripă singurul gen de discuții acceptabil în aceste condiții:

– Domnule, începu un tip înalt și cu păr, americanu’ e în căcat.

– Vorbești prostii, nu vezi că...

– Nu scrie nicăieri că dacă eu zic „Sînt plin de bombe cu crocodili” le și am.

– Asta-i teorie, dădu plictisit din mînă tipul cu păr. Vorba e: mai are sau nu neamțu’ ceva în subsol ? N-are, că l-a supt americanu’ !

– Fugi, nene, d-aci ! Din contră, a pompat în ei, ca să aibă în Europa o...

– NU RACHETE-N EUROPA !, răcni cineva des sub masă.

Discuția (citește: lălăiala) dură pînă la ivirea zorilor. Nu s-a lăsat cu victime, dacă exceptăm perfectul simplu, pe care m-am hotărît să-l abandonez pentru lipsă de simț al ridicolului.

La plecare, în primele ceasuri ale anului, Zizi a găsit pe stradă o bancnotă de 10 lei.

– Se zice că așa cum începi anul... L-am apucat pe Ăldesus de metatarsiene.

Într-adevăr, ceva mai încolo Zizi a găsit un excavator. Dar, dintr-o timiditate prost înțeleasă, nu l-a luat cu el. Deși – ce jucărie frumoasă ar fi fost pentru copil...

Cum ? Cum ? Olelia e gravidă ?!

Nu. Dar ar putea fi.

În prima zi lucrătoare a noului an, exact cînd ura mai mult ideea de muncă, Zizi a fost scutit de prezența directorului. În aceste dramatice condiții, toți colegii au descoperit brusc neamînabile plecări pe teren (care pe Ghencea, care pe Progresul), iar el a tras un feroce pui de...

Nu, tovarăși.

Tînăr, cu ochii arzători și unghiile curate, Zarosche Z.Zinor a vegheat cu învreșunare, singur, părăsit, dar neclintit.

– Și la ce bun?, s-a întrebat el cu voce tare, profitînd de. Am debutat literar. Am fost recunoscut oficial drept cel mai talentat actor care nu joacă. Am fost decorat pentru proiectul orașului-bloc Zarqua. Poți zidi o lume-ntreagă... o lopată de țarînă... etc. etc.

Cu țărîna treaba fiind ca și aranjată, nu-i rămînea decît să vadă în ce stadiu e zidirea.

Și și-a luat o mistrie.

Și și-a luat un halat.

Și inima-n dinți.

Și-a început să urce.

Capitolul VI

Simplă dizertație despre perfectul simplu –

Fluierînd pe trepte – Bătrînețe – haine grele,

tinerețe – care haine? – Un comunicat incredibil

Rolul perfectului simplu în dezvoltarea literaturii este. Nici un autor n-a scăpat de tirania lui.

Să judecăm puțin această enormitate.

Scrisă la persoana a III-a, proza nu se poate dispensa de el. Folosirea permanentă a perfectului compus creează o mare oboseală în cititor și o cascadă de tăieturi în acțiune. Totul pare a se termina tot timpul:

Mihai a adus scara. S-a suit repede pe ea și a privit pe geam. Deodată a alunecat și a căzut. Luminița s-a repezit să-l ajute, dar s-a împiedicat...

Prezentul conferă, din contră, o totală lipsă de echilibru, ducînd în pragul nebuniei pe cititorul cutremurat de suspans. Tot timpul se așteaptă ceva:

Mihai aduce scara. Se suie repede pe ea și privește pe geam. Deodată alunecă și cade! Luminița se repede să-l ajute, dar se împiedică !!

Și ?! Și ?!

Un frumos aer poetic ne oferă mai mutl ca perfectul, pe un ton legănat:

Mihai adusese scara, se suise pe ea, privise pe geam. Deodat’ alunecase și căzuse. Lumința se repezise să-l ajute dar se-mpiedicase...

Un-doi-trei, un-doi-trei, vals curat.

