Nr. 5 (486) mai 2006

Ion Mureşan, Adrian Popescu,

Alexandru Vlad

I. – Poetul ca eseist

Faima de eseist a lui Ion Mureşan nu se ridică nici pe departe la cotele atinse de faima sa ca poet. Deşi, la drept vorbind, ar merita să se ridice măcar pe la jumătatea acesteia, dacă nu chiar strict la jumătate; nu de alta, dar cantitativ cam acesta e raportul just: la două cărţi de poeme (Cartea de iarnă, 1981, şi Poemul care nu poate fi înţeles, 1993), una de eseuri: Cartea pierdută (Editura Aletheia, Bistriţa, 1998). Cît priveşte criteriul calitativ, deşi nu vrem să amestecăm, ba nici să comparăm, merele cu perele, poate că nici la el nu trebuie făcut mare rabat. Ion Mureşan nu scrie, în orice caz, eseuri diletante, deşi nici profesioniste de tot nu pot fi numite; dar asta numai pentru că specia e de aşa natură încît profesează cam în exces principiul plăcerii şi al libertăţii, excluzînd prin condiţie orice restricţii şi impuneri „profesioniste”; nu există oameni calificaţi în eseu, oricît de străluciţi eseişti ar fi ei; pentru simplul temei că eseul nu e o meserie, ci, mult mai degrabă, o bucurie şi un spectacol al inteligenţei. Specie de voluptate, eseul n-are „canon”, n-are regulă; fiind dincolo de orice norme date sau consfinţite şi administrînd o pură libertate a inteligenţei, e şi specia cea mai dificilă; la ea nu pot aplica decît spiritele care trăiesc din entuziasmul inteligenţei, din euforia acesteia; şi care sînt atît de inteligente încît ştiu să facă şi cuvenita economie de inteligenţă; care cunosc, aşadar, economia inteligenţei.

Dar dacă n-are norme înafara euforiei de idei, nu înseamnă că eseul nu poate avea aplecări oarecum sistematice. De această posibilitate profită şi Ion Mureşan în Cartea pierdută, aşezîndu-şi eseurile într-o perspectivă tematică aproape riguroasă; oricum, coerentă - de nu de-a binelea, baremi străduit metodică. Încă un motiv, aşadar, pentru a da credit aparte eseistului. Tematica însăşi ar fi solicitat mai multă atenţie, măcar pentru că, azi, ea pare destul de excentrică, de nu de-a dreptul provocatoare prin excentricitate. Ion Mureşan scrie, la prima vedere cel puţin, despre basme; şi nu despre cele mai discutate aspecte ale acestora, ci mai ales despre aspectele nedreptăţite, deşi nu marginale; de fapt, el e mai degrabă antropolog decît „folclorist”, dar un antropolog al imaginaţiei – al imaginaţiei naive, candide; al imaginaţiei ca fabulaţie. Nu în ultimul rînd eseistul se bucură de o linie de credit din partea poetului, căci eseurile reconstituie, de fapt, o poetică a urmei (cum se şi subintitulează), de multe ori vorbirea despre basm nefiind decît o vorbire indirectă despre poezie; sau chiar directă; aşa că, fie folosindu-se de pretextul analizei structurale a unor toposuri, fie tratînd temele de basm în alegorie, fie pe faţă, Ion Mureşan îşi redactează, de fapt, propria poetică. Doar că nu prin proclamaţia de manifeste şi principii, ci printr-o abilă disimulare. Dar această disimulare nu scoate din cauză proprietatea ca atare şi pertinenţa analizelor şi interpretărilor; pur şi simplu, propria poetică se întîlneşte, pe dedesubt, cu poetica imediată a fabulaţiei himerice, a vedeniei spontane.

