Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

VALORI ALE LITERATURII BASARABENE

 

Mircea V. CIOBANU

Poezia și proza eseului

O carte de eseuri a lui Arcadie Suceveanu era firesc să apară. Poeta faber (unul dintre artizanii rafinați ai... porțiunii basarabene a Parnasului) este și un poeta doctus, iar pasiunea scrisului în postmodernitate te împinge numaidecît (și) în brațele zeiței care protejează eseul (care nu se poate să nu existe, chiar dacă nu știm cum o cheamă). Eseistica poetului Suceveanu e de mult un fapt remarcabil. Chiar mă gîndesc dacă Euterpe nu-i face, acum, scene de gelozie.

Datele tehnice (statistice) ale cărții lui Arcadie Suceveanu sînt absolut necesare, pentru că explică multe lucruri. Așadar, autor: Arcadie Suceveanu, poetul care nu trebuie recomandat în mod special, un autor modern, sensibil, receptiv la demersul literar al colegilor. Este, cum spuneam, un poeta faber, știind să șlefuiască vocabulele, să le proporționeze și să le îmbine cu gust. Dar este și un poeta doctus, un scriitor venind din lecturi. Un volum de eseuri nu este o surpriză și - în contextul unei abundențe de cărți de poezie a autorului - era... de mirare că întîrzie să apară. Titlul, Emisferele de Magdeburg, este deopotrivă o metaforă și o referință culturală. Volumul cărții (320 pagini) este, după mine, foarte mare - am să spun de ce - și include „eseuri, portrete literare, cronici, articole“, adică 67 de texte (multe, zic eu, mă voi explica mai jos). Un scriitor cu vocația postmodernului nu putea să nu scrie și o carte de eseuri - așa ar putea să sune o frază egală cu un truism. În cazul lui Arcadie Suceveanu, vocația e dublată de un rafinament al simțului estetic, autorul nefiind atît un devorator de cărți, cît un degustător fin. (Faptul că la degustații se propun uneori și surogate nu e vina oenologului.)

Emisferele de Magdeburg, un eseu de referință din cartea omonimă, încearcă - dincolo de apărarea dreptului la noutate în poezie - să împace „tradiția și inovația“, autorul văzînd în asta „forța morală a unei literaturi“.

În Același Don Quijote, Suceveanu, invocînd figura imuabilă a „senatorului morilor de vînt“ (într-un fel, chipul poetului dintotdeauna) glosează pe marginea temei poetul și timpul/ poetul și schimbările/ poetul și contextul. Tema „lumilor paralele“ din literatura basarabeană (atît de acut comentată azi!), anticipînd articolul lui E. Lungu - care a deranjat lumea de la noi mai mult decît altădată Lobacevski - este disociată cuminte în Literatura basarabeană: mai multe „Vieți parelele“ .

O serie de antologii poetice (apărute pînă la 2002) îl provoacă pe Arcadie Suceveanu la o analiză a felului cum este antologată literatura basarabeană (Antologia: criterii și modalități de selectare).

În Argumente pentru viitorul poeziei, autorul, ușor patetic, intuiește parcă un pericol pentru poezie (nu cred că există acest pericol cu adevărat, pentru c㠄antipoezie“ s-a făcut cu vîrf și îndesat, cel puțin în secolul trecut, iar „poetul cu ple­tele rebele, aflat în transa inspirației“, „pelerina lui Byron“ și chiar „floarea albastr㓠a lui Novalis - adică modelul romantic amenințat (?) astăzi - erau, la timpul lor, „stricătorii de modele“, făcînd un fel de „antipoezie“, în sens clasic).

Oricum, Arcadie Suceveanu vede în toate ipostazele vechi (tradiționale) sau noi (deconstructiviste) ale liricii o perspectivă care îl face să creadă c㠄poezia se va scrie întotdeauna“. Finalul eseului este, de fapt, un poem: „Așadar, tot ce se întîmplă cu noi și în jurul nostru, ,,tot ceea ce ochiul prinde și mintea imagineaz㓠- iarba ce răsare pe șanț, greierul sihastru ce-mi cîntă cu uitare de sine la balcon, melancolia maro a casetofonului de pe masă, clipocitul aproape metafizic din țevile de canalizare, visul ce-mi dă senzația zborului, aerodinamica bobului de grîu, brîndușa ce neagă cu inconștiență fizica atomică, chiseaua cu dulceață de cireșe din universul bucătăriei, intuiția altor lumi posibile, religia fanatică a meciurilor de fotbal, sărutul adolescentului de pe scara blocului, ochiul ce se deschide în fiece lucru - sînt tot atîtea argumente pentru viitorul poeziei“.