Tot liric, dar modern, străbătut de o aglutinată neîmplinire, ne apare imperfectul (ce nume sugestiv !):

Mihai aduce scara. Se suia pe ea și pe geam privea. Deodat-aluneca și cădea. Și cădea. Și cădea...

Încărcat cu un optimism imbecil, viitorul ne îndeamnă să-l citim cu voce tare:

Mihai va duce scara ! Se va sui pe ea și va privi pe geam ! Deodată va aluneca și va cădea, aha-aha !!

Neprezentînd niciunul din aceste dezevantaje, perfectul simplu exibează în schimb o estetică șubredă, mai ales în construcții precum „Azi cusui toată ziua”, și chiar de sincope logice: „Șmenarii fură prinși repede „ (cum să fure dacă sînt prinși ?!)

Folosirea persoanei întîi elimină obligativitatea perfectului simplu, dar practica s-a dovedit riscantă, cititorii fiind predispuși să ia totul pe bune: „Ai văzut ce zice ăla, că soacră-sa scuipă ?! Și o cunosc, e o femeie de treabă, toată ziua e la coadă... ” Numai cei bravi se mai aventurează. Și nu e cazul.

Să ne-ntoarcem așadar/ pe o frunză de mărar/ la hulitul perfect simplu / singurul care se leagă (cu o rimă la „simplu” ați împușcat premiul US pentru debut postum).

Spre mijlocul lunii februarie, Zizi fu numit Director General și Definitiv al centrului de calcul, în locul lui Tuți, lovit de o hernie laterală fără intorsiune. Ultimul calificativ al noului titlu fu încălcat însă după numai două săptămîni (timp în care Zizi abia apucă să se familiarizeze cu cafelele pregătite de Lily-cea-cu-gene-lungi, drept care vizitele Oleliei se înmulțiseră amenințător și nu mult a lipsit ca... oare e cazul să închid paranteza ?), cînd Z.Z.Z. trebui să se prezinte la Ministerul Construcțiilor Înalte pentru a ocupa postul de adjunct de mi­nistru-adjunct.

Din noua poziție (șezînd pe scaun) lansă în execuție proiectul Zarqua și obținu votarea unei rezoluții prin care beneficiarul unui apartament, dacă era nemulțumit, putea să-l oblige pe oricare din constructori să locuiască în apartamentul respectiv.

Această din urmă inițiativă îi propulsă popularitatea pe culmi atît de înalte încît următoarele trepte sociale le urcă fluierînd.

Dar numai pe ascuns.

Pentru că (prudența e mama mă-sii), în tot acest timp continuase să vină la serviciu înainte de paznicul din tura de noapte și să plece după cel din tura de după-amiază. Sau invers, nu contează. Fapt e că nimeni nu-i putea găsi nod în papură.

Defulările lui, ce-i drept, o costau pe Olelia nenumărate mușcături și contuzii. Dar nu se plîngea.

Nici n-ar fi avut cui. Tripla răsturnare a vieții lor (vă amintesc [1] că Zizi fusese, pe rînd, simplu cetățean, ministru al culturii și lucrător cu cîrca la carierele de piatră) îi îndepărtase de orice ființă posesoare de familie, scaun și/sau minte la cap, iar dacă acum unii amici își aduseseră brusc aminte de ei, era rîndul lor să mimeze ploaia.

Una peste alta, la sfîrșitul anului numirea lui Zizi într-unul din cele trei posturi de Prim, Secund sau Terț Secretar al Înaltei Inspecții devenise iminentă.

Să revenim însă puțin în mica garsonieră (pe care au refuzat s-o părăsească). E întuneric. Olelia și Zizi stau întinși de-a latul patului. NU e soare, dar e bine.

– Cum te cheamă ?

– Știi bine.

– Cîți ani ai ?

– 29 și.

– Funcția ?

– Mîine aflu.

– Căsătorit ?

– Ca și.

– Copii ?

– Nț.

Pauză calculată.

– Ce vrei să spui ?!, sare Zizi ca un leu.

