Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

VALORI ALE LITERATURII BASARABENE

 

Nicolae LEAHU

Bluesul speranței

Debutînd în revista Nistru (1982), cu versuri de o candoare expresivă potrivnică lecților pe care le luase în studenție, Margareta Curtescu s-a retras apoi, cu retractilitatea – paradoxală! – a unui melc ce adoră zgomotoasa cochilie a școlii, pentru a reveni în viața literară abia odată cu titularizarea în Catedra Limba și Literatura Română a Universității „A.Russo” din Bălți (1993), dar mai cu seamă în mediul junimist (deloc anacronic, în contextul oblomovismului cultural basarabean) al Cenaclului de Joi1 și al revistei Semn.

Redactînd2 o notă la ciclul Curiozități pentru mass media (Semn, nr. 2/1995), decelam în poemele Margaretei Curtescu o tonalitate camerală, marcată de o abil insinuată metafizică a timpului. Un bloc de marmură transparent㠖 încheiam, – gîndindu-și structurile și virtualele-i forme interioare. Trecutul s-a depus și mai gros, de atunci, deasupra lui însuși, Margareta Curtescu publicînd, între timp, două cărți de poeme, care, deși n-au rămas neobservate, nu i-au adus recunoașterea pe care o merită ca una dintre poetele (două-trei) de seamă ale Basarabiei.

Glosînd în marginea volumului Prinsă între clamele speranței (1997), Dan Mănucă (în prefață) și Em. Galaicu-Păun semnalau ubicuitatea cuvîntului „cuvînt” (autorul volumului Poezia de după poezie atestîndu-l de 14 ori), ambii au eludat însă locul și semnificația tăcerii (inclusiv cele ale liniștii și ale derivatelor ei), un termen nu mai puțin însemnat în ecuația discursului și, mai ales, în ceea ce privește configurarea statutului rostirii poetice.

Între a rosti cuvîntul și a-l tăcea există un deșert pe care lirica (post-)modernă s-a obișnuit să-l irige cu sevele reflecției. Dar a spune sau a nu spune nu este totuși dilema Margaretei Curtescu, poeta revendicîndu-și, funciarmente, o rostire sonorizînd surdine (bunăoară, într-un poem, „cei fără glas cîntă/mai dulce decît sirenele”). Deși nu e singular (apropo, deloc înrudit cu ludico-pateticele cuvinte și tăceri sau, mai nou, cu sentențios-scepticele cuvinte dintre tăceri ale lui Vsevolod Ciornei), acest tip de emisie nu este la îndemîna orișicui. Dovada e că cei mai mulți „artiști ai slovei” se bălăcesc în vorbe, într-un heleșteu de zgomote, mai exact. Prin urmare, în modernitatea noastră postmodernă nu comunicarea în sine s-a blocat, ci mimarea acesteia secătuiește/pervertește rostirea. Ori de cîte ori ar fi folosite ca material semincer, cuvintele nu se golesc pe dinăuntru dacă între a spune și a auzi există o relație genetică.

Pentru că nu creditează auzul celuilalt, suspectîndu-l că ar fi imperfect, Margareta Curtescu a ales ipostaza – retorică! – de a se comunica sieși. „Aduni larma din liniști”, i se adresează vocea poetică unui tu pe care îl încorporează de fapt. Este însemnul monologului și al introvertirii. De aici la poezia exploratoare a efectelor lui „cunoaște-te pe tine însuți” e doar un pas. Iată de ce jurnalul, în a cărui cheie sînt scrise textele Margaretei Curtescu, developează cristalele acelui tensionat monolog care este însăși viața. Poeta se dispensează de social fără a-și teatraliza gestul, închizîndu-se în „coconul de azur” al unui bovarism demistificat necontenit. Iluzia și luciditatea sînt valențele unui oximoron revelînd starea de masacru a sfîșierilor interioare.  „Lumea ca teatru sînt eu!”, ar putea exclama, aglutinînd două expresii celebre,  eroina acestor autoscopii fulgerate de obsesia  autodenunțării („control al scrisului” o numește Marin Mincu). Nu întîmplător, gîndul c㠄mă denunț...” avertizează adeseori conștiința emitentă, temperînd elanul confesiunii. Fișe de temperatură ale unei sensibilități reglate la măsura de curaj – atent supravegheată, să nu uităm – a unui eu care face din spovedanie un mod de a se împăca cu sine însuși (și cu lumea!, atît cît aceasta îi dinamizează trăirea), poemele Margaretei Curtescu ar putea fi considerate, cu o formulă camilpetresciană, dosare de existență. E adevărat, biograficul frust este reconstituibil în mic, îl substituie însă magistral suprastructura unei biografii a crizelor sensibilității feminine, de la travaliul nașterii și orele de menaj la resuscitarea umbrelor memoriei și radiografierea instantanee a condiției afective a eului, filonul din care se secretă fierea (o tragică miere, în esență) a discursului.

