Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (486) mai 2006

VALORI ALE LITERATURII BASARABENE

 

Andrei ȚURCANU

Angoase

Spaima lumii, ascunsă în firul de mac,

O mână neagră scoate, uscată ca un posmag.

Furnicul zilei de sticlă a–nțepenit pe ilău,

Matinal, soarele cade–n chindie, ca un copil în hârdău.

 

Soarta cu moartea în cârc㠖 șontâc–șontâc! –

Bate la uși zăvorâte.

Ce somnambul telalâc!

Mă scutur în friguri, ca roua, ca floarea de liliac,

Lupul, același, năprasnic, iar se boncăluiește–n stomac.

 

– Nebunule, sfântule cu colții de ger,

Mi–ai rupt diafragma și ai lăsat să se vadă un cer,

Adânc cât ochiul unui arhanghel și greu ca noaptea de ieri,

Și–acum parcă–i noiembrie–n inimă, parcă–i priér!..

 

Și–acum parcă un cearcăn mă–ncinge într–un cerc violet,

Parcă în brațe mă strânge Fiul Mariei din Nazaret.

 

O!...

mâna beteagă fluturând peste lume,

    ca – o – spânzurătoare – un – smâc!..

iar și iar Marea Moartă înghite laolaltă Sodoma, Gomora,

și nastratinii din Isarlâc.

Amurg în ambigen

Înnoptați în iluzii      în așteptări        în făgăduințe

ne–am extirpat imaginația și

tupiluș, lunecând printre vechi și banale sentințe,

am decis a ne                       b  a  s  a  r  a  b  e  n  i.

 

Care de–a șuia, care de–a berbeleacul, mai mult rostogol,

(nu eram el, nu eram ea, amurgisem în ceva ambigen),

am zis, parcă am rupt din rărunchi:

„Pașol!”,

izbind fericiți într–o gloabă de ghiers l a c r i m o g e n.

 

Era un refren – „Of!–of! – și–ncă–o dată...” –

care ne–a mers la inimă drept,

ca după beție–un rasol.

De–atunci–piétre, cu piatra în gură cântăm,

    scoatem lacrimi de piatră din piatră,

lângă piatra de nuntă bălmăjește piatra–viol.

 

Lângă steaua de veghe punem piatra–pustiu, piatra de pând㠖

sfântul cu gușă care bea o mie de buți:

cînd nu înjură, pare că ne descântă

și ne trece mereu peste o mie de poduri și punți.

 

„Piatră, piatră...” – se face în gură nisip, se face leșie,

ne pierdem în noapte, tot neamul,

cu morții și cei nenăscuți –

negre lespezi–menhir și o tuse ca o liturghie –

cu Hristosul ce vine din urmă, prin miriști desculț.

 

 

 

 

 

 

 

Oarecum crez

Credem în (Dumne)zeul nostru, unul adevărat

carele ni se dă pe cartelă în fiecare săptămână în porție z(s)ilnică,

credem în puterea și dreptatea arhanghelilor săi ireductibili,

arhangheli de stânga – arhangheli de dreapta,

păstrătorii cu strășnicie ai Legii Dint(e)âi,

în serafimii bucălați, carii cu lauda Lui pre laudă calcă;

în plutonul de execuție al îngerilor fără de îndurare

credem cu toată osârdia și neprihănirea.

Credem în Fiul,

care a purces din Sfântul Duh al Dogmei 

și s–a zămislit din aceeași țărână proletară cu noi,

și a fost trimis nouă însemn că súntem cu toții deopotrivă

oriunde, oricând, în ceas de trezie, în somn,

în voia de neclintit a Tatălui;

credem în această lecție aspră de pedagogie punitivă,

în tăria jertfei de sine

pentru iubirea maselor largi față de Atotțiitorul.

Și mai credem în deplina uitare a celor făptuite de noi

în această vecinică primă(vară) revoluționară

întru slava Sa,

cu sabia, cu napalmul cuvintelor

ori cu l(m)ațul de mătase al gândului.   Amin.

Melancolie postmodernă

Felia de cozonac nu crede boțul de mămăligă rece

privighetoarea e mută în vamă iar adevărul

răspunde doar la semnalul „eroare”

Bulbușul de seu

țintește cu ochiul său alb cifra 13

Care se bălăbănește pe spatele lumii

ca o spânzurătoare.

 

Plictisită, indiferența cască în purpură, moale, alene

Pentru ea                    c e l e  c e  s î n t

       nu e decât o dandana, un vânzol

Încurcă frivol cuvântul cangrene cu cantilene

Și spleenul galben de contrabandă

      îneacă în alcool.

