Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Ezitările unui enti-erou

 

Alexandru Ecovoiu

Ordinea, Editura Polirom, Iași, 2005

Un scriitor surprinzător

Alexandru Ecovoiu înfățișează destinul unui scriitor atipic. Mai întâi pentru că nu se circumscrie niciunei „grupări literare”. După vârstă ar aparține generației’70, după discurs realizează o mixtiune între proza parabolică șaizecistă și prefacerile optzeciste. Un singuratic misterios, alături de care doar Nicolae Strâmbeanu poate fi așezat. Surprinzătoare au fost participările sale la „Cenaclul Euridice”, când a citit fragmente din romanul, pe atunci, în lucru, Ordinea. Receptarea critică e iarăși contradictorie: unii percep romanele drept capodopere și văd în traducerile și premiile numeroase niște confirmări clare, alții ignoră proza lui Ecovoiu ori o cred că e nevaloroasă și autorul lipsit de talent. Romanele Saludos, Stațiunea și Sigma trebuie citite ca o trilogie, pe care aș numi-o trilogia ”S”, pentru că toate stau sub semnul narațiunii simbolice, îmbrăcată în subiecte parabolice ori alegorice. Romanul Ordinea semnifică o distanțare (nu foarte importantă) de simbolismul ordonator din romanele precedente, prin exersarea romanului politic.

Destinul ca solicitare a iluminării

Romanele trilogiei repetau, după o rețetă personală, scenarii universale știute. Personajele, de la Marele Călător, Sey Mondy, la Magistrat, Custode, Mentor ori Filip verifică ipostazele mitului uman dintotdeauna. Oricare dintre personajele centrale ale lui Alexandru Ecovoiu poate fi analizat ca un reprezentant emblematic al unei colectivități. Ordinea e romanul lui Filip, un tânăr în pragul vârstei de treizeci de ani care concepe un viitor personalizat pentru a-și redefini destinul pe cale politică. Are, asemeni personajelor din romanul șaizecist, momentul său revelator. Acest tip de protagonist își reconsideră evoluția umană iar istoria sa va circumscrie inevitabil pe toți cei din jurul său. E tipul personajului-inflamator, cu putere de iradiere masivă a lumii în care se găsește.

Lipsește din cel mai recent roman al lui Ecovoiu o temă des utilizată în cărțile sale: tema călătoriei. În Ordinea totul e static, nimic accelerat, poate doar finalul. Avem de-a face cu un roman de idei, parțial utopic, parțial parabolic. De aceea, cititorul obișnuit cu discursul lui Ecovoiu de până acum va încerca o oarecare sațietate față de inacțiunea consolidată de reveriile delirantului Filip. Personajul din Ordinea vrea să schimbe o țară prin excelență adoratoare a haosului balcanic, într-una în care ordinea dictează, manevrată de un tiran charismatic care impune legi și pedepse dure. Filip iubește muzica și matematica dar se îndreaptă spre drept, se risipește în vicii, astfel că la nici douăzeci de ani e îmbătrânit. O existență paradoxală, așadar, cu o mamă care acceptă tot, din umbră, și un tată care-și renegă fiul. Crearea unui stat model, ideal prin impunerea fermă a ordinii are nevoie de susținători. Filip caută Maestrul - și-l găsește în unchiul Johan, un bavarez cu preocupări complexe (filozofie, alchimie), apoi Subalternul ideal – scriitorul de succes Ieronim ar putea prin discurs și celebritate să-i apropie lumea intelectualilor, și, în cele din urmă, Însoțitoarea – prin prim-balerina Ester, întruchipând forma „subtil㔠a ordinii, prin dans. Eșuează, însă, pentru că puterea politică e dictată atât de presă cât și de grupuri de „păpușari” influenți. Decăderea lui se sfârșește cu o încarcerare unde se sinucide după un viol umilitor.

