Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Lucian SCURTU

"Ars" vivendi

 

Ion Baias

Ars, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005

În colecția Poeții Urbei, seria Poeții Sătmarului (coordonator Ion Vădan), a apărut ce-a de-a șasea carte de poezie a lui Ion Baias, intitulată lapidar.

Lirica autorului sătmărean se caracterizează printr-o epicizare excesivă a unei existențe de underground, în care viziunile realiste și suprarealiste par a domina și devora un eu aflat în derivă mai mult fizică decât metafizică, autorul inventându-și propria apocalipsă într-o gestică amplă, ușor calofilă („Sunt din ce în ce mai contemporan cu apocalipsul”), nu de puține ori redusă la un strigăt inutil în deșertul amorf al traiului cotidian, în care viața și moartea se ademenesc și ademenesc insul introvertit, dispus a consemna cu acribie cronicărească tot ceea ce se întâmplă și i se întâmplă.

Poetul încearcă, nu de puține ori, să abordeze teme majore ale condiției și destinului uman, la modul frust, justițiar, revoltat, tratate din păcate cu mijloace minore, ratând adeseori poeme care încep promițător dar care sfârșesc într-o prolixitate confuză, poeme ce frizează redundanța, facilul și lipsa de profunzime (deși pe coperta IV coordonatorul colecției percepe versurile lui Baias ca fiind „de un profund lirism”, și aceasta „într-un spațiu metafizic etern”), autorul lăsându-se sedus de un descriptivism retoric, plictisitor pentru un cititor „obraznic”, rafinat și inițiat în subtilitățile abile ale poeziei moderne și postmoderne. Iată un exemplu: „Pe cine interesează ce mă interesează pe mine?/ Și ce mă interesează pe mine dacă interesează pe cineva/ Ce mă interesează pe mine ?/ Nici cât negru sub unghie nu mă privește/ Și nu mă interesează că ceea ce mă interesează pe mine/ Interesează pe cineva/ Și ce mă interesează pe mine dacă interesează pe cineva/ Ce mă interesează pe mine? (…)”. Pe cititor, poate, totuși interesează!

Un veritabil manual de anatomie umană se substituie poemelor lui Baias, măruntaiele, viscerele, „lichidul oral ce mi se scurge borțos printre picioarele îmbibate de social”, recreează atmosfera hidoasă a unui topos alienat, diform, dizgrațios, identică imaginilor terifiante și grotești ale pânzelor pictorilor spanioli, flamanzi, olandezi din evul mediu, aici poetul părând a se afla în largul său, atitudinea sa față de ternul univers uman în care suferă fiind mai semnificativă decât poemele înseși.

Un bacovianism aluziv, redus la notații banale, lipsite adesea de fior poetic, sau cel puțin aparent poetic, aureolează spațiul liric al poetului sătmărean, unele poeme (cu mâhnire o spun, fără a fi pudibond) fiind de o licențiozitate agresivă, nici măcar vag stilizate, ca la un Emil Brumaru sau la mai tinerii poeții douămiiști. Iată câteva exemple: „Dar cel mai bine ar fi să n-am cap/ Și să mă uit la ceilalți/ Prin cur”(!?!), sau „Și-apoi cum să atârni de clopotele bisericii/ Coaiele umflate de spermă ale fiilor lui Satan”, ca să nu mai vorbesc de alte necesități fiziologice care epatează poemul cu un titlu imposibil, Plouă, plouă, babele să ouă.

Dacă poezia poate fi extrasă și numai din cuvinte, nu același lucru se întâmplă la Ion Baias, unde la sfârșitul lecturii ai impresia că supralicitarea verbală îți creează o stare de inconfort livresc, de vid confundabil cu o evanescență născută din bravadă și buimăceală și nicidecum dintr-o ontologie asumată, deși conform dialecticii sale scriitoricești lumea sa se află într-o continuă mișcare și schimbare, într-o metamorfoză ubicuă, unele poeme purtându-te labirintic și imprevizibil prin tot felul de stări, medii, categorii sociale, avându-și izvorul tocmai în tensiunea internă dintre lucruri și fenomene, dar mai ales dintr-o imaginație luxuriantă, de care poetul nu duce lipsă. Mai interesante sunt poemele de dragoste, de o carnalitate abundentă („Nimeni cine să-ți smulgă bezna din carne”, un frumos vers!), de o virilitate filtrată printr-o memorie afectată de prezența/amintirea femeii iubite/închipuite, văzută prin grila unui hedonism rece, glaciar, poetul încercând să evite plăcerea subiectivă în dauna suferinței obiective, stimulativă imaginativ, dar mai ales creativ: „S-a topit o stea în pletele tale/ În gura mea fierbe tăcerea/ Ca niște piramide de marmură/ De pe frunțile noastre se înalță spre cer/ Orașe mari de-ntrebări”.

Când poetul se autocenzurează de balastul cuvintelor inutile și al imaginilor gratuite, poezia se face simțită, ca în poemele Iarba cuvintelor, S-a topit o stea în pletele tale, Monștrii singurătății etc.

 

P. S. Între timp, aflu cu mâhnire că poetul Ion Baias a trecut în lumea umbrelor. Dacă el nu mai e, poezia sa rămâne, la fel amintirea sa.