Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

PREZENȚE MAGHIARE

de

Molnár JUDIT

Poezie - proză

Unii critici susțin c㠄evoluția” în sfera genurilor literare seamănă foarte mult cu dezvoltarea biologică a omului, poezia fiind adolescența, proza tinerețea, iar maturi­ta­tea desăvîrșită drama. Nu e cazul unui lung șir de contraexemple, și nici intenția mea nu este de a intra în polemică. În schimb sunt de acord cu prozatorul Örkény István ca­re, în legătură cu volumul de proz㠄În luntra lui Charon” al poetului Illyés Gyula, a scris: „în mod paradoxal, poeții au făcut cel mai mult pentru formarea limbajului pro­zei literare”. Și își explică afirmația: „nu e vorba că Arany János ar fi mai mare sau mai important decît Jókai Mór, dar Jókai  a fost absorbit, poate chiar depășit de limbă în­săși, în schimb de la Arany oricine poate oricînd să mai învețe cîte ceva.”

Da. Poetul înnăscut nu atunci recurge la mijloacele stilistice ale prozei sau ale dra­mei cînd se „maturizează”, ci atunci cînd simte că  o anume temă  ar „exploda” în ca­drul riguros al unei poezii. Cred că așa s-a născut și proza scurtă a lui Nemes Nagy Ágnes (1922-1991). Poetă autentică, de la debut a fost devotată valorilor clasic-eterne, în cursul întregii sale vieți fiind preocupată de definirea locului omului în Univers, a lo­cului creației Poetului în Viață, la urma urmei a locului personal în Marea Creație. Deci e firesc să se fi întîlnit în cursul faptei creatoare cu situații care depășeau formele poetice. Care au cerut – și au primit – formele unei proze lirice. Nici o contradicție, nici o confruntare, nici un fel de ierarhizare: poezia și proza au jucat la egalitate în o­pera lui Nemes Nagy Ágnes.

 Nemes Nagy Ágnes

Proporțiile străzii

 Dar amănuntele, pisicile. Fiindcă e clar că tramvaiul se apleacă în curbă asemenea u­nui alergător bătrîn sau cum o face și pămîntul în curba orbitei eliptice, ceea ce nici nu este o asemănare, doar cealaltă față a aceleiași legi. Deci relația dintre masă și mișcare e numai pro­porții, dependențe, coeficienți. Asta se vede pe stradă.

Asta se vede, dacă fac abstracție de accidental, se vede planul eclipticii, dimineața sau seara la șase, în vreme înnorată sau însorită. Dacă dezbrac casa, dacă dezbrac osul, dacă dez­brac mersul (flora, climatul), atunci ceea ce rămîne sunt liniile, curbele, rețeaua. Dar și re­țea­ua este doar un desen și curba e doar o metaforă. Legea e invizibilă. Asta se vede.

 

Și intersecțiile. Adică de exemplu intersecțiile între viu și mort. Două legi. Trei legi. Șaișpe. Intersecțiile. Deci dacă desfac cu grijă accidentalul, sub el strălucesc stelele intersecții­lor și orbitele pornite din ele sunt niște urme de condens pe o imaginație albăstruie.

 

Dar amănuntele, zic, pisicile. Deși pe lîngă lege sunt indiscutabil doar niște bule cîr­lion­țate. Ghemotoace de păr, chiar bune de dat la o parte, niște peruci plutitoare pe viitură. Matca mare sub ele și în spatele lor văi, dealuri, creste, masivele suflecate de munți ale ba­zi­ne­lor de apă, geologia planetelor cunoscute. Sub ele comparațiile și măsurile, kilometrul cub, chinta, marea umbră conică a pămîntului în spațiu, centimetrii, anii, gradele celeste; picior, din, decibel, luni, marți; consecințe, abstracții.

 

E clar. Lumea-i atît de translucidă. Casa, asfaltul, în spate cu scheletele metalice ale mă­surilor, toate sunt translucide .Dar se conturează deja, ca în filme, cu o transpunere, un alt chip, un alt cer.