Filoane știute, tentația noului

În Ordinea, Filip continuă eroul din Saludos prin ideea de joc, presimțirea morții și prin seducția dansului. Sey Mondy din Saludos pornește într-o competiție a cunoașterii, pretextând că participă la un joc al lumii; însoțitorul acestuia, Magirus e mai mult o proiecție a morții, întotdeauna aproape. Filip înțelege că lumea are nevoie de joc și transcrie în caiete gânduri despre sinucidere. Un Casanova este și Sey, asemeni lui Filip, e sedus tot de o dansatoare, exotică de astă dată, Lucia-Dolores. Însă discursul din Ordinea, spre deosebire de cel din Saludos nu păstrează nimic din tehnica așteptării ori a elementelor - surpriză, nici nu se desface continuu în alte perspective. Lumea virtuală pe care exersează Filip viitoare guvernare reală, denumită simbolic Virto e reprezentarea la scară mică a competiției experimentaliste din Saludos ori lumea Magistratului din Stațiunea. Salonul doamnei Agnes din Ordinea e o palidă reprezentare a castei conduse de Custode în același Saludos, însă nu mai puțin important, pentru că reafirmă ideea că umanitatea poate fi schimbată/influențată prin puterea scribilor care visează o purificare a lumii. Același lucru speră Filip, prin impunerea ordinii iar ideea că viața ca joc se încheie în și prin moarte era și ideea din Saludos. Stațiunea e și un roman politic care radiografiază un stat absurd, surprins la crepuscul, într-o etapă de apocalips al spiritului și moralității. Filip e un fel de Magistrat (din Stațiunea), adică ce ar fi ajuns experimentul lui într-o lume izolată, închisă. Cronicii infame din Stațiunea îi corespunde Caietul albastru în Ordinea și așa mai departe. Prin Filip, Johan, Ieronim sau Ester, Ordinea participă la fondul onomasticii simbolice identificabilă în toate scrierile lui Ecovoiu: de la prozele scurte din Cei trei copii Mozart la onomastica tainică din Sigma (Mentorul Caligraful, Icsa, Hardtmut). La fel ca în Sigma ori Saludos și în Ordinea avem de-a face cu o competiție a supozițiilor, precedată de o dilatare continuă a presupozițiilor. Caligraful e un fel de prototip livresc pentru Ieronim: eroul din Ordinea, asemeni Caligrafului, păstrează echilibrul  atitudinal și ideologic în lupta cu ideile primejdioase ale lui Filip, după cum personajul din Sigma se confrunta cu cele ale Mentorului. În toate romanele lui Ecovoiu există asemenea perechi contrastante, aflate într-o permanentă solicitare a opozițiilor.

Ceea ce unește personajele lui Ecovoiu este mefiența. Întotdeauna prezentă, mai mereu recunoscută. Îndoiala se asociază fastuos cu autogratificarea iscodirilor celor aleși. De aici și din declanșarea impulsurilor speculative se născocește intriga.

În Ordinea nu există parole magice, misterele sunt prea firave pentru a tensiona atmosfera. Lipsesc discursurile tonice. Totul pare prins într-un tablou amuțit, mișcat din când în când de elucubrațiile eroului, o lume dezmorțită fugitiv doar de Ester, deși ea e intrusa acceptată, asemeni Icsei din Sigma. Filip are nevoie de iubire deși recunoaște că aceasta dăunează sistemului imaginat cu atâta precizie.

Filip e un spirit neliniștit, ca toți eroii lui Ecovoiu. Ei știu doar să confecționeze scenarii, să ateste idei și să acționeze delirant. Sunt convinși că totul are o logică perfectă când de fapt ei nu oferă soluții. De aici decăderea lor, în deriziune ori moarte. În Sigma Ecovoiu arăta cum poate creștinismul să fie reasamblat de un păpușar excentric, în Ordinea cum puterea politică poate fi pretinsă și instrumentată de unul febril-schizofrenic mânuit la rându-i de alți păpușari.

