Nr. 5 (486) mai 2006

Vreme de beţie

Niciodată nu mi se mai întâmplase să trec din cameră în cameră prin casa noastră şi să mă ciocnesc după fiecare prag de câte o rudă. Incredibil câte rubedenii se întâmplă să avem uneori. Toate încăperile îmi sugerau că neamul nostru nu piere. Pe toate paturile, pe toate scaunele, oriunde dădeam să mă aşez sau să găsesc cel puţin un loc pentru Rozalinda, îl găseam lungit pe câte cineva de pe linia mamei sau de pe linia tatii. Erau mulţi şi erau peste tot.

Naiba ştie ce le spusese tata la telefon de veniseră atâţia. Cât de importantă putea să fie via lui, care acoperă ograda şi se caţără până sus pe acoperiş, încât la cules trebuia să participe aproape tot Chişinăul? Cum de-i ademenise? Le spusese că moare mama? Nu, în acest caz precis că ar fi lipsit unii de pe linia tatii. Apropo, despre morţi. Observasem că unele rude nici nu mă mai recunoşteau. Nu le-aş fi recunoscut nici eu dacă nu mi-ar fi amintit de mătuşele rămase undeva în copilărie. Astfel, când am intrat în camera dinspre bucătărie, două doamne şedeau de vorbă pe marginea patului. M-am bucurat să o pot recunoaşte pe una din ele, căreia i-am şi zis “Buna ziua, mătuşă Agripina!”, fiindcă o văzusem chiar pe mătuşa Agripina, însă am fost apostrofat că mătuşa Agripina era moartă demultişor, Dumnezeu s-o ierte, că o salutasem pe fiica ei cea mai mică.

Ferice de Roza-Rozalinda! Ea nu avea rude printre cei prezenţi şi nu avea cum să se ciocnească de vreo mătuşă demult decedată. Trecea uşor zăpăcită, totuşi, dintr-o încăpere în alta, iar când în cele din urmă ne-am pomenit din nou în verandă, ea şi-a deschis larg braţele, cum făcusem şi eu, şi am exclamat într-un glas:

— Asta e! A fost o excursie interesantă.

Afară încă mai ploua. Nici vorbă să putem reîncepe culesul de-a lungul galeriei de viţă de vie din faţa casei. Streşinile torceau fire neîntrerupte. M-am uitat lung la coniacul de pe masă, am studiat atent vodca. Coniacul voia să mă alinte, vodca voia să mă îmbete. După cum se înfundaseră rudele prin toate odăile, se aşternea vreme de beţie. Iar pe mine mă muncea o mare părere de rău doar că nu prea vedeam cu cine să mă fac frate de pahar, deşi cred că Roza nu s-ar fi opus din răsputeri dacă i-aşi fi propus.

Dar a năvălit deodată văru-meu Bazil din ploaie, iar vodca a şi gâlgâit între dorinţa mea şi nerăbdarea lui. Tot atunci a lătrat speriat câinele. A lătrat speriat în ploaie Spartac al nostru. Lătratul m-a prins cu păhăruţul ridicat în poziţie de aplecare spre consumare şi am şi remarcat tremurul vodcii cu palori de argint viu. Din verandă se vedea atât de bine afară, se vedea atât de limpede, cum se vede doar atunci când îţi este dat să vezi ceva pentru ultima oară.

O constelaţie de stropi mari se lăsa din bolta de viţă de vie, direct dintre bobiţele strugurilor. Aveam impresia că dacă m-aş fi uitat mai atent, aş fi întrezărit lătratul repezindu-se spre poartă în rotocoale de aburi fierbinţi, dar mi-a tresărit deodată păhăruţul din cauza unui suflu rece care m-a luat de la tălpi în sus înţepenindu-mi mâna. M-am pomenit întrebându-mă de ce dracu se sfârşea totul anume acum? De ce tocmai acum? De ce de faţă cu rudele? Şi vedeam clar pe linia porţii, fără nici o speranţă că ar fi vorba de o năzărire, vedeam sclipirea argintie a epoleţilor şi albul mat, de aluminiu, al vulturului de pe cocarda unui poliţist care tocmai se uita la mine prin golurile romboidale – sau se uita doar în ogradă – în timp ce alt poliţist se postase la spatele lui.

Roza plecase cu farfuriile la bucătărie. Bazil nu ştia nimic despre viaţa mea. El nici măcar nu se întreba de ce latră câinele. Mi-ar fi plăcut să-l îmbrăţişez şi să-i zic tradiţionalul “mă rog de mă iartă”. Am dat vodca pe gât. Cei doi poliţişti rămâneau la locurile lor, poarta fiind împinsă de-un al treilea, urmat de-un al patrulea. Şi au intrat ca în ogradă la mă-sa. Nu păreau deranjaţi câtuşi de puţin de ploaie, nu se zgribuleau deloc, de parcă ar fi fost nişte fiinţe acvatice.

