Nr. 5 (486) mai 2006

S-a născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, judeţul Orhei. Este licenţiat în jurnalistică şi filologie al Universităţii de Stat din Moldova (1967-1972).

Primele notiţe jurnaliere le publică în ziarul raional din Sângerei (1964–1965), întâiele poeme – în ziarul „Tinerimea Moldovei” (1967), în redacţia căruia, încă de pe timpul studenţiei, este angajat ca redactor în secţia artă-literatură. Însă, în septembrie 1977, este destituit din post în urma promovării spre publicare a unui articol despre M. Kogălniceanu, atitudine ce contravenea liniei ideologice oficiale.

Prima carte de versuri, „Aripă în lumină”, îi apare în 1976. În 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică. 

La edituri din Chişinău, Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, Alba Iulia a editat peste 40 de cărţi de poezie, proză, eseuri, dialoguri, printre care: „De ce tocmai mâine-poimâine?” (1990), „Şoimul de aur”, „Umbra  ca martor” (1991), „Iluzia necesară”, „Puntea de acces” (1993), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenţa celuilalt”, ”Vieţi neparalele” (1997), „Îngerul şi croitoreasa”, „Gladiatorul de destine” (1998), „Identificare de adresă” (1999), „Student pe timpul rinocerilor” (Jurnal 1969-1972), „Lamentaţia Semiramidei” (2000), „Lampa şi oglinda” (2001), „Strictul necesar” (2002), „Altul, acelaşi” (Biblioteca şcolarului, 2004), „În caz de pericol” (2004), „Perimetrul cuştii” (Jurnal 1972-1978), „Avangarda rusă” (2006).

Unele din volumele în cauză au fost apreciate cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Naţional al Republicii Moldova.

A antologat mai multe volume de poezie şi traduceri din literatura română şi universală, a tradus din creaţia a peste 100 de autori din întreaga lume, printre care câteva cărţi de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionâh, Viaceslav Kuprianov, Ghennadi Ayghi, Aleksandr Tkacenko, Ivan Ahmetiev ş.a. Grupaje din versurile şi prozele sale au apărut în limbile albaneză, armeană, bulgară, franceză, germană, gruzină, letonă, macedoneană, rusă, sârbă, slovacă, suedeză, ucraineană, maghiară.

Libertatea de expresie

Tentaţia

de-a folosi oportuna ocazie de-a spune ceva: U-A-E-A-A...

U-A-E-A-A... când pare că văzduhul

ori însuşi spaţiul e pe mai multe voci (deloc întâmplătoare)

în timp ce nişte vocale călătoresc gratis cu vântul

ca unic teritoriu în care e posibilă cu adevărat

libertatea cuvântului... U-A-E-A-A... U-A-E-A-A... + (plus)

cele 33 de consoane ca şi cum undergroud

ca şi cum ilegale ale

trosnitoarelor vertebre din încolonarea şirii spinării puse la încercare

de bătaia vântului.

Peisajul pulberii

Noapte de săpat sau doar de străbătut tunele.

Miezuri de smoală prin fructele întunericului

în care îngerii rămân copiii eterni (ori poate

cópii antropologice).

Visul e lumina de la capătul metropolitanului ceresc

curent în recul ce aspiră aspiraţiile pământene

eminamente peisajul pulberii proverbiale în mişcare

fără scop (pulvis es et in pulveram reverteris) peisajul

curiozităţii în stare pură – un fel de metafizică a

artei de a nu te pierde în nici o situaţie; (de altfel

e pulberea pe care dimineaţă de dimineaţă

ne-o spălăm de pe pleoape sau fără să ştim o ştergem cu

mâneca hainei de pe caietele de şcoală

manuscrisele capodoperelor paginile codurilor de legi

constituţiilor parţial utile).

Noaptea miezilor de smoală... se împuţinează drastic asemănările şi

esenţa ce derivă din  radicala comprimare a analogiilor e

însăşi unicitatea  inutilă sieşi

ca personalizarea într-un singur exemplar

ce nu are cu cine şi ce comunica – de unde

totdeauna imprevizibila erupţie a poeziei ce spune să zicem

că „Trebuie să te scufunzi într-o tulbure asemănare

Cu sprijinul uitării ca să crească cunoaşterea”.*

Vise ridicate la rang de lumină

noi v-am râvnit dimpreună cu Dumnezeu care ne-a mărturisit

că nu poate visa dacă nu e conectat la prezenţa omului

de aceea  tot stă cu faţa în peisajele de aburi ale apelor

în peisajele de pulbere ale înaltului

anume astfel întreţinându-şi starea de visare

pleoapele sale fantastice fiind ca nişte vele de caravelă

naufragiul căreia înseamnă supărarea Domnului Dumnezeu şi

îmbarcarea Poetului (în loc de Noe) pe potopul de lacrimi

în amestec – de bucurie şi durere – ale lumii cu

toate lăcomiile ei întru bine întru rău

întru viaţă întru moarte întru taină şi – sigur –

întru ce va mai spune Dumnezeu căruia îi aparţine

primul şi ultimul cuvânt Ce Totdeauna Este...