Ar fi fost imposibil, în aceste condiţii, ca primul eseu să nu fie o apologie a vederii; de fapt, a vedeniei. Ar fi fost imposibil ca spiritul poetului să nu se impună spiritului eseistului; ca poetul vizionar (vizionar în literă, filmînd, adică, halucinaţii concrete şi brutale) să nu-şi dicteze tema proprie şi eseistului. Note la un Paradis pierdut constituie beatificarea organului vizionar, a simţului de năzăreală şi nălucitură. Un simţ atît de tiranic la Ion Mureşan încît nu doar toate se văd (atît cele văzute, cît şi cele nevăzute, atît cele vizibile, cît şi cele invizibile), dar şi toate simţurile văd; ba mai mult, cuvintele înseşi, înainte de a semnifica, se poartă ca nişte vedenii în sine; ele sînt, de fapt, nişte arătări originare, cu o corporalitate iniţială, fondatoare. Poezia lui Ion Mureşan e fundamental una epifanică; ea transformă spontan lumea în arătare, activînd reflex capacitatea halucinatorie a vederii. Nu-i poate veni poetului decît ca un premiu meritat acreditarea ştiinţifică a imaginii eidetice, faptul demonstrat că 85% din copiii de pînă la 14 ani văd realmente lucruri de nevăzut, dispărute de mult din cîmpul vederii. Un imn al vederii se ridică imediat din pagina lui Ion Mureşan: „Paradisul eidetic: timp al necruţătoarelor miracole, create de un singur stăpîn – Ochiul flămînd. Ochiul dictatorial ca­re îşi subjugă toate celelalte simţuri” (p. 8). Căci „ochiul dictatorial” e chiar ochiul poetului, împrumutat aici ca temă eseistului. Experţii care-l mai suspectează pe Ion Mureşan de negocieri postmoderniste ar trebui să ia seama la această beatificare a vederii, căci postmoderniştii s-au ridicat tocmai împotriva acestei dictaturi sau hegemonii a ochiului. Tot în cod autoreferenţial operează şi constatarea că „de la identificarea obiectului cu imaginea lui şi pînă la a folosi ca pe un obiect imaginea însăşi este doar un pas” (p. 9). E ceea ce face, şi încă metodic, şi poezia lui Ion Mureşan: foloseşte imaginea cu atîta virulenţă încît aceasta devine numaidecît obiect; abia apucă, de fapt, să fie imagine, căci devine, impetuos, obiect. Aceasta, pe puntea imaginaţiei eidetice, e chiar întîlnirea decisivă dintre poetica lui Ion Mureşan şi poetica băsnuirii. Nu-i de mirare, aşadar, că primul eseu e un manifest ascuns.

Dar nu toate eseurile propriu-zise (căci sînt şi din cele impropriu-zise; cartea e construită pe un principiu contrapunctic, prin alternarea eseurilor cu mici schiţe de memorie, co-memorative ele însele în raport cu tema eseului) pot şi trebuie citite în această cheie autoreferenţială. Ion Mureşan nu şi-a propus să scrie o alegorie eseistică. El se ţine, de fapt, de principiile interpretării adecvate (dar insolitante), şi nu malversează sensurile şi semnificaţiile, aducîndu-le cu forţa în propriul beneficiu. Cel puţin nu cu bună ştiinţă. Dar tocmai pentru că nu sînt programate întîlnirile dintre poetica basmelor şi poetica poetului sînt mai relevante. Iar ele se produc la fiecare colţ interpretativ. Cine e, de fapt, „pruncul” care pretinde, spre a veni pe lume, „inventarul lumii”, „organigrama” acesteia (p. 34) şi care nu catadicseşte să se arate decît atunci cînd „i se făgăduieşte imposibilul” (p. 36), din eseul Făgăduinţa pentru care m-am născut?! Cine e cel care se obligă „să găsească portiţa de trecere a imposibilului în posibil” (p. 37), omul cu destin făgăduit, dar care, de fapt, va trebui să şi-l facă singur, să şi-l inventeze?! Nu e mai mult Făt-Frumos decît Poetul. În alte eseuri însă autorul vorbeşte în clar despre poezie. Poezia şi pielea de porc, de pildă, e un alt manifest construit pe o parabolă: „Între noi şi poezie stă pielea de porc” (p. 54), iar poeţii nu sînt altceva decît nişte sacrificaţi care trebuie să „reprezinte cu neruşinare de porc ruşinea de a fi prinţi” (p. 57). De altminteri, un eroism al poeziei e tema subiacentă a mai tuturor eseurilor. Nu numai că limbajul poeziei e singurul care leagă „toate înţelesurile unui cuvînt de toate înţelesurile cuvîntului următor” (p. 60), dar, ţinînd un recital în faţa deţinuţilor de la Gherla, poetul a avut brusc sentimentul că participă „la organizarea unei mari evadări” (p. 61). La organizarea unei diversiuni participă el şi cu eseurile din Cartea pierdută: în loc să-şi dea pe faţă principiul poetic, el propune o paradă de basme filmată din unghiuri cît mai inedite. O paradă vivace, agreabilă, euforizată de inteligenţă şi melancolizată de compasiune. Căci şi Ion Mureşan cu un ochi rîde, interpretînd histrionic, şi cu altul plînge, compătimind o inocenţă şi o lume pierdute.