Dezordinea din ordine

Ordinea e romanul unor crize succesive: existențiale, mistice și ideologice. Dacă în primă fază Filip e tipul risipitorului care fuge de misticism, nu iubește, nu urăște, doar vegetează vicios, întâlnirea cu Johan îi deschide apetitul către speculația mistică. Alchimia deturnează atenția obsedatului-de-ordine de la normele autoimpuse, și-l reorientează spre inițierea în misterul divin. Astfel, alchimia „deschidea o poartă spre ordinea divină”, așa că uită de tiranie și de Virto. Nu pentru multă vreme, pentru că această scurtă iluminare mistică e momentul ezitărilor multiple ale personajului. La un moment dat, naratorul însuși e nehotărât în a-i imprima personajului o direcție strictă. După cum se derulează și relația antitetică cu Ieronim. Fiecare întâlnire a celor doi pare ultima dar se reia continuu. Alchimia îl încolțește cu ușurință pe Filip dar renunță la fel de superficial. Păstrează însă săculețul cu rubinul la gât, apoi îl abandonează pentru a se reapropia de cercetarea semnelor divine. E și nu e credincios. Merge la catolici pentru a asculta orga dar crucea i se pare unealta morții și nu o recunoaște. Johan e maestrul-sfetnic de care are nevoie dar e omul nepotrivit, își dă seama mai târziu, cu toate astea se întoarce la bătrân până e ignorat. La locul de muncă e și nu e jurist, mai mult traducător sau interpret. E matematician, dar pasiunea e muzica. Adoră pe Mann și Hesse dar jocul preferat e cel al muzicii, al baletului. Sunt apoi tot felul de amănunte, unele nerealiste: tatăl îl abandonează dar îi lasă averea. Mama care-l inițiază în cercul literaților sau în lumea baletului nu are nicio influență asupra destinului său. Există apoi istorii despre dragoste suspendate ori abandonate prematur: este vorba de cuplurile Agnes-Ceslaw, Johan-Marta, Ieronim-Rosalinda și chiar Filip-Ester. La fel de incertă e și atitudinea lui Ieronim față de demersurile lui Filip: preferă să scrie romane de dragoste și își promite să nu mai ucidă personajele. După celebrările lui Filip, el devine o mostră de inactivitate. Eroul lui Alexandru Ecovoiu vrea să întruchipeze perfecțiunea (a se vedea vizita și lui Ester în locuința lui) prin instaurarea ordinii însă ființa sa este una fundamental dezordonată și mai ales ezitantă. Ca să nu mai vorbim de proba supremă a asumării condiției de tiran: crima. Deși are nevoie de una pentru a-și înfrânge slăbiciunea, el eșuează pe un fond dostoievskian. Nici cu praștia nu ar fi tras într-un boschetar, ne asigură naratorul. Altfel se simte că ar putea fi justițiarul statului, fascinat doar de fenomenul kazar și de pedepsele extreme. O relație interesantă ar fi fost cea realizată între ideile lui Ieronim și Filip, pentru că ele reiau, caricatural cumva, discuțiile din Jocul cu mărgele de sticlă și Muntele vrăjit – cărțile-marotă ale eroului. Se sugerează doar că, asemeni lui Johan, Ieronim se mărginește la a fi un bun ascultător care trage concluziile în singurătate și că, într-un posibil roman al lui Ieronim, Filip ar fi anti-eroul.

În Ordinea  Ieronim e eroul pasiv, contemplativ, care nu se angajează în ritmurile hazardului politic (ca atâtea alte personaje din proza generației ’60, în primul rând), lăsând locul liderului „bolnav”, malefic-izbăvitor, ca anti-erou exemplar. 

