Nr. 6 (487) iunie 2006

Ştefan Aug. Doinaş

diapazonul de argint şi "pulchridul" baladei

Ca mai toţi reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu, şi Ştefan Augustin Doinaş – pseudonimul lui Ştefan Popa (Caporal Alexa-Arad, 26 aprilie 1922 – 25 mai 2002, Bucureşti) – cunoaşte „tăcerea obsedantului deceniu“. După un foarte matur debut editorial, în anul „marii explozii lirice“, 1964, cu volumul de versuri Cartea mareelor, publică o serie de poeme ce-i reliefează un inconfundabil teritoriu liric: Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laokoon (1967), Ipostaze (1968), Alter ego (1970), Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte (1972), Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Alfabet poetic (1978 – antologie, în colecţia Biblioteca pentru Toţi a Editurii Minerva, cu o prefaţă de Aurel Martin), Hesperia (1979), Poeme (1983), Vânătoare cu şoim (1985), Foamea de unu (1987), Interiorul unui poem (1990), Psalmi (1996), Arie şi ecou (1998) etc., volume ce încoronează totodată şi programul estetic al Revistei Cercului Literar de la Sibiu. „Programul“ se dovedeşte „sacru“, creşterile şi descreşterile lumilor sunt întâmpinate apolinic, poezia devine planul-secant al orizonturilor cunoaşterii – totul pare a fi „geometrie“ (pentru „Omul cu compasul“), ori, altfel spus, „arhitectură în Logos“. Geografia lirică este neoparnasiană; „temele“, „motivele“ trimit la arii culturale / civilizatorii planetare, la mitologiile şi „istoriile“ tuturor timpilor fertilizatori de spirit. Impresionează atât polisemantismul lirico-sincretic al simbolurilor, cât şi timbrul, originalitatea „magică“, muzica, îndeosebi, a baladelor (pare-se, cu text „brodat“ după partiturile clasicilor muzicii germane – Acela-Care-Nu-Se-Teme-de-Nimic, Balada schimbului în natură, Funeraliile lui Demetrios, Symposion, Balada întrebărilor lui Parsifal etc.). Capodopera indiscutabilă şi incontestabilă a baladescului doinaşian rămâne Mistreţul cu colţi de argint (cu o muzică / ritmică amintind de aria vânătorii din Freischütz de Carl Maria von Weber): «Un prinţ din Levant, îndrăgind vânătoarea, / prin inimă neagră de codru trecea. / Croindu-şi cu greu prin hăţişuri cărarea, / cânta dintr-un flaur de os şi zicea: / – Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse / mistreţul cu colţi de argint, fioros, / (...) / – Stăpâne, e luna lucind prin copaci, / zicea servitorul râzând cu dispreţ. / Dar el răspundea întorcându-se: – Taci... / Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ. / Dar vai ! Sub luceferii palizi ai bolţii / cum sta în amurg, la izvor aplecat, / veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii / îl trase sălbatic prin colbul roşcat. / – Ce fiară ciudată mă umple de sânge, / oprind vânătoarea mistreţului meu ? / Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge ? / Ce veştedă frunză mă bate mereu ?... / – Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, / chiar el te-a cuprins grohăind sub copaci. / Ascultă cum latră copoii gonindu-l... / Dar prinţul răspunse-ntorcându-se: – Taci. / Mai bine ia cornul şi sună întruna. / Să suni până mor, către cerul senin... / Atunci asfinţi după creştete luna / şi cornul sună, însă foarte puţin.» În această baladă, simbolurile îşi propulsează „corolele de meduză“ pe mai multe niveluri de receptare; „prioritar“, este vizată, desigur, tangenţa-la-„absolut“ vis-ŕ-vis de tangenţa-la-real, (1 / VII), pe „coordonatele“ ludicului „ideal“, cu „mistreţ-cu-colţi-de-argint“, în faţa „durităţii“ realului simbolizat de „mistreţul-cu-colţi-ca-argintul“; nivelul „receptării secunde“ (2 / VI) este al teluric-celestului cu apă, iarbă, lună sclipind ca un „colţ de mistreţ“; impresionează – în „al treilea rând“ (3 / V) – şi nivelul istoric-civilizatoriei săgeţi de lemn, de fier, de foc, săgeată antrenată în vânătoarea „mistreţului cu colţi de argint“, învinsă de mistreţul cu colţi „ca argintul“, ca „vânător vânat“; ar veni la rând: „nivelul“ (4 / IV) săgeţii de lemn / fier / foc, în condiţiile perfecţionării tehnologice, soldate cu „spargerea“ orizonturilor-limite-tragic-existenţiale, „nivelul“ (5 / III) elogiului apariţiei vieţii ens-ului uman pe pământ prin „jocul“ apei şi începerea aventurii cunoaşterii, din „iarba foşnind“ pe sub copacii ţărmurilor, spre creste, şi-n cosmos, „nivelul“ (6 / II) mistreţului cu colţi de argint ca ideal / absolut migrator aidoma orizonturilor şi „nivelul“ (7 / I) condiţiei ens-ului de geniu încă din zorii civilizaţiilor umane, prin epocile „de piatră“, „de fier“, „de foc“ – „de revoluţie tehnico-ştiinţifică“ –, încercând raportul efemer-etern, supravieţuirea / „perenizarea“, prin operă, mereu vectorizat în absolut, în căutarea „mistreţului cu colţi de argint“ etc.     

