Nr. 6 (487) iunie 2006

Amintirea unui surîs

Nu l-am cunoscut pe d-l Borcea ca profesor; hazardul vieţii a făcut să nu mă număr printre studenţii dînsului. Iar hazardul cotidinianului – în care cu toţii sîntem imerşi mai mult decît am fi dispuşi s-o credem – a făcut să nu asist la vreunul din cursurile sau seminariile sale. Le rămîne celor ce i-au fost studenţi să vorbească despre dînsul ca dascăl, aşa cum – îmi amintesc că mi-a spus-o – ţine a să fie. Era istoric – un istoric deschis deopotrivă spre lumea Bizanţului şi a Transilvaniei – şi ştia cît de multe presupune aceast cuvînt, dascăl, pe care noi toţi, atunci cînd ne mai amintim de şcoală, îl luăm prea adesea în derîdere. Ceea ce pot eu afirma cu deplină certitudine este faptul că ştia să vorbească despre lucrurile de care se ocupa. Vreau să spun că nu doar cunoştea acele lucruri – ci ştia cum să treacă propriile lui cunoştinţe celor cu care vorbea. Nu avea de loc crisparea şi preţiozitatea care însoţesc ştiinţa atîtor istorici. A vorbi firesc despre lucruri dificile e întotdeauna marca unei nevăzute lupte lăuntrice cu obstacolele unui drum asumat. Într-una din ultimele noastre întîlniri mi-a arătat – cu mîndrie şi cu modestie deopotrivă – cărţile de istorie bizantină pe care şi le adusese din Belgia. Cărţile acestea veneau, într-un sens, prea tîrziu; lucrări clasice ale domeniului, ele i-ar fi fost lui însuşi mult mai de folos în anii formării. În alt sens însă, ele veneau la timp pentru generaţiile de studenţi cărora înţelegea să le împărtăşească bucuriile şi dificultăţile unei vocaţii. Ni se-ntîmpla să vorbim uneori despre o problemă sau alta a Istoriei Răsăritului şi-mi amintesc că mereu reveneau în discuţie clasicii Rostovţev, Ostrogorsky şi Bréhier cărora le admiram, amîndoi, nu doar erudiţia, ci şi limpiditatea stilului. Şi-mi spuneam mereu că acesta e un semn nu doar al maturităţii istoricului, ci şi al echilibrului omului. Căci cei ce se regăsesc în clasici au, neîndoielnic un alt fel de raport cu istoria. Şi – cine ştie? – poate cu eternitatea.

Mai multe persoane mi-au vorbit, cu mirare sau cu ironie, despre cărţile pe care Liviu Borcea le-a editat cu-atîta stăruinţă în ultimii ani. Prolixitatea aceasta are, neîndoielnic, o dimensiune deconcertantă. Astăzi, privită retrospectiv, pare a fi pusă mai curînd sub semnul unei implacabile urgenţe. Autorul lor nu a plecat fără a ne dărui ceea ce ani de trudă au adunat ca fiind cuvîntul său ultim. Celor ce nu vor să-l piardă definitiv, le stau aproape cărţile sale şi intenţia ce leagă aceste cărţi într-un proiect coerent. Nu sînt istoric pentru a putea judeca valoarea acestor cărţi în peisajul istoriografiei româneşti contemporane. Pot spune doar că unele dintre ele – precum cea despre casele Oradiei ori cea despre Bihorul medieval – m-au ajutat să mă regăsesc în geografia complexă a oraşului meu de adopţiune. Dacă lumea nu se rezumă doar la acum şi aici, Liviu Borcea mi-a fost un ghid prin nevăzutul ce înconjoară ca un halou cele văzute cotidian. Şi, personal, de aceea cred că era un istoric adevărat şi împlinit: ştia să vadă în nevăzut şi să facă nevăzutul vizibil.

Dar dacă e să vorbesc despre dânsul, nu aceste lucruri sînt primele ce-mi vin în suflet. Vecini în ordinea spaţiului – şi, mi-ar place să cred, nu doar în aceasta – ne întîlneam întotdeauna cu surîsul pe buze. Nu mi-l amintesc nicicînd încruntat sau drapat într-o preocupare gravă. Ori de cîte ori se întîmpla să ne intersectăm drumurile, domnul profesor aducea cu sine seninătatea surîsului. Şi tocmai de aceea era unul din oamenii (cît de puţini, în definitiv!) alături de care mă simţeam liber. Surîsul lui mă invita să surîd eu însumi, să-mi las în urmă crispările, să-mi dau glas întrebărilor, să am curajul de-a face proiecte, să fiu eu însumi. Surîsul acesta – întru totul firesc – era de fapt expresia unei eleganţe lăuntrice din ce în ce mai rară în acest timp sărac. Îmi amintesc că, la primele noastre întîlniri, îmi evoca mereu o întîmplare anecdotică petrecută în satul bunicilor mei. Atunci mă lăsasem pătruns de farmecul anecdotei şi, finalmente, am reuşit să-mi înving blocajele şi reticenţele. Astăzi ştiu că era vorba de altceva: acea anecdotă îmi indica un spaţiu comun, al surîsului şi al memoriei. La urma urmei, dacă stau să mă gîndesc mai bine, de cîte ori ne-am întîlnit, ne-am întîlnit sub semnul memoriei şi al surîsului. Era unul din oamenii ai căror prezenţă te făcea să simţi că doar surîsul poate birui opacitatea memoriei şi doar curajul memoriei poate susţine liniştea surîsului.

Astăzi, asemeni tuturor celor ce l-au cunoscut, mă simt abandonat doar memoriei. Dar mă gîndesc că, poate, ceea ce dînsul ar fi dorit să păstrăm ar fi fost mai curînd surîsul. Căci surîsul acesta nu doar face memoria suportabilă, ci şi deschide – încă o dată – spre o întîlnire. La fel de vie şi de adevărată ca toate celelalte.