Dacă desfac accidentalul, din spate apare negrul hărților stelare, revelațiile argintii ale u­nei emisfere nordice.

 

Ce e fața pe lîngă toate astea? E chiar biblia săracilor, imagine, imagine și iar imagine, forme și lianți. Înșiruite și pictate frumos, așezate pe peretele domului. Primii sunt cei doi go­lași și merele, urmează aripile dulci ale îngerului, în mînuță ține paloșul îngîndurat, pe urmă: potopul, arca, păunul, urmează ciorchinele de struguri, după care mielul, dupăcaredupăcaredupăcare : Nehemia. ( Și bine-nțeles în spatele lor – nu cumva să uităm – pe­re­tele de piatră, scheletul mai sus amintit, pilonul-măsură, cîteodată cu niște colțuri neașteptate, înfingîndu-se în formele povestirilor noastre.)

 

Dar...Dar eu. Doar una. O singură dată. A povesti totuși o singură pisică, o pisică a­proape fără consecințe, cum traversează strada, cum trece, oblic pe marginea sistemelor de mă­suri, cum merge, pe cele patru lăbuțe de gumă roasă, cum traversează, în ritmul omopla­ților mici și ascuțiți, și dispare (declarație mută de independență ) între o ușă de mașină și trun­chiul unui tei.

 

Nu mai e. Nu mai e nimic .Doar din depărtări mă atinge  – mișcarea final㠖 cu frunza liliachie a ochilor săi.

 

Capătul liniei de tramvai

 

1

— E cumva...ciudat.

— Aș spune, că-i imposibil.

— Doar a fost refăcut după război.

— Bine-nțeles că l-au refăcut. De multe ori am trecut pe aici. Cum să nu fi trecut.

— Dar acum e parcă....

— Da, e parcă.

— Totuși nu. Sunt dărămîturi mult mai recente. Din cauza desființării liniei sau a schimbării șinelor.

— Atunci de ce e ciuruită clădirea din stație? Gaura aceea mare, rotundă e clar că e urmă de tun. Și ce caută buncărul de beton pe lîngă mormanul de fier vechi al șinelor, cu inscripția pe perete: Vindem înghețată?

 

2

Totdeauna a fost un loc straniu. Tramvaiul intra într-o vale, mergea, mergea, pe un drum din ce în ce mai îngust, pe urmă a apărut și în față coasta muntelui și tramvaiul s-a o­prit. Căldare. Capăt de capăt.

Jur-împrejur valea e căptușită cu bolovani, o cameră de piatră sub cerul liber. Peste in­trarea îngustă se-ntinde un pod, arc peste semicercul camerei-căldare, deschizînd și închizînd spațiul.

Clădirea capătului de linie are a scheletul din lemn. Decorațiile și gardul de fier vopsite în galben; lirica de fier forjat de sfîrșit de secol. Este un capăt de linie mic, intim, victorian.

Capăt de capăt, intim, victorian. Acele vagonașe mici ale tramvaiului, luminate – e vor­ba de varianta cu un singur vagon -, cum pornesc zumzăind în noapte, niște licurici, de­modate. Oare mai stă cineva și acum aici, la poalele muntelui?

 

3

Bineînțeles că stau. Nu mulți. De exemplu doi stîlpi de piatră, acolo sus, cunoscuți de demult, intrare undeva. Acum între ei stă culcat un trunchi de copac. Doi stîlpi de piatră, după ei o cărare în pădure, cu o curbă indecisă, plină de iarbă, și totuși parcă ar mai porni un­deva.

— Să urcăm?

— Nu.

 

4

Sala de așteptare e aproape întreagă. Cu stîlpii ciopliți parcă e o verandă la țară, în lu­mi­nă de toamnă. Prin împrejurimi cadavrele balustradelor de manevrare, aplecate peste mor­manul de pietriș dintre fostele șine. Mai încolo în iarbă tufișul din cabluri ruginite. Pe pantă planșa unor scări de piatră roase. E tipic. Niște scări tipice, după un bombardament puternic. Au explodat. Doar buncărul e intact, cum  deschidem poarta de fier, vedem că înăuntru e plin de mizerie. Abia încap doi oameni. Măsură standard. E tipic.