Poate că cele mai interesante eseuri sînt cele care invocă personalități literare și culturale. Tragicul destin al lui Paul Celan (despre care merită să se scrie, în Bucovina, în Basarabia, în România) este surprins în cîteva pagini dense ale eseului Paul Celan, poetul existenței „presate“ .

De altfel, Arcadie Suceveanu se vede într-un fel obligat să evoce o serie de literați bucovineni, inegali ca valoare, dar apropiați sufletește. E vorba de cîteva chipuri dramatice, trecute în neființă, de la Ilie Motrescu (un Labiș al Bucovinei), Vasile Levițchi, Ion Vatamanu, pînă la contemporani: Hostiuc, Zegrea, Gociu, Spătaru...

Dincolo de unele portretizări ori cronici ocazionale, Arcadie Suceveanu știe să surprindă cîteva calități care fac să învie personajele. Astfel, Serafim Saka este „Cavalerul lui Altceva“, este cel care „s-a detașat mereu de context (contingent), făcînd - spre binele său și al literaturii noastre - figură aparte“. Adică este omul incomod și omul opoziției.

Grigore Vieru (recentul oponent al lui Saka în polemicile de cîteva săptămîni bune) este în acest sens contrariul absolut: „Aproape că nu există scriitor, pictor sau compozitor, primar sau președinte de țară, mai mare sau mai mic, mai bun sau mai puțin bun, mai de stînga sau mai de dreapta, care să nu fi fost uns cu mirul generozității sale, de multe ori exagerată...“ Această constatare, fixată în eseul Receptarea lui Grigore Vieru, este exactă și... perpetuă. Acum vreo lună de zile Grigore Vieru repeta această ispravă (gratuită) de adulare a tuturor „eroilor naționali“ - de la Em. Bucov și A. Lupan la A. Strîmbeanu și V. Zbîrciog, de la M. Snegur și P. Lucinski la... S. Mocanu, consilierul actualului președinte comunist. Un singur nume este prezentat acolo ca odios: S. Saka. Pentru că e altceva. Pentru că are spirit critic, nonconformist.

Printre portretele unor poeți se regăsește - ușor previzibil - „silueta filiformă și chipul de emerit“ ale artistului plastic Ion Severin, din care desprindem două opinii: „Ion Severin are o predilecție deosebită de a înfățișa forme și aspecte interioare, vizi­uni introspective, de dincolo de materialitatea protectoare și reprezentarea exterioară“; „Viziunea lui Ion Severin se întîlnește [...] cu cea a poeților postmoderni, care reprezintă des-facerea lumii...“

Eugen Lungu (eseul Noul spirit critic) „face parte, negreșit, din categoria criticilor literari creatori. Scrisul acestor autori pare să fie uneori o «proză de idei» sau chiar «o poezie a ideilor»“... Sau, în aceeași cheie: „...în textele lui Eugen Lungu se manifestă atît criticul literar, exegetul, cît și scriitorul...“ Dar tot atît de importante - și chiar definitorii dacă vorbim despre un critic - sînt calitățile remarcate mai jos: „Nu vom greși defel dacă vom afirma că valoarea textelor semnate de Eugen Lungu poartă marca unei ireductibile conștiințe morale. Evaluările și judecățile sale critice, opiniile și atitudinile sale de editor (redactor-șef al Editurii Arc) și de cronicar al edițiilor de carte sînt ale unui om bine fixat în moralitate, de o consecvență și inflexibilitate binecunoscute în mediile noastre culturale. Criticul nu se prea arată dispus să facă jocul nimănui, nici să cedeze în fața presiunilor conjuncturale de tot felul, ceea ce echivalează cu o adevărată performanță într-o lume literară plină de frustrări și handicapuri, în care s-a produs o totală confuzie și devălmășie a valorilor. N-am văzut numele său stînd «rușinat», chircindu-se spre a trece cît mai neobservat, sub prefețe «încurajatoare» ori sub vreo cronică la cărți mediocre, indiferent dacă acestea aparțin unor tineri autori din seria «Prima verba» sau unor găunoase celebrități «galonate». Tăcerea cu care tratează anumite nume și cărți este, fără îndoială, una «semnificativă» și uneori deranjează“.

