Nr. 6 (487) iunie 2006

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

XII. Farsele istoriei şi dezastrele Utopiei

Leon Volovici: Îţi propun acum o translaţie a raportului marxism-iudaism în plan uman: te-a preocupat destinul atîtor militanţi şi activişti evrei din România (socialişti, comunişti, apoi — postum — „troţkişti”, „proletcultişti” etc.), unii cu sfîrşit tragic, alţii cu unul lamentabil? Sau la acei reîntorşi la bătrâneţe la „viaţa evreiască” sau chiar la o „filozofie” iudaică? Au fost, cu toţii, victimele unei iluzii, sau, cum ar spune francezii, ale unui pariu dinainte pierdut?

 Norman Manea: Privesc cu interes moderat spre aceste cazuri. Tragice, lamentabile, groteşti... Copleşitoare mistificare. Eu i-am trăit cotidianul modest, mut, concretizarea elementară, de fiecare clipă. Strivit în rîndurile compacte ale celor încolonaţi pentru aplauze sau pentru injurii „demascatoare ” sau pentru muncă „voluntară”. Acum cîţiva ani mi s-a povestit cîte ceva despre Ana Pauker, despre primii ei ani de revoluţionară, cînd era profesoară la o şcoală israelită şi trăia cu directorul, căsătorit, al şcolii; mi s-a relatat şi episodul teribil cînd, obligată să participe la o şedinţă, şi-a pus pruncul abia decedat în frigider, pînă la întoarcerea ei de la importantele şedinţe ilegale ale momentului. Am asistat la dizgraţia şi umilirea relativ recentă a lui Leonte Răutu, sub pretextul că una dintre fiice a cerut să emigreze. Păcat, cu siguranţă, mult mai mic decît excesele staliniste ale fostului ideolog al Partidului sau decît deşănţatele vicii şi ciocoisme la care se dedau, public, astăzi, odraslele de „ştabi” ai nomenclaturii actuale. Să ne inspire compasiune dezavuarea cinică, de către chiar tovarăşii săi de idei, a unui om care şi-a dăruit întreaga viaţă practicii „revoluţionare”?

Marii şi micii activişti evrei şi-au avut, fără îndoială, şi în timpul ascensiunii, nu numai la finele carierei politice, dramele lor. Antisemitismul, atît de durabil în partidul care aparent repudia orice naţionalism, nu era cea mai neînsemnată dintre poveri. Mediocritatea şi lichelismul, generalizate azi în Partid, reînvie, oare, o anume nostalgie faţă de „onestitatea”, fie şi oarbă, a ilegaliştilor? Oricine se prăbuşeşte, merită, oare, compasiune? Din ceea ce ştim de la Koestler la Orwell şi de la Suvarin la Soljeniţîn, de la Djilas la Arthur London şi la Zinoviev tipologia pare deja circumscrisă, clasată. Numeroasele exemplificări nu ne vorbesc, pînă la urmă, decît despre jalea fără capăt  a rătăcirilor omeneşti. Imboldul bine intenţionat, ca şi devoţiunea cvasi-mistică faţă de idee nu sînt, neapărat, blamabile în sine, chiar cînd ideile par puerile. Dar devoţiunea oarbă, care duce la sacrificiul absurd, diciplina inumană, cazonă, mizerabilă?

În adolescenţă, elev premiant şi cu biografie de fost deportat în lagăre, am fost repede propulsat spre nucleele de „putere” politică. Miniaturale, desigur, dar numai bune pentru a pregăti sufletul şi mintea pentru viitoarele normative, cotizaţii şi privilegii. Momentul cînd am simţit că această conjuraţie de inchizitori, cu şi fără credinţă, nu mi se potriveşte a fost cel cînd, încă foarte tînăr, un copil, am observat cum se pregătesc, în tainicele birouri de decizie, evenimentele: excluderi, promovări, votarea entuziastă, delaţiunea, recompensa etc.