Dar n-au putut exploda, aici nu poate fi un buncăr, vînd înghețată, măsură standard, doar l-au refăcut acum 30 de ani. Nu atunci suntem aici, ci acum, după 30 și ceva de ani. Vraiște prin iarbă măcrișul sălbatic, ghemotoace de sîrmă.

 

5

— Am ocolit în U.

— N-am ocolit în U. După tine, unde sunt cei doi stîlpi de piatră?

— Acolo.

— Da de unde. Acolo.

— După tine, unde este capătul de linie?

— Acolo.

— Imposibil. La plecare am ocolit în U. Așa că în focarul lui U este capătul de linie. Nu pot să greșesc capătul de linie.

 

6

Ne întoarcem. Bine-nțeles nu este acolo. Ne întoarcem. Capătul de linie nu-i acolo, ceea ce nu înseamnă nimic. Sunt atîtea urcușuri, serpentine, ocoliri, în spatele oricărui deal poate apare o căldare , care n-a explodat, a explodat, dar a fost refăcut acum 30 de ani, care nu e în ruină, este în ruină, dar totuși. Nu spun că sunt foarte multe. Ar fi incorect, exagerat. Trei, cel mult patru capete de linie, în spațiul simțurilor atîta încape.

Și nu alături sunt acele capete, întinse în spațiu, da de unde. În aceeași vale, într-un singur punct, împreună. Un singur loc geometric vibrează acolo, închis într-un înveliș trans­pa­rent, cum sunt acele coridoare speciale la aeroporturi, știi și tu. În coridor invizibil de spa­țiu magnetic, cu trei-patru modalități de timp în pîntec. Doar așa întîmplător, uitat de cineva, cu conținut accidental de capăt de linie.

Vibrează coridorul aerian terestru în care adineaori întîmplător am intrat, suflă vîntul. Suflă vîntul, curăță găurile intre cărămizi, astupă găurile dintre cărămizi, se ridică, se lasă pe­retele, în colțul coridorului capătul de linie se apleacă, face reverențe, acum se pare ca un scuipat de piatră mîzgălit de un picior mare, acum iar e perete, ghișeu de bilete, morișcă de vînt. Stările diferite se adună, se presează tare de tot, se desprind, zdrențe de beton armat, piatra  fîlfîie asemenea textilelor, sus, sus, alipit jos.

Acolo am intrat noi, cine ar fi crezut, călători nedumeriți, în suflul sălbatic al unui co­ridor de vînt, nepregătiți, unde casa este o singură zdreanță de steag, casa este o manta culcată de soldat care tot timpul sare-n sus, cu mînecile goale spre cer și parcă n-ar exista nici o for­mă, n-ar fi nimic, doar vîntul.

 

7

Dar e abrogat. Deja se desfac pereții acelui coridor, a rămas acolo doar dintr-o uitare e­videntă. Pentru un moment buncărul, scuipatul de piatră, o stare inexplicabilă de timp-fu­gin­d-în-spațiu și după ea toate celelalte. Dar deja îl ridică o macara, macara care n-are umbră, pe cer turnuri de metal invizibile ale unor construcții, cum manevrează, vrînd repede să excludă perturbația de dimensiuni.

Ia vezi, ce forfotă în aer, sclipiri metalice ale corecturilor, niște lucrări imense, transpa­rente. Acolo-i, acolo-i cerul, ca peste un port, unde se vede o  panoramă a pînzelor și se aude bu­buitura furnalelor și a depozitelor. Ia uită-te, sclipiri, zdrăngănituri arcurile albăstrui ale sudurii timpului. Acolo se-nchide ceva și deschide ceva, lucrează cu niște flăcări ca cerul, sfîșie sudează sfîșie iarăși rănile dimensiunii. Dacă acum repede peste deal...

 

8

— Despre ce vorbești?

— Despre capătul de linie.

— Dar nu este acolo. Nu-nțeleg? Nu este acolo.