Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 5 (485) mai 2006

VITRINA CU CĂRȚI

Mircea Morariu, Alexandru Burlacu, Mircea Constantin,

Costel Pricopie, Ștefan Jurcă

Radu Albala

Femeia de la miezul nopții

Editura Humanitas, București, 2006

 Cu numele lui Radu Albala, dar și cu fotografia sa, care îl înfățișa drept un om trecut de vârsta tinereții, om de o eleganță desăvârșită, cu papion, m-am întâlnit prima oară către începutul anilor’80, pe când îmi începeam cariera de critic de teatru, în  paginile revistei de specialitate. Radu Albala era demult un respectat colaborator al revistei Teatrul, chiar dacă semnătura sa nu era dintre cele ce puteau fi întâlnite număr de număr. Probabil că nu dorea să scrie despre orice, sigur e că avea un fel aparte de a comenta spectacolele, că evita stereotipiile genului și că nu ocolea observațiile critice, dar nu concepea să le transforme în răutăți ori bășcălie. Mulți ani după aceea, chiar acum câteva luni, despre Radu Albala avea să-mi povestească Magdalena Boiangiu care a avut privilegiul de a-l fi cunoscut îndeaproape. Rafinat, bibliofil, pasionat de literatura română veche (în 1962 i-a apărut o carte despre Antim Ivireanul și vremea sa), de o cultură rară și temienică, omul și-a păstrat eleganța tot timpul, în ciuda vicisitudinilor vieții. Chiar în teribilii ani’50, ani ai lipsurilor de tot felul, ai lodenelor ieftine, dar mai ales ai nesiguranței zilei de mâine, o nesiguranță cu atât mai accentuată pentru cei ce aveau „dosar prost”- iar Radu Albala era unul dintre aceștia- scriitorul nu a abdicat de la condiția lui de intelectual și de la eleganța sa. Deși ar fi avut ocazia, a refuzat șansa de a pleca din raiul comunist, îndrăgostit fiind de cronicari și de Bucureștiul pe care îl cunoștea cu scrupulozitatea cu care Villon știa Parisul medieval. În nr. 108 din 2006 al Dilemei vechi, Radu Cosașu a publicat un text mai vechi, datând din 1984,  pe atunci text „de uz intern”, scris spre a-l omagia pe prietenul ce tocmai împlinea 60 de ani. La cele scrise odinioară, Radu Cosașu adăuga - „Liberal convins, refuza să fie apelat tovarășe cu acest argument țeapăn-nu suntem tovarăși fiindcă nu am furat împreună”.

Radu Cosașu a decis să caute și facă public un text de odinioară stimulat de iminenta apariție în colecția Cartea de pe noptieră  a Editurii Humanitas a unei părți a prozelor vechiului său prieten sub titlul Femeia de la miezul nopții. Am făcut această lungă, poate prea lungă introducere, spre a explica graba cu care am smuls cartea odată apărută, din rafurile librăriei. Volumul era al unui scriitor devenit pentru mine personaj și pe care îmi doream să îl cunosc par lui-même, adică prin textele sale. Iar într-unul dintre acestea, intitulat Propyläen Kunstgeschichte, am găsit o frază al cărei adevăr l-am perceput imediat- „Munte cu munte se întâlnește, darămite carte cu om”. Din paginile rafinate, scrise mai mereu la persoana întâi, chiar atunci când ea nu se identifică întotdeauna cu cea a prozatorului, ci cu a u­nui narator ce se multiplică adesea chiar în cadrele aceleiași povestiri, răzbate mereu personalitatea unui scriitor posesor al unei gândiri nobile, al unor trăiri variate, format la școala unor lecturi solide, cu preferință pentru Mateiu Caragiale, dar și pentru Barbey d’Aurevilly. De altminteri, proza ce deschide volumul, În deal, pe Militari, începe și se sfârșește simptomatic cu citate din neterminata proză mateină Sub pecetea tainei.