II. – Fantoma franciscană

Cu Adrian Popescu alături poţi călători, prin toată Europa, mult mai în siguranţă decît alături de însuşi îngerul păzitor. Oriunde ţi s-ar defecta maşina ori te-ar prinde nevoia, Adrian Popescu are asiguraţi cîţiva prieteni. Şi asta indiferent că e vorba de vreo mare capitală, de vreun orăşel ori vreun cătun pe care globalizarea a uitat să-l şteargă de pe hartă. Dar ce spun eu capitale, orăşele şi cătune?! Chiar dacă maşina ţi se strică în mijlocul pădurii ori în plin cîmp, unde nu-i nici urmă de colibă, Adrian Popescu are prieteni şi aici. Prieteni cu grai şi fără grai. Şi nu că are doar prieteni, dar are şi o istorie memorabilă care-l leagă de ei şi de locul respectiv. E limpede că Adrian Popescu a bătut Europa cu piciorul, neomiţînd nici un cotlon. Şi devine tot mai limpede că n-a putut face asta într-o simplă viaţă de om. În mod sigur Adrian Popescu a călătorit prin Europa şi în altă viaţă; într-o viaţă în care nu existau facilităţi turistice iar călătorul n-avea decît o traistă şi un băţ şi nu se putea bizui decît pe bunăvoinţa celor care-l primeau. Pe măsură ce lucrurile devin mai agasante şi mai incredibile, devine tot mai clar că nu poate exista decît o singură explicaţie: Adrian Popescu a făcut parte, cîndva, dintre franciscanii cu sandale rupte care băteau Europa din casă în casă. Dacă devoţiunea lui faţă de Sfîntul Francisc, concretizată în romane, hagiografii, traduceri, evocări - mă rog, tot ce se cuvine unui cult -, sau spiritul franciscan al propriei poezii nu sînt argumente destule pentru a convinge de faptul că poetul de azi nu e decît fantoma călugărului de demult, o călătorie alături de el înlătură orice neîncredere. Adrian Popescu umblă prin Europa de prin secolul XIII; căci atîţia prieteni şi în atîtea locuri nu pot fi făcuţi decît prin sîrguinţă de veacuri.

Nu ştiu cum vor fi fost primele sale călătorii, cele de pe vremuri, dar ultimele, cele de acum, sînt stricte pelerinaje. Cîteva dintre ele sînt rezumate şi în recenta sa carte de eseuri intitulată Aur, argint, plumb (Editura Limes, Cluj, 2005), carte împărţită frăţeşte între literatură şi religie. Pelerinajele din partea a doua nu vizează doar locuri, ci şi persoane: Papa Ioan Paul al II-lea, cardinalul Alexandru Todea, amintirea lui Iuliu Hossu, dar mai ales – se putea altfel? – Sfîntul Francisc însuşi. La toţi aceştia Adrian Popescu apelează cu fervoare şi cucernicie, raportînd despre propria iluminare în prezenţa/absenţa lor. Din loc în loc, pietatea i se transformă în mînie şi atunci sloboade cîteva afurisenii la adresa negustorilor din templu: „A început beţia primăverii care transformă centrul Clujului în cîrciumă” (p. 68). Această ira sacra nu ţine însă mult, căci Adrian Popescu preferă locurile de reculegere şi comuniune şi scrisul comemorativ, de celebrare.