Estetic, Arcadie Suceveanu se situează între orfismul lui George Meniuc (impregnat de vasta cultură livrescă a acestuia) și un alt soi de livresc, complementat într-un fel ludic, postmodernist și de artefact al lui Emilian Galaicu-Păun. Eseul despre poetul care „se asociază în mod expres cu postmodernismul, cu radicalismul și inconformismul tinerei generații“ se intitulează Emilian Galaicu-Păun și ghilotina lui Robespierre. Suceveanu se referă - ca să explicăm acest titlu - la „vîrsta iacobină a lui Ro­bespierre“, la „patimile revoluționare“ ale celui care cerea (pe timpurile cînd Em. Ga. P. afirma că ceea ce ne lipsește este un Nu basarabean, nota mea - M.V.C) „ghilotinarea «girondinilor» literari“ autohtoni. Iată cîteva trăsături de penel suculente, expresive, dense (foviste) ori nuanțate (impresioniste) la portretul acestui Robespierre al literelor basarabene care e și un fin poet liric - : „Purtând sămînța zaverei în oase, poetul a ieșit în arenă haiducește, cu pieptul dezgolit, ignorînd uzanțele, acea strategie meschină și perversă pe care o adoptă de multe ori comentatorii literari. Ironice, inteligente, adesea devastatoare, fiecare cronică a sa trezește polemici, incită și irită. Mînat de un nedezmințit spirit belicos, Emilian Galaicu-Păun pare să-și fi făcut o sadică satisfacție din a dărîma ierarhiile existente, din a smulge coroana de pe cele mai simandicoase capete și frunzele de stejar de pe uniforma mareșalilor literari.“; „În poeme funcționează un mecanism al transcenderii: o forță centrifugă transportă realul și concretul în abstract, în timp ce altă forță, centripetă, aduce în vasele sangvine ale cuvintelor și simbolurilor «reale», încărcate de cotidian, doze de abstract și fabulos. Precum în Legea corespondențelor pantaculare - ceea ce e sus e și jos! ceea ce e jos e și sus! - tiparele se «confundă», se întrepătrund: divinul cu laicul, metafizicul cu teluricul. Așa se face că întîlnim la tot pasul subtile inserții autoreferențiale, operații de sublimare, interferențe și suprapuneri de planuri, o împletire a existențialului cu livrescul și o ciudată transubstanțializare a cuvintelor.“; „Livrescă, anagramatică, intertextualistă, insurecțională, poezia lui Emilian Galaicu-Păun este grea de sensuri și se citește greu. Pentru a ajunge la miezul ei cititorul este nevoit să deschidă dicționarele și să dezghioace sensuri provenite din surse eterogene, să înnoade și să deznoade lanțuri frazeologice, să învingă zeci de obstacole grafice și prozodice: paranteze, ghilimele, linii punctate, trimiteri la subsol, cuvinte criptogramatice ori sincopate, puncte de suspensie etc., etc. În schimb, revelația, atunci cînd reușești să ajungi la ea, și satisfacția estetică justifică orice efort“.

În aceste pasaje de la urmă, Arcadie Suceveanu se prezintă ca un critic literar care știe să disocieze, chiar dacă instrumenteaz㠄dirijoral“ textele interpretate și le colorează în limbaj artistic (cum o face, deseori, același Emilian Galaicu-Păun).

Suceveanu este critic-disociativ-poetic și atunci cînd analizează poezia autorilor pe care-i gustă cu adevărat (Gr. Vieru, A. Codru, V. Gârneț, V. Romanciuc, I. Flora, T. Chiriac, N. Danilov ș. a.).

Receptarea, în timp, a literaturii și a scriitorilor suferă implicite și explicite mutații. O serie de eseuri reprezintă un alt fel de receptare, în alte cazuri - o evoluție a receptării, o reevaluare (nu numaidecît și revizuire), din perspectivă actuală, a lui Eminescu, Caragiale, Vieru, Stănescu ori Pușkin. Împăcînd „taberele“ de adepți ai lui Caragiale și Eminescu, eseistul afirmă: „Ambii, Eminescu și Caragiale, reprezintă polii spiritului românesc: în jurul celui dintîi gravitează idealurile naționale, elanurile patriotice, sentimentele înalte, «lumea ideilor platonice», în timp ce în jurul celui de-al doilea polarizează derizoriul realității cotidiene, infernul ființei, ridicolul și caricaturalul, negativul existenței“.

„Cazul Pușkin“ este invocat în carte din nevoia de „deideologizare“ a receptării poetului rus în Basarabia, fapt care nu poate fi evaluat fără elucidarea laturii morale și a atitudinii șovine etalate de Pușkin.