În mult citata sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu îi reproșează lui Mateiu Caragiale metoda monografică prin care personajele „intră în scenă cu calificativele date de autor”. Lucrurile nu stau întocmai aidoma în prozele lui Radu Albala ce nu dă calificative  dar are totuși o plăcere aparte de a introduce în scenă noi și noi personaje, cu un gust ce mie mi se pare specific omului de teatru ce vede lumea sub semnul spectacolului. Sigur e însă că însuși naratorul e, ca și în cazul lui Mateiu Caragiale, un „scriitor-personaj” ce le deapănă unor interlocutori ( unii cu funcții de personaje-recurente ce se regăsesc în mai multe proze- Adrian, Vlad ori Conu Cristi) istorii venite din Bucureștiul de odinioară, de la sfârșitul secolului al XIX lea, din relativ tihnita perioadă interbelică, cu restaurante așezate și nopți calme ce stimulau povestirea, din Bucureștiul amenințat de sovietizare, cel în care în locurile unde până mai ieri erau bordeluri instituționalizate apăreau peste noapte -ironia sorții!- inscripții agramate de genul „aici locuiește tov. Milițieni” (Femeia de la miezul nopții), cu oameni care călcau peste cadavre și căutau s㠄se extind㔠în spațiul locativ devenit tot mai prețios. Multiplicările acestea de personaje aduc cu sine în mod firesc acțiuni suplimentare care parcă te îndepărtează de povestea inițială, istoriile se intercalează, dau semne că se pregătesc să intre în relații contradictorii, fac ca narațiunea să nu fie nicidecum rectilinie, te temi ca ea să nu scape din mână. Așa stau, bunăoară, lucrurile în La Paleologu, text de factură eliadescă, pornit să elucideze o enigmă care pe parcurs dobândește tot mai multe neînțelesuri doar aparent soluționate de o lovitură de teatru. Și tot la fel e structurată Femeia de la miezul nopții, povestire cu alură fals-polițistă, ce parcă ar vrea să deslușească moartea cântăreței Sequana. Dar nu oferirea unor răspunsuri finale e preocuparea scriitorului sau, mă rog,  a naratorului. Soluția fie se lasă ghicită, fie e pur și simplu lăsată în aer. „Uite, Vlade, la întrebările tale nu am răspuns” e o replică emblemă pentru condeiul cuiva ce preferă prelungirea istorisirii, „complicarea” ei, poate cu gândul secret că odată o va relua. Căci povestirile din Femeia de la miezul nopții sunt rodul condeiului cuiva care își controlează excelent imaginația activă pentru a prospecta de fapt lumea spiritului „Luăm o cafea și stăm de vorbă cu fetele”, ne petrecem timpul în tovărășia prietenilor „și a samovarului” și asta în căutarea  ori spre a aduce la suprafață o lume dispărută grație cadenței și capacității de organizare a materiei narative specifice unui scriitor cu știința turnurii frazei mătăsoase, pe alocuri arhaice, în intimitatea căreia apare pe neașteptate o referință livrescă. Un scriitor care, mânat de „mândria mea de bucureștean”, dar și de aventurile, avatarurile și de amărăciunile propriei sale vieți (studenția la Litere și la Drept, scoaterea din Barou, activitatea de editor, rătăcirile prin Capitala sărăcită de cutremurul din 1977) te ia drept interlocutor, „tovarăș” de spirit, îți împărtășește enigme din care „furi” împreună cu el, convins că adesea ele „sunt întrebări la care nu va răspunde nimeni niciodată”.

 Mircea MORARIU

[înapoi]

 ***

Un eseu despre Sahara lui Ioviță

 După volumul Vlad Ioviță. Un hectar de umbră pentru Sahara (antologie, tabel cronologic și referințe istorico-literare de Viorica Zaharia-Stamati) apărut la Editura Litera Internațional și Grupul Editorial Litera în colecția Biblioteca școlarului; serie nouă (colecție inițiată și coordonată de Anatol Vidrașcu și Dan Vidrașcu), în preajma consemnării a 70 de ani de la nașterea regretatului prozator și cineast care a fost Vlad Ioviță, Viorica Zaharia-Stamati ne mai dă și un inspirat demers exegetic – Eseu despre proza lui Vlad Ioviță (150 pagini), care, recent, a văzut lumina tiparului la editurile Augusta și Artpress din Timișoara.