– N-am spus nimic !, se alintă Olelia ca o pisică.

– Tocmai asta mă înfioară !

– Ei, bine, da !

– D-da ci-ce ?, se bîlbîie el.

– Aștept un copil.

– Și tocmai acum nu merge liftul, încearcă el să mimeze detașarea.

– Nu fi prost.

– Nu sînt prost, sînt copleșit. O să fim niște scalvi, niște martiri !

– Nici chiar așa...

– Ha ! Nu-l cunoști pe moștenitorul meu !

Ce-a urmat degeaba scriu, că nu se publică.

Dar nu asta era bomba cea mare.

Bomba cea mare explodă la ora 20.00, cînd la Telejurnal se dădu citire comunicatului: „În urma unei ședințe excepționale, Zarosche Z.Zinor a fost numit Director Absolut al Coordonării”. Urma o scurtă biografie, ocolind cu delicatețe momentele critice.

Director al Coordonării la 29 ani !!

Nu știu dacă realizați ce-nseamnă asta.

Vă las să va mai gîndiți puțin.

Capitolul VII

Declarația de principii – Primirea – O replică

istorică și implicațiile ei – Eroarea

 În primul său interviu televizat, transmis prin satelit în toată lumea și la Bacău, Zizi spuse:

– Mulțumesc celor care m-au ajutat să ajung pînă aici. Nu vor regreta. Restul, da.

Publicul larg reacționă cu larghețe, văzînd în aceste cuvinte o confirmare a faptului că, așa cum plastic se exprima un cetățean: „A venit vremea să le-o plesnim peste clanță burtoșilor !”

Zizi participă personal la lucrările de ridicare a orașului-bloc Zarqua, conducșnd abil un uriaș excavator atomic și o echipă inimoasă cu acre reuși să predea cei 2 km de bloc care le reveneau cu 3 luni mai devreme. Nu față de plan, pentru că nu exista așa ceva, ci față de cît crezuseră ei.

Îngrijorat de imensa popularitate a tînărului, Președintele se hotărî să-l invite la el, ca să vadă ce și cum. La intrare, Zizi fu întîmpinat de doi generali în uniformă de gală și un portar în civil și fu condus în Sala Unică de Consiliu.

Într-un spațiu de cam un hectar se găseau următoarele: un tablou al decedatei soții a Președintelui, patru vase chinezești cu cîte un crin, în cele patru colțuri, și masă cu patru scaune în centru.

Președintele era un bătrîn înalt și uscățiv, cu părul și mustățile albe, mișcîndu-se cu o distincție care îl zăpăci pe mult mai tînărul său musafir.

– Luați loc, domnule Zarosche... Beți un pahar de vin, da ?... Sînteți atît de tînăr... Sănătate ! Am să intru în subiect, nu-mi plac ocolișurile... Nu-mi pla deloc... Știu că ați fi dorit să cuceriți prin luptă și această ultimă redută, dar... sînteți dezamăgit, nu-i așa ?... Da, da... Vă ofer locul meu, domnule Zarosche... Nimeni nu va ști, ca să nu fiți bănuit de compromisuri... Nu protestați... O să folosim o formulă... sănătatea, vîrsta... se va întruni Consiliul, veți fi votat... Eu... sînt foarte bătrîn...

Complet depășit, Zizi nu reușea să articuleze nimic. Goliră restul sticlei aproape fără alte cuvinte și el plecă năuc.

– Ce-a vrut ?, îl întrebă Olelia.

– Să fiu Președinte, răspunse el sec.

Ea leșină.

El o lăsă așa.

Comunicatul stîrni o furtună de bucurie, sentiment manifestat, ca de obiciei, și de cei care habar n-aveau ce putea să însemne asta.

De fapt, cine știe vreodată ce poate să însemne asta ?

În semn de prețuire pentru noul lor conducător, oamenii muncii din întreaga țară renunțară de bunăvoie – deși cu greu – la o zi de lucru și petrecură pe rupte.