O interesantă constatare face Arcadie Suceveanu în legătură cu receptarea, azi, a poeziei stănesciene. „Citită astăzi, după atîtea și atîtea experimentări moderniste și postmoderniste, după ce atîtea lucruri s-au schimbat și sedimentat în literatura română, poezia lui Nichita Stănescu apare mai așezată, clasicizată, cum s-ar zice. Enormitățile și-au mai micșorat dimensiunile, bizareriile și paradoxurile silogistice par mai puțin insolite, exercițiile ludice, care au violentat gramatica și au inversat logica lucrurilor, și-au mai pierdut din spectaculozitate.“

Oricît de atente lecturile cărților prezentate, oricît de exacte disocierile (cu bisturiul, cu laserul, după caz), se rețin totuși - din toate eseurile - chipurile persoanelor/personajelor. De fapt, eseurile devin proze artistice în care aventura ideilor e alternată și completată cu memorabile „caracterizări de personaje“: V. Gârneț, Em. Galaicu-Păun, G. Meniuc, I. Severin, N. Esinencu, E. Lungu, Ș. Hostiuc. Iată unde se developează - fapt poate nebănuit nici de autor - și talentul de prozator al poetului și eseistului Suceveanu.

Un singur exemplu: „Vasilică era cel mai sufletist, cel mai afabil și zgomotos dintre noi, exteriorizîndu-și sentimentele și afecțiunea, dînd mici spectacole de prietenie și devotament. Reușise să-și adune o uriașă bibliotecă de carte românească, pe care o ocrotea cu prudență de minotaur de «controalele» noastre răvășitoare. În romanticele seri de cenaclu, pe cînd ascultam de pe disc poezie clasică sau citeam din producțiile proprii, sentimentalul Vasilică, în momentele culminante, cum ar fi cel din Scrisoarea III, «Tu ești Mircea?...», dădea ochii peste cap și se izbea cu fundul de podea; sau, cînd cineva dintre noi citea o poezie «mortală», își dădea precipitat palme, «pedepsindu-se» că nu el a scris-o... Atunci cînd își citea poemele, își construia o voce tragică, gravă pînă la paroxism, spre a le etala dramatismul și profunzimile, ori chiar era în stare să scape cîte o lacrimă peste zaharisiții trohei și dactili, urmărind cu mici fulgerări de ochi reacția noastră. Generos cu toată lumea, prefera să vorbească aproape întotdeauna în termeni laudativi, în cuvinte învăluitoare și spiralate, garnisite din belșug cu miere și ambră. Această atitudine encomiastică (o adevărată «strategie») l-a salvat de multe rele și l-a ajutat să se mențină în post, mai întîi la ziarul Zorile Bucovinei, apoi la Postul de Radio Kiev, în redacția emisiunilor în limba română. De cum simțea că i se șubrezește poziția, Tărâțeanu își umplea toate recipientele cu tămîie, apropiindu-și de urechile șefilor diavoleasca mașinările de fabricat ditirambi și balonașe de săpun. Chit că, imediat ce-și întorcea capul, rîdea de ei de crăpau mîțele. Uneori avea imprudenta inițiativă de a ne invita pe ring, pentru «a vă omorî cu o poezie». Cel mai adesea însă, pierdea competiția, învins de cnocauturile noastre mai radical-moderniste. După ce își aplica ritualicele palme, sărea negreșit la gîtul liderului serii, mîngîindu-i auzul cu adormitoare pene de păun... Mărunt la trup, construit din arcuri și scripeți, Tărâțeanu era un copil bătrîn, cu sămînță de stele și zurbă în oase... Vasilică era mai mult decît un nume - era un epitet, o definiție, semnificînd, în parte sau concomitent: ambiție și ideal, suflet mai mare decît trupul, neastîmpăr de spiriduș, ochi ageri de țistar pîndit de vultur, lacrimă etalată în staniol, vorbă de miere curtînd simandicoase urechi, vis romantic scăpat inabil în pragmatismul cotidian...“

Senzația pe care am avut-o la o primă lectură a eseurilor lui Arcadie Suceveanu (în Sud-Est, la Contrafort, Semn ori în Basarabia) se confirmă acum, la o relectură (începută ca una „de serviciu“, „de necesitate“ și încheiată - sincer - ca una de plăcere): o bună parte din eseurile domniei sale sînt cu siguranță printre cele mai bune din cîte s-au scris la noi. Sînt modele.