 

Integrat ansamblului structurilor imaginarului poetei, volumul  Prinsă între clamele speranței (o antropologie a tristeții și însingurării, evocînd o ființă prinsă în temnița corporalității) pare să prefațeze  textele reunite sub titlul Simple bluesuri (2003), acesta deja un „jurnal matern” (în intenție) reverberînd agonic ecourile trecerii și bulversările destinului.  Conștiința captivității existențiale și tristețea bluesului fuzionează organic, în cea de-a doua carte dramatismul experiențelor doar accentuîndu-se. Așa se face că jurnalul de azi continuă jurnalul de ieri, cu atît mai mult cu cît regimul notației își asumă, nediferențiind decît predicativ, amintirea, sugestiile onirice și trăirea în act

Oricît de bine intenționat, actul critic alunecă adeseori în „subiectivisme”3 de tot felul, violentînd nu o singură dată chiar metoda pe care o îmbrățișează. Ca să înfrînez improvizația și să-mi stăpînesc cît mai eficient domeniul4, inventariez obsesiile majore, desprind pasajele realizate sau slabe, ridicole, după caz, pîn㠄calculatorul personal» adecvează lectura la obiectul cercetării. În poezia Margaretei Curtescu fascinează  mai ales aventurile eului, acea figură de o geometrie amețitoare, pe care o descrie spiritul în căutarea propriei identități și a identității poeticului. Or, ce este poezia dacă nu un răspuns imposibil la întrebările Sfinxului care este ființa însăși în fața marilor dileme identitare?!

Sigur că, pornind de la un model analitic prestabilit, se poate susține că poeziei Margaretei Curtescu i-ar lipsi cutare sau cutare dimensiune. Fișele mele, de exemplu, arată un deficit de ironie, jocuri intertextuale, descripție, minimă este și antrenarea resurselor fanteziei etc. Cu numai goluri de acest fel am umple mai multe pagini.  Unii critici chiar excelează în acest sens, forțînd metamorfoza particularului sau accidentalului în general. Iată de ce, un lucru cam uitat de la o vreme, este esențial să interpretăm constantele, obsesiile, ca și acele mutații lexicale, motivice sau de viziune pe care le înregistrează discursul de la un poem la altul (cînd avem datele problemei pe față), de la o carte la alta, întru împlinirea idealului de personaj ca figură fundamentală a textului. În universul eului, aici se dă (sau trebuie să se dea) bătălia pentru profilarea naturii inconfundabile a poeticului. La limită, cum afirma Albert Thibaudet în Reflecții asupra romanului, scriitorul „își creează personajul pe direcțiile infinite ale vieții sale posibile”. Dacă lucrurile stau anume așa, cum este atunci eroina care se înalță, evanescent, din poemele Margaretei Curtescu?

