Evangheliştii

de Alina Mungiu-Pippidi

Blasfemie! Armaghedon! Eu, robul lui Dumnezeu,, supraiscălitul, mi-am petrecut sărbătorile de Paşte din anul acesta recitind piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu-Pippidi, cea care în preajma Crăciunului trecut a provocat reacţii nervoase din partea corurilor reunite ale ierarhilor mai tuturor Bisericilor ce funcţionează pe teritoriul României, după ce a fost reprezentată la Ateneul Tătăraşi din Iaşi. Între timp, piesa a fost retipărită în „ediţie definitivă” la Editura Cartea Românească.

Asupra respectivului text m-am pronunţat cu ani în urmă, când tot în paginile Familiei am comentat volumul Moartea lui Ariel în care era inclusă, volum editat de UNITEXT în 1997. Relectura nu mi-a modificat în chip esenţial părerea asupra produsului estetic ce se cheamă Evangheliştii. Ştiu foarte bine că piesa a fost premiată de un numeros juriu alcătuit din remarcabili specialişti în domeniu. A fost declarată „piesa anului 1992”. Premiul respectiv nu funcţionează drept garanţie de infailibilitate. Ca unul care am avut şi şansa, şi nenorocul de a face parte din tot felul de jurii, ştiu că nominalizezi şi premiezi ceea ce ţi se pare mai bun dintr-o anume ofertă. Iar Evangheliştii a fost nici mai mult, nici mai puţin decât cel mai reprezentativ text primit spre jurizare în respectivul an. Iar dacă recapitulez toate piesele distinse cu acest premiu de când există respectivul concurs, trebuie să admit că, deşi am obiecţii asupra acesteia, ea este una dintre cele mai izbutite. Superlativul relativ are valoarea lui în contextul discuţiei. De o verbozitate ce mie mi se pare excesivă, discursivă, cu personaje insuficient individualizate, Evangheliştii a şocat mediile ecleziastice (iar, ceva mai târziu, pe cele politice şi ale unei părţi retrograde de comentatori) prin faptul că avansează ipoteza că Evangheliile nu reprezintă decât scrierile unor discipoli niţeluş libertini ai unui filosof pe nume Cherintos, posesor al unei falimentare Academia în Antiohia deceniului al şaptelea al erei noastre. Academia în cauză primeşte o comandă salvatoare, bine plătită, din partea lui Pavel, cel ce transformă o mistificare involuntară într-o minciună universală. Ba mai mult, atunci când „evangheliştii” şi-au sfârşit treaba, spre a nu lăsa nici un fel de urmă, Pavel îi face să dispară. Atât şi nimic mai mult. Sau, ceva mai complicat, se poate spune că pornind de la un text al lui Emil Cioran, Alina Mungiu-Pippidi îşi asumă dreptul ei de creator de a nu mai proceda la alăturarea dintre istoricitatea şi mesianicitatea lui Iisus. Drept exercitat cu destul bun simţ, căci piesa nu lasă nici o clipă impresia că ar fi rodul unui spirit cosumisto-ocult. Iar catalogarea ei drept Codul lui Mungiu nu îmi pare decât produsul unui spirit de gândire ieftin.

Piesei premiate ar fi fost cât se poate de normal să-i fie verificată teatralitatea printr-un spectacol. Care până la sfârşitul anului 2005 nu s-a putut produce, din câte aflu, din pricina intervenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, dar şi din motive politice (Alina Mungiu devine repete antipatică oricărei puteri politice, nu e un intelectual „de însoţire”, ci „de opoziţie”). Aşadar un produs de literatură dramatică nu a avut şansa de a fi valorificat din cauza unor intervenţii extraestetice, decât târziu. Iar atunci când un teatru mai curând periferic a înscenat textul, tot felul de foruri, factori mai mult sau mai puţin responsabili, au sărit ca arşi şi şi.au dat cu părerea, cel mai adesea fără măcar a fi citit piesa, cu atât mai puţin să fi văzut spectacolul. Or, „ediţia definitivă” le dă acum şansa de a vedea despre ce au vorbit. Pe mine, cartea m-a interesat nu atât pentru piesă, care îmi era cunoscută, ci pentru motivul că ea conţine şi o Addenda ce reproduce o parte din cronicile de întâmpinare apărute în anii 1993-1994 (când textul a fost tipărit în Aprčs la censure), o „scurtă istorie” ce rezumă evenimentele consumate către sfârşitul lui 2005 şi începutul lui 2006, interviuri sau dialoguri cu Alina Mungiu şi cu Benoît Vitse, regizorul spectacolului, şi un „dosar de presă”. Trebuie spus că nici una dintre componentele respectivei Addende nu e completă. Au fost omise interviuri semnificative ale autoarei ( e drept, cel reprodus în carte acordat Emiliei Chiscop e foarte amplu), ori comentarii interesante semnate de Cristian Ghinea (în Dilema veche) sau de Andreea Dumitru, critic de teatru tânăr şi extrem de serios care, în două articole, primul apărut în Dilema veche, cel de-al doilea în revista Teatrul azi, a făcut pertinente analize ale spectacolului, acesta fiind, la urma urmei, cel ce a provocat disputa. Din capitolul „cronici” mi-au atras atenţia textele extrem de entuziaste semnate de Laurenţiu Ulici (care consideră piesa „impecabil scrisă”, cu ştaif intelectual, dar care, totodată crede că ne aflăm mai curând în faţa unui text „de citit” căruia nu i-ar lipsi teatralitatea), de Ioan Buduca, poate puţin prea exaltat când edictează că „aşa debut nu a mai fost în literatura română de la Cioran şi de la Eugen Ionescu), dar, mai cu seamă, aplicatul eseu al lui Cătălin Ştefănescu, apărut în ediţia din 21 iulie 1994 a revistei Contemporanul- Ideea europeană.