Prin faptul că Filip, odată ajuns celebru, e perceput de unii drept o prezență christică (deși Filip nu recunoaște pe Isus, „doar” un „semizeu”) avem de-a face și cu un roman parabolă, la un anumit nivel secundar. Mișcările mulțimii de la discursurile înflăcărate ale lui Filip, culminând cu degringolada din final aduc cu romanul lui Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez. Același scenariu de propagandă politică orchestrată, aceeași denaturare a discursului inițial, același destin nefast pentru cel care vrea să schimbe o (dez)ordine cu o alta. Picador, ziaristul-unealtă din Ordinea își găsește echivalenți complecși în romanul lui Suceavă. La fel, tensiunile dintre ieronimii și filipii din Ordinea, susținătorii celor doi eroi emblematici se regăsesc în luptele dintre ștefaniști-jandarmi-sataniști și susținătorii lui Vespasian Moisa. Filip și Moisa sunt două fețe ale mitului postdecembrist: Moisa e profetul stigmatizat cu semnele miracolului, reîmbălsămat într-o societate calustrată de nesfârșita derută economică, un Isus-de-tranziție, Filip e profetul ordinii utopice, nu neapărat donquijotesc, cât un involuntar Sancho Panza debilizat politic – dacă ținem seamă de intrigile nevăzute din carte, mesagerul unei ordini mult prea dezorganizate chiar și pentru el. Nu întâmplător ambele personaje sfârșesc tragic nu înainte de a fi batjocorite grotesc.

Romanul lui Alexandru Ecovoiu ridică multiple interpretări, după cum s-a observat. Mă voi mărgini la a mai sublinia cel mai puternic simbol al romanului, acela al oglinzii: Filip se privește deseori, repetă discursuri înfierbântate în fața unor mulțimi imaginare, se analizează egocentric. Oglinda e instrumentul necesar care-i oferă starea de transă. Sfârșitul său, în baia închisorii, urmează propria deviză: „greșești, plătești!”. Oglinda împroșcată cu excremente semnifică nu doar imaginea dezumanizării, cât căderea din starea de semizeu, în care credea că se află. De la prospectarea lumilor panoramice din observatorul astronomic, la cele microscopice, Filip renunță la universuri pentru că-și descoperă fragilitatea umană. Ordinea este o imposibilitate, credea odată. La final, gardianul îi demonstrează absurdul ordinii. După cum absurd e și raportul acestuia, unde, la cauzele suicidului, notează că sinucigașul nu suporta ordinea.

Cărții lui Ecovoiu îi lipsește o mișcare mai accelerată a planurilor narațiunii, prea inflexibile. La fel, personajele din jurul eroului par mai mult niște tablouri la fel de rigide, ce ajung să nu semnifice mai mult decât figurații fade, printr-o mare de detalii. Destinul lui Ester e tardiv reasamblat, bătrânul cameleonic Johan se pierde prin singurătățile gândurilor sale – despre care nu știm nimic, iar Ieronim, încărcat de ură se apucă de scris romane de dragoste, propunându-și, în răspăr cu evoluția scriiturii de până atunci, să nu ucidă nici măcar în ficțiune.

Ordinea e romanul lui Filip, un visător delirant în sensul mentorului din Sigma, un rătăcit al lumii contemporane. E povestea unui singuratic avid după compania „celuilalt”  pentru a se privi mai adânc pe sine. Ideologia cu care operează acest tip de erou e rezultatul unei culturi hibride provenite dintr-o formație juridică absconsă și o cultură istorică extrem de fantasmagorică. Adică acel tip periculos care poate exploda oricând într-un discurs politicianist, cutremurând uneori chiar istoria. Peste tot în cartea lui Alexandru Ecovoiu există o estompare a actualității iar istoria pigmentează planul acestui idealist utopic, într-un mod straniu.

Roman de tranziție al scrierilor lui Alexandru Ecovoiu, Ordinea propune un scenariu de care nu suntem străini: cum e posibilă ascensiunea și decăderea unui dictator în societatea contemporană? Micul tiran e printre acei speculanți ai democrației care înlocuiesc hibele din sistem cu calamități de care umanitatea e încă sedusă, într-un mod foarte ciudat. Cartea conține un dublu avertisment: al posibilității apariției unui nou dictator, al reiterării istoriei dar în egală măsură, semnalează care va fi destinul oricărui dictator.