Înclinaţia comemorativă, cît culturală, cît creştinească, domină şi paginile din sectorul literar al cărţii. Amestecat şi el (ca şi celălalt) şi cuprinzînd editoriale, recenzii şi evocări, acest sector transformă spiritul creştin infuz din poezia lui Adrian Popescu în spirit creştin combatant. Dar cum Adrian Popescu scrie mai întîi cu inima, din solidaritate şi prietenie, pe primul loc stau aici cele cîteva necroloage, toate de o admirabilă sensibilitate îndurerată. Fie că e vorba de Adrian Marino, fie că e vorba de Mariana Marin sau Augustin Pop, Adrian Popescu găseşte tonul just între durere, evocare şi comentariu. Propria suferinţă devine mai gravă şi mai îngrijorată atunci cînd cei plecaţi nu par a o fi făcut creştineşte, cu lumina credinţei strălucindu-le în ultima privire. Nu uită, de pildă, să noteze acest lucru în caldul portret făcut Marianei Marin, „o voce tragică într-o lume întunecată” (p. 43), dar a cărei morală dureros de inflexibilă n-a dus-o spre calea cristică: „o morală care ignoră însă sau subevaluează creştinismul. De aici, coroziva lucrare a răului în eul profund, care nu vede salvarea, răscumpărarea, stăruie în vinerea neagră a chinurilor fără a întrezări dimineaţa devreme a duminicii Învierii” (p. 42). Creştineşte, cu iubire, se poartă Adrian Popescu în orice împrejurare (sau aproape). Nu din dogmă, ci dintr-un profund sentiment de fraternitate. Conceptul comportamental – şi exegetic nu mai puţin – al lui Adrian Popesu e unul strict paulin, cu îndulcituri franciscane. Pamfletului anti-stănescian al lui Cristian Tudor Popescu el îi opune acest concept îmbibat în dragoste şi solidaritate: „Dreptatea dacă nu e însoţită de iubire, înţelegere, devine cruzime fratricidă” (p. 7). Aceeaşi iubire înţelegătoare pentru căzuţii în păcat sau în neglijenţă (vestimentară şi comportamentală) îi motivează şi suava mustrare la adresa lui Gabriel Liiceanu, ca răspuns la paginile de şarjă ale acestuia împotriva promiscuităţii scriitoriceşti: „nu trebuie – zice Adrian Popescu – să-i judecăm (pe scriitori, n.n.) după aparenţe”, ci după „harul” cu care au fost dăruiţi (p. 33). Fără milă se poartă Adrian Popescu doar cu Nechemaţii (pp. 44-46), cu veleitarii, dar se vede că şi atunci dintr-o exasperare peste poate. Altminteri, chiar şi cele mai tranşante atitudini ale sale – şi sînt cîteva – sînt făcute din spirit şi cu spirit creştin(esc).

III. – Prozatorul ca editorialist (şi viţăvercea)

Nici o maşină nu merge atît de bine cum merge literatura; pentru că nici o maşină, indiferent de marcă şi grad de sofisticare, nu merge simultan şi înainte şi înapoi. Şi nu doar maşinile nu pot face acest lucru aparent imposibil, dar nici ştiinţele –  nici măcar cele mai vecine cu literatura – nu sînt capabile de o asemenea performanţă. În acest fel funcţionează doar literatura; numai ea poate avansa prin noi opere şi, concomitent, converteşte, din urmă, lucruri lăsate de izbelişte de altele şi de alţii. La drept vorbind, literatura funcţionează chiar mai bine în marşarier, întrucît toate cele scrise intră, cu vremea, într-un proces de estetizare. Nu-i sigur că vor prinde acest proces şi noile creaţii – fie ele oricît de intenţionat literare -, dar e sigur că într-o anume graţie a gratuizării, a literaturizării, intră tot ce rămîne în spatele actualităţii. Inactualizarea politică, ştiinţifică sau de altă natură a unui text se poate consola oricînd cu o posibilă – şi chiar probabilă – actualizare literară a lui. Pe acest expansionism, pe acest retro-expansionism de neoprit, se bizuie deschis, şi nu puţin, şi Alexandru Vlad, în concisa prefaţă (În loc de argument) la culegerea de editoriale botezată Vara mai nepăsători ca iarna (Editura Tribuna, Cluj, 2005): „Pe măsură – zice el – ce evenimentele consemnate nu mai sunt de actualitate, textele au tendinţa de-a se transforma, cu puţin noroc, în literatură. Trimiterile devin metafore şi revolta devine o stilistică” (p. 8). Nu-i o himeră de poeţi că totul va sfîrşi într-o carte; şi în mod sigur acea carte va fi una de literatură.

Editorialistul (în cazul de faţă Alexandru Vlad, dar e vorba, de fapt, de caz general) e, aşadar, de două ori norocos; el recoltează în primul moment aplauzele actualităţii (politice, sociale, culturale) despre care scrie, iar cînd editorialele intră într-un fatal proces de inactualizare, tocmai inactualizarea lor (politică etc.) se transfigurează în actualitate literară. Mecanismul e, fireşte, pervers, dar profitabil pentru editorialişti: inactualizarea produce actualizare. De alt tip, vor zice de îndată scepticii; da, aşa e: în locul unei actualităţi trecătoare, fragile, vine o actualitate perenă (sau, oricum, mai lungă). (Fireşte, asta numai, cum zice şi Vlad, „cu puţin noroc”). Nu-s, deci, de plîns editorialiştii, văzuţi de toată lumea ca nişte bieţi oameni de corvoadă la efemer. Din contră, precum se vede ţin ascunsă o carte mult mai tare; s-au aranjat, oricum, să nu piardă.