Printre cele mai bune, sînt cele două evocări: George Meniuc sau Întoarcerea în Ithaca și Posteritatea lui George Meniuc (mai ales primul).

Eugen Lungu e de părerea că rîndurile despre Meniuc ale lui Arcadie Suceveanu sînt mai mult decît o evocare. Autorul construiește, în fapt, „o mitologie“ despre protagonistul său, evocînd / reconstituind și alte „zeități“ ale Empireului: Al. Rosetti, T. Arghezi, G. Dumitrescu, Constant Tonegaru ș.a.

Portretizările pe care le face eseistul au ceva de „sepia, culoare de epocă eterată și mincinoasă ca o romanță“, sub tentele căreia „viciile și ridurile realului dispar într-un sfumato care îți permit să iei o cocioabă drept castel englezesc...“ (E. Lungu).

Arcadie Suceveanu acceptă senin aceast㠄definire a stilului“, intitulîndu-și u­nul din capitolele volumului de eseuri chiar așa: Portrete în sepia. Evocată de eseist, personalitatea lui George Meniuc se prezintă ca un model dramatic al artistului deplin, care trăiește un fel de rezistență culturală interioară într-un veac ostil esteticului (și vai, doar în final - și doar parțial, disperat - încercînd exteriorizarea rezistenței prin „revenirea la unelte“). Aceste eseuri merită citite/ „privite“ ca un documentar dramatic, dar și ca un poem liric despre omul de cultură aflat „sub vremi“.

Citatele din cartea lui Arcadie Suceveanu se vor reproduse - chiar dacă sînt prea mari pentru o cronică: „Lucra cu febrilitate și speranță la cartea de sinteză Preludiul Bucuriei și, concomitent, începuse să scrie o piesă, traducea din bîlinele rusești și retraducea, cu o nouă forță lingvistică, poemul Cîntec de oastea lui Igor. Era perioada ultimului Meniuc, a poetului care reușise la senectute să se reidentifice cu sine însuși, să-și reformeze viziunea și opțiunea estetică. Maestrul trăia într-o continuă stare poetică, era predispus oricînd să vorbească ore în șir despre literatură, despre nuanțele sau semnificația vreunui cuvînt, iar din mașina lui de scris ieșeau poemele Caleașca soarelui, Raigardas, Columb, Mărul roșu, Oglinzi fermecate, Cerescul vultur, Balada piramidelor, de-o frapantă prospețime artistică, tipărite îngrijit pe hîrtie velină, cu litere suple și zburătoare, în corpul cărora, din cauza panglicii jumătate negre, jumătate roșii, se vedeau un fel de firișoare roșii, ca de sînge... Ochelarii masivi, pe care-i purta atît pe stradă, cît și la masa de scris, erau meniți parcă a-i clasiciza chipul de intelectual de stirpe veche rupt din ramura literaturii române dintre cele două războaie; lentilele lor păstrau intacte imaginile vii ale lui George Călinescu, Nicolae Iorga, Tudor Vianu, Nicolae Cartojan... Atunci cînd și-i scotea, în momentele de conversație sau de destindere la birou, semăna cu un Buddha cufundat în contemplație și asceză.“ Sau: „cerceta cu aviditate limbajul basmelor, baladelor, colindelor, extrăgea din vechile hrisoave cuvinte arhaice, expresii delicate rare, își făcea note și fișe, fiind posesorul unui adevărat „atlas lingvistic“, al unui «depozit de metafore» și de relicve poetice“. Sau: „O dată cu Vremea lerului, pentru George Meniuc începe «dramatica întoarcere a lui Ulise» la Ithaca sa pierdută în zarea tinereții. «Fiecare om își are Ithaca lui, mi-a mărturisit odată, referindu-se la mitul elen care îl fascina și tulbura adînc în ultima vreme, gîndește-te, la întoarcere pe Ulise l-a recunoscut numai cîinele său Argos, aproape orb... Doamne, ce tristă-i povestea asta!». Poeziile scrise după apariția acestei cărți poartă însemnele unei adevărate metamorfoze lirice, ale unei noi vîrste interioare. În ele se pot citi ușor amprentele digitale, cele adevărate, ale poetului. Volumele ce au urmat, Florile dalbe (1979) și Toamna lui Orfeu (1983), indică cu pregnanță regenerarea spiritului său creator, revenirea sa simbolică în gara din care în vara lui 1940 îl petrecuse Geo Dumitrescu...“