Eseul este o formă literaturizată a unei teze de doctorat despre lumi artistice, personaje, tehnici narative în proza lui Ioviță, pentru care licențiata Universității Transilvania din Brașov, proaspăt doctor în filologie, lector superior la Catedra de literatură română și comparată a Universității Pedagogice de Stat Ion Creangă din Chișinău, Viorica Zaharia-Stamati, are un cult aparte. Această afecțiune cărturărească își află sorginte, mai întâi, în (re)descoperirea zonelor profunde ale realității umane, a feliilor de viață într-un excelent mixaj de formule eterogene. Între acestea tânăra cercetătoare remarcă laconismul dialogului hemingwayan, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative și a punctelor de vedere în descendență faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului și mecanismul sugestiei simbolice.

Autoarea insistă asupra background-ului literar al anilor 60-80, asupra formulei lirico-baladești, pune în evidență modalitățile de analiză și caracterizare psihologică a unor personaje inadaptabile, ne introduce într-o lume a ciudaților și suciților, accentuând performanțele tehnice în (re)ontologizarea discursului narativ, a imaginii lumii,a unei societăți în derivă. Complexitatea tehnicilor narative e condiționată de microcosmosul uman, de sufletul unor intelectuali în prima generație. Opțiunea lui V. Ioviță pentru a­numite formule narative ține, se pare, de un manierism sui generis. Iată de ce e explicabilă plăcerea Vioricăi Zaharia-Stamati de a cataloga cât mai multe figuri și tehnici narative. Nu știu în ce  măsură putem vorbi de un mimetism artistic în cazul lui Vlad Ioviță, dar, cu siguranță, prozatorul pune sub lupă drama subiectivă a unui singur personaj, existența măruntă, banală, focalizând atenția pe un moment de criză, în care realitatea nu poate fi escamotată.

Vlad Ioviță, ca orice scriitor transnistrean aflat la marginea românismului, trăiește acut drama dezrădăcinării. Să recunoaștem: în fond, Ioviță și Beșleagă sunt cei mai tragici, mai puțin lirici și cei mai anticalofili și contorsionați.

Într-un dialog cu Mihai Cimpoi Vlad Ioviță afirma: „Prea multă sinceritate... strică. Vreau să văd lumea nu numai din punctul meu de vedere, ci din mai multe puncte de vedere. Ale tuturor celor de vârsta mea. Caut să scriu la persoana a treia, mă străduiesc să fiu cât mai obiectiv”.

Ioviță a cultivat programatic genul scurt. Evoluția lui prozastică e urmărită în acest eseu cu multă acribie, din diverse unghiuri, favorizând perspectivele semiotice și hermeneutice. Viorica Zaharia-Stamati vine cu  disocieri absolut inedite despre tehnica punctului de vedere, despre dialogul intertextual în nuvela Se caută un paznic, des­pre statutul naratorului în diferite tipuri de narațiune, despre nuvela antologică Un hectar de um­bră pentru Sahara, despre onirismul nuvelei Sirena.

 Se știe: autorul de proză scurtă simte e­norm și vede monstruos. E și ceea ce demonstrează cercetătoatea în analizele personajelor din Dans în trei, Magdalena, Dincolo de ploaie, în care se descoperă fulgerător, cu lumina blitz-ului, un suflet de intelectual în prima generație, un black-hole, un vortex. Iată o confesiune a naratorului: „Și acum să vă spun că acela am fost eu. Eu sînt Vaniuța Milionaru”. Într-o confesiune, scriitorul se destăinuia: „ Am vrut... să descriu un tânăr din generația mea... Noi am venit cu toții de la țară... Era greu să pui această generație într-un canon, într-un anumit tipar de gândire... Vaniuța Milionaru era un prototip al primilor gazetari ce lucrau la televiziune, al primilor scriitori, primilor artiști...”.