Cartea ascunsă de Alexandru Vlad e cu atît mai tare cu cît, la origine, el e prozator. O astfel (sau altfel) de calitate scriitoricească nu e garantat în beneficiul editorialistului; ea-l poate îndemna să literaturizeze sau să scrie doar pentru „confraţi”; avem – chiar destui, de nu prea mulţi – editorialişti cu metehne cam excesiv literare; editorialişti, cum ar veni, doar pentru elită; editorialişti de club. Un editorialist nu trebuie să fie talentat în felul unui prozator; talentul lui trebuie să fie mai economisit, folosit doar la percuţie, la „pregnantizare”. Dar nu strică puţină artă de prozator nici în stricta analiză de actualitate; dozată cum trebuie, ca la farmacie, aceasta asigură o anumită (micro)coerenţă epică oricărui comentariu; părerile intră, astfel, într-o poveste, într-o structură; părerile înseşi devin acţiune, capătă epică (ele sînt, de fapt, zice Graham Greene, un fel de acţiune). Prozatorul de rezervă din editorialist mai are apoi şansa de a invoca exemple, pilde, de a-şi pune ideile în concret, şi nu doar de a le e­mite în abstract (cît abstract poate cuprinde un „eveniment”). Ca să nu mai pomenesc de ine­vitabila contribuţie stilistică, de o anume ţinută de artă pe care tot el o abilitează.

Editorialele lui Alexandru Vlad sînt scrise pentru toată lumea; ceea ce nu înseamnă că ele n-au, totuşi, o anumită conformaţie şi o anumită şlefuire de bijuterie: elanul opiniilor e în aşa fel gradat încît el se consumă exact unde trebuie, atitudinile nu trec pe de lături iar ideile nu se revarsă şi nici nu se înceţoşează. Această economie clasică a comentariului nu exclude, însă, şarja concisă; editorialistul e un contemplativ (pînă nu e scos din sărite şi trece la sintaxa participării directe) care urmăreşte spectacolul politic cu detaşarea ironistului, făcînd cronica unor spectacole îndoielnice, dar savuros reproduse. Chiar cînd problemele îl ating direct (şi aşa se întîmplă de regulă), el păstrează o anumită seninătate sceptică; e seninătatea contemplaţiei, de obicei, dublată de un fond sceptic al înţelegerii.

Poziţia pe care stă Alexandru Vlad e cea a editorialistului solidar cu amărăştenii. E poziţia recomandată anume pentru editorialişti; indiferent cîţi bani vor fi avînd ei prin conturi, e de bonton să împărtăşească soarta năpăstuiţilor. Editorialistul vrea (vrea-nu vrea, trebuie) să fie glasul sărăcimii. De regulă această conduită nu e decît un gest nobil (şi un precept jurnalistic). Din nefericire, pentru Alexandru Vlad aceasta nu e condiţie impusă de manualul de jurnalism; din fericire, „cauza” nu e doar simpatizată retoric; ea e o cauză trăită, o cauză intimă, ceea ce aduce un considerabil spor de credibilitate şi de concreteţe în argumentare. Alexandru Vlad ştie pe propria piele, nu din auzite, că statul român operează şi el cu străvechiul principiu francez: „jupoaie-l pe sărac”. 

Poate că părerile lui Alexandru Vlad îşi vor fi pierdut din actualitate; n-ar fi de mirare, fiind vorba de lucruri petrecute de prin 1998 încoace; cînd n-au făcut-o, nu e din vina lui, ci dintr-a actualităţii, care a încremenit într-o anumită stare, s-a blocat în anumite puncte. Bine ar fi fost ca părerile, în sine, să nu mai aibă nimic actual, să nu se mai potrivească la nimic; să vedem în ele doar o infra-istorie reflectată şi reconstituită în oglindă. Căci cu cît părerile devin mai inactuale, cu atît se vede mai bine strălucirea de artă a editorialelor. Dar chiar şi citite în imediata lor actualitate, editorialele lui Alexandru Vlad au întotdeauna un plus de distincţie, un plus de artă şi inteligenţă. Dacă nu e cel mai faimos (şi, din păcate, nu e) editorialist, Alexandru Vlad e, şi asta fără multe dubii, cel mai artist dintre editorialişti.