Cei mai autentici hermetici din secolul al XX-lea, ca şi Ştefan Aug. Doinaş, vin dinspre estetica parnasianismului; ei sunt poeţii faliilor / priveliştiilor fiinţei, ai acelor zone unde rar este dat chiar „ochiului minţii / inimii“ să pătrundă. Hermetismul lor este în funcţie de „starea de excepţie“ a realului / imaginarului, de zona inedită a fiinţei pe care poetul vrea neapărat s-o comunice receptorului, forţându-l să apeleze şi la un lexic pe măsură, oarecum „specializat“. Astfel, hermetismul de mare originalitate cultivat de Ştefan Aug. Doinaş se încearcă în surprinderea unui „cosmos mineral-germinal“, în cuprinderea unei „geometrii a fluidelor“, conducându-ne fireşte într-o summa tenebrosa (dar nepărăsindu-ne în labirint, ci readucându-ne în lumină): Era o umbră adunată, parcă, / din renunţarea miilor de hoarde / la naştere, o summa tenebrosa: / dobânda increatului, de veacuri...; «în Trei ipostaze ale mării – poemul din care am citat –, adâncul marin, chiar înainte de a deveni în imaginaţie un rezervor inepuizabil de substanţe alchimice, incită împotriva „făpturii“, prilejuind mai întâi viziunea unei scufundări în limburi» (TPIB, 193); în acest spaţiu, Ştefan Aug. Doinaş este obligat să opereze foarte atent cu «substanţe subtile, muzicale, transparente» din «celeste medii reci, iradiante», cu vocabule-nestemate ca alormul, palilumenul, efebiul, stirbolul, roronţiul, pulchridul, geralul, orfirul etc. Eul liric doinaşian cristalizează astfel sferele apolinicului, dialectica apolinicului. În acest sens, criticul Mircea Tomuş, încă din 1966, a remarcat că: «Omul cu compasul, poezia care dă titlul volumului, cuprinzând în acelaşi timp şi motivul său central, transcrie dialectica eternă care opune armoniei haosul, iar, prin restrângere de sens, vieţii moartea; simbolurile sunt definite oarecum dinafară, cu o luciditate abia umbrită de oarecare emoţie; contururile armoniilor sunt comparate cu „instrumentul de suflat“ care se umple de cântec; poetul, creator al acestora şi îndrăgostit de ele în acelaşi timp, este „inginer de armonii / şi cocostârc al zborurilor line“»; «dintre toate reacţiile poetului raportabile la un fond temperamental clasic, cea mai insistentă rămâne calitatea intelectuală a atitudinii sale faţă de realitatea înconjurătoare şi, în acelaşi timp, intelectualitatea principiului creator al artei sale.»  (TCar, 65 / 67). De dincolo de o admirabilă ars poetica, „sfânt trup“, ori „hrană sieşi“, eroul liric, „geometrul“ lui Doinaş – fără a se gândi la „hermetisme“ – încearcă „formula unei alte ordini“, revelatoarea tainic-expresionistului chip din lucruri, ori a unui sens prin „gaura cheii de boltă“ a priveliştii fiinţei: Am zgâriat aseară pe nisip / formula unei alte ordini, care / conţine-al lucrurilor tainic chip, / cel fără de ruină şi mişcare. / Aici, acest inel în care-ncerc / să prind rotirea stelelor în spaţiu: / medalie de foc şi magic Cerc, / lui însuşi hrană crudă şi nesaţiu («Omul cu compasul»). În cadrul resurecţiei poetice, dincoace de orizontul anului 1964, Ştefan Aug. Doinaş îmbogăţeşte neasemuit corola de aur a liricii solemnităţii, după cum observă mai întâi criticul Eugen Simion: «Solemnitatea este, dimpotrivă, regimul poeziei lui Doinaş. Tonul este totdeauna grav, ideile au un piedestal şi, spaţiul poemului, metaforele sunt aranjate geometric ca statuile într-un parc desenat de Le Nôtre.» (SSra, I, 142). 

SIGLE:

SSra, I = Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974 (vol. I, edi]ia a doua, «revăzută şi completată», la care se face trimitere, în 1978).

TCar = Mircea Tomuş, Carnet critic, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

TPIB = Dorin Teodorescu, Poetica lui Ion Barbu, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1978.