Arcadie Suceveanu evită, cu eleganță, notele critice ori exigențele, prin eufemisme gen „patina timpului se face pe alocuri (numai? nota mea - M.V.C.) simțită“; sau: „micile (sic!) «inserții» de natură ideologică au pătruns în țesătura multor texte...“ Adevărul e că aceste „inserții“ au fost mai multe iar „patina timpului“ e prezentă cam de pe la 1939 pînă pe la ...(?). Dramaticul situației s-ar contura și mai bine dacă adevărul ar fi fost spus în întregime. Pentru că, altfel (dacă nu ar fi existat un conjuncturism de durată), de unde autoflagelările poetului? Am vrut, în cele expuse mai sus, doar să se înțeleagă cît de dramatic poate fi un destin mutilat, atunci cînd se crede - naiv! - că micile concesii ar putea să te ocrotească de marile cedări și, în fine, autorateuri. Eseurile lui Arcadie Suceveanu (la cele două, menționate, se adaugă dramaticul fragment evocator Fila din mașina de scris, despre ultimul „document“ artistic, poemul Tramvaiul roșu, neterminat, al lui Meniuc) evocă o personalitate și invocă o problemă, cea a artistului supus probei timpului nemilos. Nimeni dintre noi nu știe cum ar fi procedat în situații similare. Dar destinul acestui poet - aici: grație lui Suceveanu - devine unul emblematic.

Emisferele de Magdeburg, ca să revenim la un text „programatic“, este un eseu plin de adevăruri: a) „ ...Poezia [...] nu poate exista decît ca o perpetuă înfrîngere de sine, ca o firească, în dialectica ei, depășire a tiparelor existente“; b) „Anchilozarea și osificarea este egală în artă cu autoanihilarea“; c) „ ...adevărații continuatori ai lui Eminescu sau ai lui Arghezi nu sînt acei care, cu rîvnă de epigoni, au scris în viziunea și expresia lor, ci tocmai aceea care au fost în stare să găsească replica salvatoare, eliberîndu-se de sub tirania marilor modele și găsind noi filoane lirice“; d) „Insolitul devine lucru obișnuit“ (afirmație dublată de un citat din Hugo Friedrich: „ ...anormalul unei epoci a devenit norma celei următoare“). Surprinzător însă, urmează o formulă didacticistă, o „povață“: „important este însă ca replica să vină în chip natural, aproape impersonal, să nu aibă tendințe iconoclaste, exclusiviste, sfidătoare, etalîndu-și orgoliul de a inventa, pe loc gol, aici și acum, poezia“. Nu-mi place formula impesonală și imperios (îmi vine să zic: imperial)-sentențioasă a lui Arcadie Suceveanu cînd afirmă, de exemplu (alături de mai-susul „important este“), c㠄...e bine ca poeții din generațiile mai tinere să aibă mereu conștiința că o formă poetică nouă este un act de sinteză a formelor existente...“ Mă explic: dau dreptate tinerilor - fie că-i chema/ cheamă Baudelaire, Rimbaud, sau Tzara, ori, mă rog, Crudu - care credeau altceva decît c㠄sintetizează“, dar îi dau absolută dreptate și lui Arcadie Suceveanu. Dar nu-mi place tonul de mentor care divulgă această... „duplicitate“ literară: inovator în poezie și ... conservator-atent în metapoezie. Și încă o replică: a fi modern în poezie înseamnă chiar „a nega și a detesta“ oricît ar părea de șocant (de unde, altfel „modernismul“? de unde, de fapt, o altă poezie?).

În fine, să vă spun de ce cred că volumul de eseuri recenzat mi se pare prea mare (ca număr de titluri și de pagini). Părerea mea este că unele texte ar fi putut să lipsească, fiind de fapt... din altă carte. Nu cred că simplul motiv al editării unei prime cărți de acest gen în bibliografia scriitorului ar fi trebuit să includă tot ce a spus/ a scris „în proza eseului“ Arcadie Suceveanu. Adică ar fi putut fi omise (lăsate pentru altă carte) articolele publicistice, chestionarele, anchetele, cuvîntările, interviurile, adică tot compartimentul Agora literară (oricît de interesant ar părea). Apoi, fără a simți pierderea, puteau lipsi cîteva „portrete“ ocazionale și cîteva cronici și eseuri scrise dintr-un soi de complezență, bună poate pentru reviste, mai puțin pentru această carte de eseuri care, în părțile ei cu adevărat interesante, se citește cu plăcere și produce revelația pe care ți-o dă doar un obiect de artă deosebit.