 

În satul global, acolo, unde banal, în frica de celulită,

a murit veșnicia

Unde semințele mint cu emfază

într–o babilonie de jaz

Doar drobul de sare evocă–n extazul său rece melancolia

semețului,

purtat de talazuri spre centrul Cuvântului, b e a t u l  b a r c a z.

 

De el lipită ciucure turma, arhaic îl linge

   până drobul ia înfățișare de făt

Cu munții, cu stelele, luna și păsări la cap,

        și–o mie de vârcolaci,

cu norii care–au promis ploaie caldă

și–acuma aduc prăpăd

și cu norocul nătâng ce se joacă

     cu degetul strâmb pe trăgaci.

 

Final de poveste

– Un căuș de jăratic–stăpâne–!–un popas!...

– Să trecem, căluțule, de–acestă noapte de pânde,

      de această țicneală de ceas.

 

– O poian㠖ce zici?–

pentru hodină ție și mie pentru păscut!...

– Nu vezi cosașii ceia în negru

cum de cútia lunii coasele ascut?...

 

– Un loc de adăpost în castelul din deal,

un pat cald ție și mie o iesle cu fân...

– În castel babele, oarbele,

        ne–așteaptă cu șoaptele și cu piatra în sân.

 

– Stăpâne, cerul s–a spart?... Ce e cu acești nori

care cu munții vin peste noi ca niște haite de câini?...

– Of, fratele meu! – cu vântul, cu apele, cu pustiul

  iar ne–ațin calea, ne–acoperă armii de spâni...

 

Periplu

Era frig și era Duminica Mare a râmei

Când prințul desculț al țărânei

Ochiul Ursitei a spart și–n albul său fumegos

Cu păsările, cu fluturii a dănțuit ca fetusul în amnios.

 

Porni atunci Universul să are cu o creangă de brad

Aiai!.. Aiai!..

Și nu știa că hălăduiește–n hazard.

 

Soarele fad îl băgă în clepsidră

Din sferoidă clepsidra se făcu pe loc piramidă

C–un sfinx înăuntru, dormitâd pe un trup languros de hienă

Din burtă văzu cum îi curge nisipul și spuma eternă.

 

Pornise prințul la drum la rever cu o roză

Aiai!.. Aiai!..

Acum floarea în pieptu–i se zbătea

     ca o batoză.

 

Din mușcătură,–n nechezuri și zburdă

Sfârcul dulce umplu cerul cu urdă

Încet, albușul zilei se alegea în spirală,

în cerc, în jos și în sus

Cu bănuțul în agonie – Hristosul Iisus.

 

Fata–mpăratului schimbase pe drum apa vie pe acadele

Aiai!.. Aiai!..

Și nu văzu cum aură–Prințul își face cale

prin stoluri de turturele.

 

Peste cimilituri și fără–de–rosturi

    arcui zepeline și poduri de jad

Până la măreața cetate Bagdad

În țarcul de limbi, îmboldindu–se gură în gură,

Prăsila flămândă alerga din dublură–n dublură.

 

Prințișorule, prinț,

ți–au tuns sufletul chilug și l–au îmbrăcat în kaki

Aiai!.. Aiai!..

Dumnezeul, tânărul, veșnicul, în lacrimă se gârbovi.

 

Cadența virgină, înfundată–n hiaturi și cridă

Lăsă în urmă un gol în altul mai mare

Și–o pricină hibridă

Cu arcurile moi ca de ceară, cu o mumă–n narcoză

Și–un sânger stingher într–o toamnă de celuloză.

 

Lipie peste lipie – într–o omlet㠖 cerul, pustia

Aiai! Aiai!

Mădúva o frânge, țâțâșoara o strănge și frăgezia.

 

Numele singur în pară, albă coloană cu hăul în față

În ochiul cel maur de–a viața și moartea      văzu       

        se joacă o paiață

Și un burghiu care în bezna–spirală

săpa cu viteza luminii

Gata să spargă solzul de abanos al retinei.

 

Creanga de brad

     carnea Prințului o mângâia–încerca în țepușe

Aiai! Aiai!

Stârnind colbul, rugina și–un nor de cenușe.

 

Prințișorule, prinț, ți s–a făcut osul  floare de tei

Cin’ te–amiroase se face urdiniș la știubei...

 

Prințișorule, prinț, ți s–a făcut osul muscel

Steaua se miră și nu se satură–arhanghelii

să cosească pe el...