Viorica Zaharia-Stamati este o cercetătoare avizată, stăpânește materia, operează cu concepte adecvate și bine articulate, are vocația sintezei și apetența teoretizării. Eseu despre proza lui Vlad Ioviță este o carte extrem de necesară în înțelegerea unui scriitor oarecum marginalizat, care odată cu înaintarea în timp devine mult  mai sclipitor, actual și valoros, singurul propritar dacă nu al unei Yoknapatawpha, cel puțin al unui hectar de umbră pentru Sahara, cu o lume de dezrădăcinați și înstrăinați.

 Alexandru  BURLACU

[înapoi]

***

Norocul îi ajută pe cei îndrăzneți de Emanuel Engel

(Ed. Arca, Oradea, 2005)

 Cartea lui Emanuel Engel face parte din paleta genului memorialistic ca evocare, stând alături de însemnări, jurnale, corespondență, memorii, interviuri, acte, depoziții sau doar mărturii, mai mult ori mai puțin însemnate. E o adevărată încântare să retrăiești cu autorul energeia din păcate destul de entropică a culturii Oradiei (un gramatic avizat ne-ar putea spune cum e corect: Oradiei sau Orăzii) ultimilor cinzeci și ceva de ani când „pelerini” la porțile ei, precum Edmond Nicolau, Vladimir Streinu, Vida Geza, Sică Alexandrescu, Romulus Todoran, Ivan Ordentilch, Al. Graur, Marietta Sadoveanu, Horea Oprescu, Al. Husar, Baruțu T. Arghezi, Maria Zeller-Zamfir, Flavia Buref, Miron Niculescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Radu Beligan, George Georgescu, Elvira Godeanu, Camelia Dăscălescu, Costache Antoniu și alții – au stat alături de orădenii Ilie Giulai, Ion Bradu, Valentin Avrigeanu, Dorel Urlățeanu, Cristina Tacoi, A.G. Vaida, Emil Cotoi, Alla Tăutu, Alexandru Mătușan, G. Toacsen, Pașca Ionică, S. Blum, preotul Olaru, parohul Belteki, Florica Bradu (Florica Bâr), Alexandru Magereanu.

Pendularea autorului între întâmplări adesea marginale și evocarea unor personalități de excepție ale culturii românești, în sens larg, este de două ori semnificativă: o dată prin lipsa de complexe pe care ți-o dă experiența trăită în angajarea în actul cultural și a doua oară prin demitizarea personalității prin inserția în imaginea sa – uneori edulcorat㠖 a unor picanterii care, departe de a dezavua, întregesc efigia celui vizat. Desigur, lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără un talent de prozator – de la crochiu la tabletă, la schiță și mai apoi la portretistic㠖 y compris selectivitatea de rigoare. De altfel, cine l-a cunoscut, fie direct, fie prin diverse mărturii ale contemporanilor, fie chiar din paginile sale de publicistică, și-a putut face o părere despre cultura clasică bine asimilată, despre lecturile sale literare și istoriografice, despre hobby-ul muzicii întreținut cu fervoare, cât și despre ceea ce Montaigne numea honnte homme: devoțiunea stând sub semnul elegiac al futilității, discreția și discernământul împinse până la umilitate. Sunt astfel memorabile scenele intruziunii securității politice în Cercul literar „Iosif Vulcan”, când preotul Olaru a plătit cu detenția simplul fapt de a fi preot și a participa la ședințele de lucru, sau întâmplarea, de data asta în alt registru, cu întrebarea lansată de politrucul nomenclaturist jdanovisto-nikolskian Haș, când a văzut o sculptură amplasată la lo­cul ei într-un scuar: „De ce ați aruncat pe jos sculptura și cât costă”. Ca să nu mai pomenim de o altă sinistr㠄fază”, aceea a amenințării adresată autorului de către același nedezmințit Haș când acela s-a plâns că nu poate goli de locatari casa lui Iosif Vulcan pentru a o transforma în spațiu muzeistic.