Ascultîndu-i pașii însingurați și glasul, și inima, poeta își sculptează eroina („mitul” personal”, cum ar spune Charles Mauron, întemeietorul psihocriticii) după chipul și asemănarea sa, dar nu fără o reținere în a divulga amănunte care să o defavorizeze în ochii vulgului. Rezultatul e că textele se scriu ca și cum autoarea i-ar inculca cititorului un fel de neutralitate a rostirii. Cel mai ades însă, substanța profundă și dramatică a discursului se revoltă spontan, contrazicînd flagrant strategia secretomană a instanței auctoriale, prin pielița subțire a enunțurilor erupînd respirația caldă a adevărului vieții: „Melancolia sapă în trupul cuvintelor /cavoul de unde te vei/ contempla”.  Dar cruzimea perspectivei autenticiste nu se instalează niciodată deplin.  Învinge vaietul, de un patetism domolit, afin cu tăcerea: „Ziua [conotant al transparențelor – n.n., N.L.] se ghemuiește/ într-un ungher impropriu și tace”, altundeva  „tăceri mîloase își tot adînceau albiile”.  Simțirea vie își croiește pîrtia printre vocabule, căutînd să se aciueze în miezul tăcerii, unde și gestează, finalmente,  „inocența cuvintelor”, absoluta lor stare de grație dinainte de a fi „comunicat” cu realul. Filozofia eroinei e aceasta: „caută-ți un loc printre cuvinte și taci”, pentru că cuvintele te trădează, te denunță, malformînd esența demnă, echilibrată, egală sieși a eului.

Cauza criptică a acestei labilități discursive nu e de natură metafizică, e – și aici vag! – sentimentală: „să-l iubească altă femeie/ iar tu să-ți redactezi/ oftatul/ lîngă statuia lui de aer”.  Sau: „seducătorul își uită ochii/ pe văzul tău învins (...)/ apoi tu îți lași gîndul/ pe ridurile lui alintate/ de palmele altei femei...»O gelozie latentă regizează de departe „oftatul”, regretele, spaima, timiditatea, „tremurul umed al buzelor”, sugerînd o idee despre sensibilitatea claustrată bovaric în „coconul de azur”. Oricum, strategia camuflării relictelor sentimentale triumfă: „legenda ta n-o va cunoaște/ nimeni/ chiar dacă mîna ce scrie divulgă mișcarea fluidă/ a unor semne cuminți/ și naive”.   

Fără a-și modifica trăsăturile definitorii, în Simple bluesuri portretul eroinei lirice cîștigă o complexitate superioară, pe alocuri fizionomia morală nuanțîndu-se arcimboldește: „îmi îndrept umerii [anunță cu franchețe eroina în chiar versul inaugural al cărții – n.n., N.L.] pășesc pe sub platani. el mă iubește...” Imprevizibilul intervine abrupt, e vorba de... fiul ei: „are doi ani și nouă luni...”  O clipă, prelungită, de seninătate și împăcare, dar pacea sufletului și deplina împlinire feminină întîrzie. Mai mult: „liniștea dă peste margini”; „valuri de liniște” îi trec „peste mîini”, agitînd „tăcerea spiralată”, preschimbînd utopia împăcării cu sine într-un calvar al autodistrugerii. Atmosfera sumbră devine plumburie (bacoviană!, și autoarea dă seama de acest lucru: „totul se știe de la Bacovia”), amenințătoare. Ceva ocult sapă, în continuare, galerii terifice în magma tăcerii. Ambiguitatea plutește dens în văzduh: „scriu să mă refac”, „domolesc larma din cuvinte”... Dar și: „doamne să ajung și la echinoxul de toamnă”, „sînt un mormînt în care susură neputința”. Cutremure mistice zguduie neîncetat plăcile tectonice ale confesiunii. Totul se amalgamează: o criză a vîrstei, una a scrisului, alta a maternității neînțelese în litera instinctelor ei protectoare; și iarăși: o criză sentimentală, teroarea memoriei ancorate în timpul celor dispăruți, o angoasă acaparatoare, dar indefinibilă. Presiunea e năucitoare, doborînd cortinele nopții, încercuind, strivind: „străină mie însămi, își spune eroina, stăteam în mijlocul unui spațiu concentric iar el se comprima se comprima”. Cînd tensiunea scade, crizele se rezolvă eliptic („atunci am trăit o mică moarte”), nu și definitiv, pentru c㠄totul e reversibil”, iar acompaniamentul de blues al existenței se propagă activ, dureros, „în țesuturi”.