Doamna

cam boemă

ca o poemă

fără temă

veioza clarobscurizează

mată

precum portocala bandajată

sau pruncuţa înfăşată

ori globul de chihlimbar

neutru

asudat pe dinăuntru

cu suspine respirate

de doamna absurditate

căreia îi este dragă

lumea-ntreagă

deci şi-această poezie

cu minimum de-ortografie

Lupta pentru pace

după o lungă perioadă de bine mersi alias tihnă universală

cineva trebuie să-şi iasă din minţi la obsedantul gând că

războiul e iminent

            pentru că pacea se apără şi cu jertfe

întru demenţă înfricoşată

mai ales în ţările mici ca şi cum inexistente

neutre sau neutralizate

                        pacea nu dăinuie de la sine – uneori

ea se naşte şi din capetele date de pereţi de bieţii demenţi;

cum din capul războinicului Marte

se naşte Atena – pacea din capete date de pereţi se naşte

altceva e că ritul eroismului şi falsităţilor protocolare

nu admite decorarea post-conştiinţă

post-luciditate a jertfiţilor pentru pace prin

anchilozarea în cămaşa de forţă unii dintre care

contribuie la prevenirea molozului prin ruinarea intercraniană a

propriilor creieri izbiţi de cetăţi şi alte monu-

mente istorice

intuiţia slab dezvoltată a lumii ajunge totuşi la concluzia că

cineva trebuie să combată pentru pace chiar în toiul păcii

zburându-şi din scăfârlie curentele filozofice

şi alte lucruri înalte inclusiv cristalinul conştiinţei

sau cristalul ei trosnitor între ţâţâni de uşi izbite  de

deloc metaforicele furtuni ale răutăţii

                                                brusc însă

bliţurile orbesc nu stau pe aceşti eroi demenţi şi domestici

(în orice situaţie

intensitatea eroismului depinde de gradul de nebunie) dar

în legătură cu aceasta

nimeni nu se gândeşte a încuviinţa sau a nega ceva

ca şi până în prezent deznodămintele fiind

imprevizibile (pluralul respectiv conţinând şi ceva minte: deznodă-

minte fiind adică un cuvânt care ar purtea ajunge el însuşi la

demenţă – precum rostitorul sau scriitorul său angajat în

   lupta pentru pace...)

   Reacţie

Când se-ntâmplă să simt după ureche

adică la ceafă

vreo răcoroasă pală de aer

fără a întoarce capul

şi fără să-mi sară proverbiala ţandără

îmi zic:

– O fi zefirul

sau

  generaţia tânără...

Zbor peste un cuib de cuci

În Bois de Boulogne unde nu are ce căuta şarpele Boa

cu un cotkodac de reclamă găinuşa de pădure laudă

pelicula Kodak bună de-a imortaliza (la ce bun?...)

păpădiile despuiate de asteriscurile lor fulguitoare

ce trimit din văzduh din nori la notele de subsol ale

filosofilor trăitori în mizerie;

                                 cot-ko-dak! exclamaţie

destul de stridentă – din trei silabe putere – peste păpădii

şi flori de sunătoare (...în gol) fâlfâie din aripioare

fluturi-cap-de-mort în aproape egală măsură cu

lepidopterele-cap-de-viu prin locuri unde probabil uneori

omul îşi pune capăt zilelor cârtiţa îşi pune capăt nopţilor

prin care – unele şi celelalte – miresele lui Chagall

sau Margareta lui Bulgakov zboară peste un cuib de cuci în care

pacienţii cu caiete dictando în mâini stau relativ ogoiţi sub privirea

dictatorului surdo-mut: Neantul... – mintea căruia

are mereu o Idee avans faţă de mulţimea sentimentelor

  păpădiilor sau fluturaşilor (drăgălaşilor...) ...

Harfa neagră

Chirurgul cercetează

mineralele adunate în miner

astfel stimulându-se nefiresc de mult imaginaţia în

detrimentul bunului mers al operaţiei (adică

mersul bisturiului).

Ca şi cum ar fi peisajul unei vivisecţii

a diavolului dezamorsat de

păcatele iadului.

                    Dar

în loc să fie dus pe gânduri

chirurgul e dus pe sentimente

deoarece

cercetează inima neagră

acoperită – ca de moluşte – de

mineralele adunate în miner

şi nu cercetează creierul – o mai fi rămas

alb?

A fi alb – ca îngerul – înseamnă

a fi mereu îmbrăcat de sărbătoare

din care motiv cauzal

sau cauză motivată

în subterană sărbătoarea este exclusă

chiar dacă

ar reînvia Stahanov cel mumificat în

falsa glorie comunistă şi în

înspăimântata memorie a fostului lagăr socialist.

În fond

cam acesta ar fi fondul: scheletul minerului ca

o harfă neagră. Zdrâng, zdrâng!... – condamnatule

   la cântec...