Va trebui să revenim la această carte în care un timonier, fiu al lui Rudolf Wilhem Engel și al Jessycăi Berta Smith, scrie pe valurile unor vremuri tulburi un traseu valabil, găsindu-și, azi, mai mulți emuli decât confrați. Iar autorul poate fi liniștit: faptul că figurează în primul comitet de redacție al celei de a V-a serii a revistei Familia, alături de Alexandru Andrițoiu, Traian Blajovici, Radu Enescu, Horvath Imre, Mircea Malița, Titus Popovici, Stelian Vasilescu, Vida Gheza,  nu a fost o întâmplare obișnuită în timpul odiosului regim comunist.

Mircea CONSTANTIN

[înapoi]

***

Cerșetori în loden,

Culiță Ion Ușurelu,

Romanul asumării unui destin

 Oare ce este mai fertil într-o discuție literară, dar și mai derutant decât perechea de termeni: realitate – ficțiune?! Serviciile și deserviciile aduse de cele două concepte nu vor fi niciodată riguros contabilizate. Operarea grăbită cu ele reprezintă o capcană pe care cu patimă ne-o întindem singuri, ca să descâlcim parțial unele pagini dintr-o scriere literară.

Scriitorul vrâncean Culiță Ion Ușurelu ne provoacă la o astfel de dezbatere. Câtă ficțiune și câtă realitate este în romanul „Cerșetori în loden” apărut la Editura „Salonul Literar” din Focșani în anul 1999? Nu vom face, desigur, o investigație prea puțin relevantă în plan artistic. Importantă rămâne traiectoria romanului în scopul atingerii și depășirii exigenței artistice.

Personajul principal, Nicolae Rușitoru, traversează paginile cărții confesându-se. Când melancolic și când revoltat, când meditativ și când sarcastic, acest personaj ne vorbește, ne privește în ochi, cu intenția vădită de a ne scoate din amorțeală, din comoditate și din lașitate. Nicolae Rușitoru dispune de candoarea introspecției pe care o utilizează cu duioșie și acreală împotriva propriului drum de intelectual, cadru didactic. Trece acest personaj, pe care nu ne grăbim  să-l identifică cu autorul cărții, prin diverse ipostaze, care îi relevă umanitatea reținută și inteligentă îmbrăcată în hainele unei afectivități traumatizate.

Profesorul Rușitoru este un ostracizat în regimul dictatorial al lui Ceaușescu. Chiar cu primul capitol, „Condamnarea”, romanul ne atrage spre lectură. Profesorul rebel este azvârlit din învățământ cu „mânie proletar㔠pe motiv că este un... trădător... Adică și-a permis să gândească altfel decât sunau indicațiile venite de sus.

Reacțiile celorlalte personaje din jurul lui Rușitoru sunt diverse și... perverse. Ca fascicule de lumină rămân cei doi fii: Cristi și Marian. Și, ca de atâtea ori în viață, soția se profilează pentru Rușitoru, ca fiind cel mai neînduplecat dușman. Din diverse motivații interioare și creatoare Culiță Ion Ușurelu o configurează pe soția lui Rușitoru, Marga, în culori sumbre, care fac din această apariție feminină o ființă descărnată de orice... feminitate. În privința personajului Marga, autorul adoptă o atitudine agresivă, care atinge uneori pamfletul acuzator.

Rușitoru își continuă periplul aducător de noi suferințe. Boala ce îi răvășește trupul pieritor îi amplifică dezbaterile cu sine și cu ceilalți despre situația omului în cadru social. Un loc obsesiv al acestor confruntări este ocupat de poziția scriitorului în regimul totalitar.