Un ziarist întreprinzător (numai întîmplător rudă pe departe cu Olelia) organiză un referendum național care relevă dorința unanimă ca noul oraș să poarte numele autorului lui. Fiind (încă) în posesia întregului său simț al ridicolului, Zizi refuză categoric, ceea ce nu știrbi cu nimic frumusețea inaugurării.

O ploaie de flori, lumini și muzică salută sosirea Președintelui și a Oleliei (protocolul cam oftase pentru lipsa caracterului oficial al relației lor, dar cine ar fi îndrăznit să-i sugereze să vină singur?!).

Pe o estradă imporvizată, celebrul G.P., în semn de bun venit, le cînt㠄Uite-așa aș vre să mor”. Printr-o stingheritoare întîmplare, Dumnezeu îi împlini în sfîrșit dorința.

După un scurt și neprevăzut moment de reculegere, festivitatea își reluă cursul normal. Urmă mult-așteptatul discurs:

– Prieteni ! Acest oraș l-am ridicat împreună. În consecință, e al nostru. Nu pe hîrtie, pe bune. Fiecare poate să-și aleagă un apartament, chiar cei care n-au lucrat aici, pentru că nici ei n-au stat degeaba. Vă rog să vă limitați la un apartament per familie... Păi, ce-așteptați?

Bine educate, masele se mișcară ordonat, ba chiar cu un oarecare aer de indiferență, făcînd cîțiva pași plictisiți care încotro. Apoi cineva se împiedică și brusca lui mișcare declanșă panica. Prinzînd suta sub nouă secunde, sute de mii de oameni dispărură în clădire ca supți de un vîrtej.

După ce se mai amuză cîteva secunde, Zizi părăsi brusc suita, se urcă într-un helicopter, îl pilotă pînă în capitală și intră în prima fabrică.

Peisaj: mașini abandonate, stive împrăștiate, uși vraiște, un ventilator învîrtindu-se cu bestialitate, difuzoare răcnind și lumini arzînd degeaba.

Personaje: un paznic fără vîrstă dormitînd cu capul pe glezne – o poziție explicată de două hoituri de mastică intrate în putrefacție.

– Alo !... Alo, dom’ne !, răcni Zizi, scuturîndu-l pe bătrînul atît de simplu după port (de vorbă nici vorbă).

– Alo ! Da ! Ce interior doriți !

– Unde-s restul ?

– Îs plecați.

– Mulțam, văd. Unde-s ?

– La inaugurare.

– Și fabrica ?

– Păi, șade dară...

– E absurd !, strigă Zizi.

– Absurd e să pedepsești niște oameni care veniseră să te aplaude!, îi strigă Olelia și mai tare, odată întors acasă (remarcați montajul nervos).

– Nu erau în timpul liber, observă el cu răceală. Să fi lăsat măcar un schimb la lucru!

– O să pierzi mult așa.

– Vom vedea.

Epilog brusc

Într-adevăr, Zizi pierdu mult așa.

Întîi își pierdu popularitatea.

Apoi o pierdu pe Olelia și, o dată cu ea, își pierdu liniștea.

Nu mult lipsi să-și piardă și mințile.

Atunci avu o rătăcire. I se păru că de sus, de sus de tot, cineva îi șoptește: „Mai lasă și tu de la tine... ”

Mai lăsă.

Reciștigă pozițiile pierdute. Olelia se întoarse aproape alergînd. Totul reintră în normal.

Dar acest normal cuprindea un procent de compromisuri pe care Zizi nu-l putea duce. După o lună, se aruncă din metrod, zdrobindu-se pe una din puținele porțiuni de asfalt pe care le permisese printre parcuri.

Supraviețui o zi și, deși putea vorbi, nu spuse nimic.

În dimineața următoare își dădu obștescul sfîrșit.

Nimeni nu înțelese nimic.

  

Mihaela numai, Mihaela...

 

--------------------

1. Truc ieftin prin care autorul face trimitere la capodoperele sale anterioare.

[înapoi la text]