Interviul acordat de Alina Mungiu- Pippidi Emiliei Chiscop, apărut probabil în Ziarul de Iaşi (editorul a uitat să menţioneze sursa!) e interesant. Poate că uneori intervievata devine prea agresivă, prea egocentristă, prea „intelectuală”. E cât se poate de sigur că în el se manifestă nu doar dramaturgul ultragiat, cât specialistul în psihologie socială şi analistul politic care e Alina Mungiu-Pippidi, ea făcând o analiză a stării societăţii româneşti, aşa cum poate fi dedusă din reacţiile iscate de un spectacol de teatru. E de remarcat curajul cu care Alina Mungiu pătrunde în intimitatea „creştinismului de vitrină”, a „ortodoxismului” pe care eu l-aş numi, cu toate riscurile, unul de esenţă totalitară. Şi tot de reflectat ar fi asupra afirmaţiei că nu elita va fi cea care ne va salva. Mai reţin invitaţia la curaj, un curaj ce ar trebui să fie intrinsesc artei – „Arta- declară Alina Mungiu-Pippidi – nu poate merge în vârful picioarelor de teamă că va deranja pe cineva, altfel o să producem numai fleacuri”.

Absolut interesant (cu toate lipsurile sale) e „dosarul de presă”. Luarea de poziţie din Dilema veche a lui Teodor Baconsky, altminteri un intelectual de mare suprafaţă şi fineţe, parcă e făcută să confirme alegaţia că nu elitei îi va reveni meritul de a ne salva. Nici fundamentalismul foarte tânărului Adrian Papahagi, şcolit în Occident, nu e deloc încurajator în exact acelaşi sens. Mă îndoiesc că are dreptate Sever Voinescu care crede în Cotidianul că „Biserica a reacţionat normal”. Eu cred că Biserica, fie ea ortodoxă ori romano-catolică, are alte probleme de rezolvat (în primul rând de conştiinţă faţă de comportamentul ei laş în vremea dictaturii comuniste) decât a emite pronunciamente şi să se erijeze în critic literar. Iar dacă încrederea în Biserică e atât de mare precum o arată sondajele, nu cred că vor fi zdruncinate nici ea, nici încrederea, nici elanul credinţei, de un biet spectacol de teatru care pe deasupra aflu că are şi grave carenţe estetice. Sunt de acord cu Cristian Teodorescu, atunci când scrie în Cotidianul, „nu înţeleg obstinaţia cu care feţele bisericeşti pun semnul egalităţii între Iisus cel din Biblie şi personajul cu acest nume din ficţiunile artistice; nu cred că se duce cineva la teatru ca şi cum ar merge la biserică, aşteptând adică să audă acolo cuvântul Domnului”. Cristian Teodorescu se află în eroare atunci când crede că ierarhii unguri nu ar fi procedat la fel la înscenarea în ţara lor a Evangheliştilor. Visky András, dramaturg maghiar din România, mi-a mărturisit că nu a fost deloc privit cu dragoste frăţească de feţele bisericeşti din Ungaria cu ocazia premierei absolute a piesei sale Discipolii care se încadrează cam în aceeaşi arie tematică. De altminteri, în luna mai dl. Teodorescu participa la Televiziunea publică la o dezbatere pe tema succesului de marketing, dar şi a isteriilor provocate în mediile ecleziastice occidentale de romanul lui Dan Brown, Codul lui Da Vinci cu care a fost comparată piesa Alinei Mungiu-Pippidi şi admitea existenţa respectivelor isterii. Ader la opiniile lui Nicolae Manolescu şi Mircea Mihăieş (România literară), ale Cristinei Modreanu (Gândul), ale Oltiţei Cîntec şi ale lui Marian Popescu (Observator cultural). Cred că are dreptate Mircea Cărtărescu când scrie în Jurnalul naţional că „cel mai inadecvat mod de a citi o carte de literatură a fost întotdeauna cel ideologic”.

Relectura în zilele de Paşte 2006 a Evangheliştilor Alinei Mungiu-Pippidi nu mi-a modificat deloc relaţiile cu Biserica şi cu Dumnezeu atâta cât sunt ele. M-a făcut în schimb să meditez ceva mai mult despre societatea în care trăim ce mai are mult de lucru la capitolul mentalităţi şi intoleranţă. Mi-am amintit de o poveste care spune că, la începutul pontificatului său, Papa Ioan al XXIII lea nu prea putea dormi căci adesea somnul îi era întrerupt de coşmaruri teribile. Noapte de noapte îl bântuiau dracii pe Sfântul Părinte, până când pe neaşteptate un înger i-a şoptit „Giovanni, nu te lua prea în serios!” Iar Papa i-a urmat îndemnul, a dormit bine şi se numără printre cei ce au modernizat Biserica Catolică. Poate că astfel de sfaturi bune vor primi şi ierarhii care s-au inflamat fără rost auzind despre o piesă, despre un spectacol. Şi data viitoare vor reacţiona dacă nu mai european, ceva mai puţin intolerant. Deşi aflu că odată cu proiecţia filmului Codul lui Da Vinci al lui Ron Howard, la europeanul Festival de la Cannes, tot felul de organizaţii bisericeşti au sărit ca arse.