Maşina poliţiei era trasă mult lângă poartă şi avea portiera din spate deschisă ca o continuare a porţii deschise. Cei din ogradă s-au oprit după câţiva paşi, deoarece în urma lor apăruse unul în civil, care coborâse probabil din altă maşină, un tip mai nervos, însă cu o ţinută vestimentară impecabilă. Nu-mi doream decât să mă prăbuşesc undeva. M-am şi gândit la divanul din camera mea din fund şi la faptul că deasupra divanului acum plouă la fereastră, iar fereastra, dacă o împingi, nu poate să nu se deschidă. Îmi ziceam că poate aş merita să mi se facă o favoare şi să fiu arestat pe strada din spatele casei. De fapt, oriunde, numai nu aici. Bine, dar eram eu în stare s-o iau la fugă prin toată casa, să-i deranjez pe cei din faţa televizorului, ca în cele din urmă să-i dau la o parte pe cei care vor fi stând prăvăliţi pe divanul meu, ca să deschid în cele din urmă ereastra şi să sar în ploaie?

Cel cu umbrela nu se grăbea să treacă dincoace de poartă. Se oprise între stâlpi şi aştepta să-i vadă acţionând pe cei doi poliţişti din ogradă. Iar aceştia îl întrebau ceva pe tata, care s-a şi grăbit să le strângă mâna, mai făcând şi nişte gesturi ce nu puteau să însemne decât că uite plouă şi el îi invită să intre în verandă. Prostie moldovenească: să nu laşi tu nişte poliţişti să-i mureze bine ploaia! Mai mult decât atât, l-am văzut şi pe tata umilindu-se până într-atât, încât s-a dus puşcă spre poartă să-l invite şi pe cel în civil, acela fiind un fel de şef probabil, şi atunci mi s-a făcut atât de jale de tata încât am hotărât să ies şi să mă predau.

— Bazil, frate, ia toarnă-mi tu cu mâna ta unul plin şi să ne-auzim de bine.

Bazil m-a privit dintr-o parte. Ai fi zis că în aceiaşi clipă descoperise că eram seropozitiv. De turnat mi-a turnat făcând un pas în urmă şi uitând să-şi toarne şi lui. Am băut singur urmărit mai mult de gura lui căscată decât de ochii lui.

Tata continua să-l roage pe cel cu umbrela să intre în ogradă. Dar uite că s-a avântat şi mama să poarte tratative. Şi nu numai mama. O văzui pe soră-mea Viorica încercând să o liniştească pe Rozalinda, aceasta fiind deja la doi paşi de poartă şi spunându-i ceva lui tata, poate implorându-l să nu se amestece, ca să nu-mi complice şi mai mult viaţa. Cei doi poliţişti s-au şi întors cu spatele la verandă şi, având probabil grijă să nu iasă vre-un scandal la poartă, s-au dus şi ei încolo.

Laşul din mine îşi căută coloana vertebrală, o simţi încă bună de ceva, şi făcui un pas spre ieşire. Bazil însă mi-a tăiat îndată calea şi ne-am îmbrăţişat cum n-o mai făcusem niciodată, ca doi fraţi.

— Ei! vere Mişa, eu te-nţeleg! îmi spuse la ureche. Asta-i viaţa-n ziua de azi. Mă gândesc că poate n-ai mai făcut tu moarte de om... Numai moarte de om să n-ai după tine şi totul a sî fi-bî normal...

Eu însă nu m-am grăbit să-l asigur că n-aş fi făcut moarte de om şi, prin urmare, am simţit cum îi încremenesc braţele pe umerii mei şi cum se retrage lin la perete, făcându-mi loc să trec, imaginea mea de rudă ciumată revenind în ochii lui. Adevărata nebunie a început însă în clipa următoare, când m-am pomenit prins de mână de soră-mea Viorica. Mă trăgea spre poartă şi eu nu înţelegeam mare lucru din ce-mi spune, decât că acolo la poartă i se întâmpla ceva Rozalindei.

Poliţiştii nu se mai vedeau deloc. Maşina eliberase cadrul porţii.

Îi vedeam acolo doar pe mama şi pe tata făcând din mână a rămas bun în lungul drumului. Când am ajuns lângă ei abia am apucat să mai văd prin ploaie îndepărtându-se în lungul străzii un “Opel” roşu care urma maşina poliţiei. Şi preţ de câteva clipe o văzui pe Roza-Rozalinda făcându-mi cu mâna din maşină, ştergând cu palma sticla din spate a automobilului acela roşu, condus de nimeni altul decât de tatăl ei, poliţistul ucrainean de lângă Reni, care, în sfârşit, o recuperase - nu fără ajutorul poliţiei moldoveneşti, desigur.

Mi s-a părut ciudat s-o văd pe soră-mea plângând din atâta lucru. Ca să nu mai zic cât de neplăcut a fost s-o văd pe mama folosind colţul pestelcii în loc de sugativă, împotriva umezelii din ochi. Numai tata se frământa confruntându-se cu o problemă mult mai gravă pentru familia noastră: ploua mărunt şi culesul strugurilor se tot amâna, iar scaunele şi paturile din casa noastră continuau să fie ocupate de rude... Mda, vreme de beţie!

Fragment din romanul în lucru

Avionul mirosea a peşte