Pășind zigzagat, cu „trup de flam㔠și „ochi vlăguiți”, străbătînd o noapte „cu brațe de volbură”, eroina își toarnă sensibilitatea în fraze laconice (revin la  „scriu ca să mă refac”): „trebuia să mă nasc doar pentru tine”. E cel mai tragic cîntec de leagăn din cîte cunosc. De o extraordinară energie a așteptării e și această expresie erotico-thanatică: „nu mă mai vindec de ceea ce/ nu mi se întîmplă”.

În dulcele stil romantic, mîntuirea vine din trecut („cu hălci de amintiri voi plăti cîinii [actualității!, n.n., N.L.] să nu-mi sfîrtece glezna”; „amintirile despre tine mă refac”, „trecutul se revarsă năvalnic”; „cum să te uit dacă te refaci mereu din cioburi și obosită viața mea se trage spre tine”) și, doar arareori, surîde din viitor („poate ne vom iubi cîndva sub coaja cuvintelor”). Atunci cînd pogoară, fulgurant, bucuria prezentului e a scrisului, a poemului („refac poemul întineresc”), dar și a răzbunărilor lucidității („în realitate iubirea e o acadea ronțăită în grabă”).

Cu toată fibra agonică a confesiunii, un cromatism urzit cu migală luminează sau umbrește delicat bolțile interiorității: „cerul/ e o paletă cu roșumovalbalbăstriu”, „în ziua marelui denunț voi reveni de pe o pajiște maronie cu brațele pline de lalele sălbatice”, „zvîcnet blond”, „zarea vineție”, „bucuria verzuie”, „timpul fulguirilor oliv”, „zîmbet mov”,  sigur că și „cocon de azur” etc. În cea de-a doua carte atestăm și o remarcabilă propensiune a discursului spre vegetal, încarnări plăpînde sau viguroase de plante și arbori năpădind de pretutindeni landșaftul poemelor: „arbori blînzi (...) ca într-un film de kieslowski”, „prin hruba umbroasă de frasini arini ulmi corni păducei stejari rătăceam”, „peste urmele noastre au crescut levănțică și iarbă grasă”, „revino cu toporașii pitiți în sihla ghimpoasă/ cu toate florile de mușețel presurate pe vale”, „cuvintele tale (...) aveau tremur de anemone” etc. Deasupra tuturor acestor simboluri ale luxurianței vegetale se clatină, emblematic, expusă tuturor vînturilor, floarea de vîsc, metaforă a singurătății și austerității roditoare: „floare de vîsc liniștea mea din sîngele tău crește”.

Omniprezent, Timpul (cuvîntul și sugestia privilegiate ale Simple-lor bluesuri)  bandajează dramele și rănile eroinei cu „unduiri de smirn㔠sau cu „revelația perpetu㔠a apusului. Cavernos, „defect”, „lipicios”, „de tranziție”, timpul imprimă meditației poetice consistența aspră și răvășitoare a trecerii („nervos timpul mă ronțăie”, notează eroina), dar și sublimul său dar al duratei, singurul care încarcă de sens („bluesuri scobesc în cerul dimineții faguri pentru tristețea mea”) setea senzorială a viețuirii, mirarea și extazul de a fi.  

O eroină memorabilă, amintind de marile eroine literare, fără ostentație însă, fără ifosele erudiției, cu numai simțirea. Și cu talent!

Note:

1. „Mimeticilor!”, a și spus-o, mai puțin spartan, Eugen Lungu și corul nostru antic l-a aplaudat împreună cu corifeul: „singur ăsta să ne fie  – nouă!, ca și lunediștilor adic㠖 mimetismul”.

2. Al doilea gerunziu... mamă (sic!) Doamne!.

3. Matei Călinescu, evocat de N. Breban într-un interviu cu Iosif Sava (Cf. Radiografii muzicale, Iași, Ed. Polirom, 1996), ar fi vorbit undeva, nu fără temei, despre influența „dispoziției de moment” a criticului asupra calității comentariilor sale.

4. Da, și al meu deja, din moment ce publicul – o tentație, totuși, și pentru poeții-diariști – i-a „smuls” autorului opera.