Ca o trăsătură dominantă a romanului întrezărim intenția autorului de a combina chinul cărnii și al spiritului cu dezbaterile acerbe pe tema dictaturii, a devenirii sociale și individuale. Ca o echilibrare râvnită este și împărțirea romanului în două jumatăți. În prima jumătate, acțiunea este plasată înainte de prăbușirea lui Ceaușescu, iar cea de-a doua parte în regimul de...tranziție. Privirea ne­înduplecată a lui Culiță Ion Ușurelu nu se atenuează, nu se entuziasmează în fața noilor realități politice. Impresia la lecturarea acestor pagini este că spiritul acid al autorului a căpătat noi dimensiuni. De la ironia fină la sarcasmul devastator. Culiță Ion Ușurelu utilizează aceste procedee literare pentru a scoate în pagină personaje, scene și întâmplări care devin verosimile literar și valoroase estetic.

Personajele de toate culorile... temperamentale și caracteriale sunt aruncate dinaintea ochilor noștri de Culiță Ion Ușurelu pentru a fi asamblate într-un micro-univers literar. Unele personaje amuză, altele ne provoacă frisoane de indignare. Personajul Rușitoru își caută pentru sine noi definiții într-o călătorie în Occident, printre românii care, din diverse pricini, și-au părăsit țara. Nici de astă dată nu se înregistrează deturnarea autorului de la privirea critică și pamfletară. Personajul transgresează experiențe, întâmplări... accidente, din care se salvează prin întoarcerea la... disputele literare și... sufletești.

Prin potopul de nereguli ridicole și de abuzuri aberante ale perioadei de tranziție, se întrevede o speranță, chiar și iluzorie pentru unii dintre cititori. Este credința în Dumnezeu, pe care personajul romanului o reîmprospăteză într-un pelerinaj pe la mănăstirile din nordul Moldovei. Prin divinitate, personajului i se dezvăluie o umanitate pierdută și în curs de regăsire. Dar cel care trebuie să se regăsească permanent este chiar personajul în carne și oase. Iar carnea de pe el dă semne vădite de cedare a resorturilor vitale. Boala nu l-a cruțat, a evoluat spre călătoria finală a tuturor muritorilor. Cu trupul slăbit, personajul dialoghează imaginar cu bunicul copilăriei și adolescenței sale. Bunicul este bătrânul înțelept din fiecare dintre noi. Și personajul romanului „Cerșetori în loden” i se destăinuie acestuia ca la ființa cea mai apropiată sufletește. Mai ales că pe cei doi nu-i mai desparte o prea îndelungată zăbovire a vremii. Este o confesiune cu sine... Este o mărturisire tragică, fiindcă în prezența morții toți suntem singuri, părăsiți... Dar ne căutăm sprijin în iluzii, în vorbe...

Culiță Ion Ușurelu, prin personajul său Nicolae Rușitoru, se ridică dinaintea noastră ca un scriitor-personaj ce-și cucerește și-și dezvăluie înțelepciunea senină, echilibrul sufletesc și iubirea de oameni, de adevăr, de frumos. Nu poți să nu fii de acord cu multe dintre aserțiunile ce se desprind din paginile cărții... Chiar dacă acordul cu ideile romanului nu este integral, asta nu înseamnă că imaginile literare nu te subjugă prin autenticitatea și tumultul trăirilor. Și peste paginile cărții plutește parfumul unui cosmos literar suficient lui însuși. Această victorie îi aparține doar autorului Culiță Ion Ușurelu, care a reușit să transfigureze un material de viață, și personală, și națională, și europeană. Acest material diform, hidos uneori, uluitor alteori, a fost disciplinat de Culiță Ion Ușurelu pentru a constitui pânza de mătase din care a tăiat și cusut haina luxoasă pentru romanul „Cerșetori în loden”.

Este o performanță estetică a autorului de a preface chipul urât al vremurilor într-un tablou frumos, atrăgător... Și acest tablou este romanul „Cerșetori în loden”... Roman care nu estompează urâțenia lumii... Roman ce reclamă pentru noi un orizont interogativ... Roman prin care Culiță Ion Ușurelu își dezvăluie sufletul și suferințele de scriitor ce-și asumă deliberat propriul destin...dincolo de ficțiune și de realitate... pentru a se întâlni cu sine... și cu cititorii... cărora le oferă o carte împlinită estetic.

Costel PRICOPIE

[înapoi]

***

Calendarul Maramureșului, 2006

 În Maramureș, respectiv în Baia Mare, s-au pornit multe inițiative care au fost „înăbușite” în fașă deși s-a dovedit mai apoi că erau demne de urmat pentru o nație întreagă. Așa s-a întâmplat cu Calendarul Maramureșului, cu Dicționarul autorilor maramureșeni. După ce inițiativa a prins viață și în alte zone, s-a „slobozit” și către Maramureș făptuirea ideii. Cei din Banat susțin că și lor li se întâmplă la fel. O cultură devine unitară prin diversitate și nu mai poate azi fi în totalitate generată și făptuită doar de la Centru.Spaima ar decurge din ideea că unii mai provinciali ae dori „ruperea” de unitate și „federalizarea”. Ceea ce s-a dovedit a nu fi adevărat. Poate că există, în subsidiar, aceste idei subversive, însă ele nu pornesc de la oamenii de cultură români care au totuși idee despre ce este aceea o națiune cu o cultură proprie.Ce pierde o țară dacă ea este armonios făptuită cultural prin provinciile sale istorice: Maramureș, Crișana, Banat, Oltenia, Bucovina, Moldova, Muntenia, Dobrogea?

Nu se spune adesea că Bucureștiul este capitala provinciilor. Se știe și s-a dovedit în istorie că optimul economic este o sumă a suboptimurilor economice. Suma este formată din elementele sale, ori dacă elementele saler sunt dezvoltate și suma va fi asemenea.

Dumitru Iuga este poet și, asemenea poeților de valoare, de când îl știu el a luptat pentru a poromova în țară și în lume valorile Maramureșului. Fiind urmaș al voiervozilor, cum le place lor să spună, ideile sale au produs scântei de multe ori, dar ele au fost de bun augur.

După ce a inițiat Calendarul Maramureșului a crezut de cuviință să-l continue în vremuri noi. A editat împreună cu colegii de la Centrul Creației Populare „Memoria Ethnologica”, o continuare în idee și conținut a „Calendarului Maramureșului” din 1980. După ce s-a pensionat, el n-a renunțat la ideile sale și, iată, editează acum numărul 2 al Calendarului Maramureșului.

Toate sunt bune până aici, numai c㠄Memoria Ethnologica” este îăn formă și conținut asemănătoare cu Calendarul Maramureșului. Nu pot apărea două publicații sub nume diferite și cu tematică identică. Singura soluție ar fi ca „Memoria Ethnologica” să se restructureze având în colegiu oameni de specialitate și să ia o ținută universitară, iar „Calendarul...” să-și continue drumul în forma sa inițială.

Din acest număr reținem semnăturile valoroase ale lui Ioan Alexandru, Ion I.C. Brătianu, Petru Comarnescu, Andrei Grobei, Vasile Avram, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pituț, Ioan Pop Reteganul. Pe lângă colinde, multe mituri, balade, orații și strigături de nuntă, proverbe, ziceri, precepte, ghicitori, calendarul publică poezii și proză ale scriitorilor din Nord.

Tematica acestui număr este axată în speță pe Țara Chioarului, anume satul românesc Șurdești, căruia i se face descrierea dezvoltării după documente începând cu anul 1411 până în 2006, martie. Tot o cronologie a vieții și activității pr. Dr. Vasile Lucaciu este realizată la pagina 40. Criticul de artă Petru Comarnescu scrie despre „Stâlpul de la Șurdești”, pe care l-a văzut în anul 1967 într-o vizită în Țara Maramureșului. Reținem „cântecul economului” (țăranului) dintr-o însemnare a anului 1895: „Lucrul face pe oricine în lume domnu,/ Doamne, binecuvântează pre economu”.

Ștefan JURCĂ

[înapoi]