Asemenea clipe au fost, desigur, multe, deşi ignorate, dar deloc nevinovate, în existenţa celor ce au acceptat sau au rîvnit se devie „activişti”. Sînt momente cînd optezi pentru om sau, dimpotrivă, pentru rigida normă „supraumană”. Nobilele principii sau cele făţiş abjecte  înseamnă, în realitate, ignorarea sau, la nevoie, strivirea omenescului, ca pe un fel de neglijabilă reminiscenţă a „vechiului”, slăbiciune sentimentală sau confuzie a judecăţii. În astfel de instantanee se alege fiecare pe sine însuşi: fanatic al scopului care scuză mijloacele, biet carierist gata  a-şi urma ascensiunea profitabilă sau un oarecare „om”... Un „ratat”, adică. Incapabil să depăşească „banalitatea” omenescului.

A nu te lăsa manevrat, a accepta buşelile tuturor taberelor, exclus, dispreţuit? Este un eroism tăcut, modest, puternic. Stăpîn pe propria ta ineficientă modestie orgolioasă, doar atît: „încă” un om. Printre cei mulţi-puţini ce se mulţumesc doar cu atît, cu anacronica lor incapacitate de a se degrada.

Ştim bine dezastrele care au pornit din astfel de dileme. Orbirea disciplinei, acceptarea ideii de proprietate de stat (sau de partid) asupra individualităţii. Cred că Marx ar fi fost şi el pînă la urmă un „deviaţionist” (codul eticii şi echităţii impus de PCR nu i-ar fi iertat, poate, nici copilul nelegitim, făcut cu menajera...) Sînt convins că şi Troţki era gata să sacrifice totul pentru măreţia cauzei în care credea. În numele a ceva ce abia trebuia înfăptuit, putea fi omorît în linişte orice om existînd acum. Nu acei judecători îi dăduseră o viaţă, aici, pe pămîntul acesta, plin de miracole şi mârşăvii.

Să privim o notiţă de ziar vechi, pe care mi-ai arătat-o. Un text  care reproduce, s-ar zice, o relatare cam simplistă, şarjată, din urmă cu multe decenii din ziarul Daily Express din Berlin:

„În mica sinagogă din Ecaterinoslav se întrunise comunitatea evreiască locală. Un bătrîn orb, cu părul alb, gîrbovit, îmbrăcat cu caftan, se apropie de altar, după sfîrşitul serviciului divin, şi strigă cu o voce tremurătoare:

— Acuz pe Leon Bronstein (Troţki), membru al acestei comunităţi.

— De ce-l acuzi? întreabă rabinul.

Vocea bătrînului Bronstein devine mai sigură:

— Îl acuz că s-a ridicat împotriva legii strămoşilor săi. Îl acuz ca pe un duşman al evreilor şi ca pe un duşman al omenirii.

— Sînt acuzaţii grave, spune rabinul. Trebuiesc probe.

Puternică, răsună iar vocea tatălui:

— Fiecare membru al acestei comunităţi este martorul spuselor mele. Întreaga Rusie, întreaga omenire.

Tăcere adîncă. Rabinul continuă, apoi:

— Dovada există. Care ar fi datoria noastră?

Moise Bronstein ridică mîna în sus, precum profeţii din Vechiul Testament. Vorbeşte răspicat şi clar:

— Leon Bronstein trebuie exclus din comunitatea evreiască. Blestemat, cu toţi nelegiuiţii, vrăjmaşi ai Domnului. Să n-aibă mîntuire, nici pe pămînt, nici în iad şi nici în cer!

Comunitatea răspunde în cor: „Excomunicat! Blestemat şi condamnat!”

Alt rabin urcă la altar şi strigă: „Ascultă,, Israele! Ascultă, acesta este numele vrăjmaşului tău!”

Se citesc apoi cele şapte rugăciuni ale excomunicării, şapte lumînări sînt stinse, semn că renegatul a fost şters din memoria celor vii. Apoi rabinul se întoarce spre tatăl lui Troţki:

— Moise Bronstein, Fiul tău, Leon Bronstein, a fost exclus din comunitate. Doreşti o pedeapsă mai gravă? Legea ne obligă să te întrebăm. Trebuie ca blestemul să fie în vecii vecilor?

— În veci! Condamnat în vecii vecilor! rosteşte neclintit bătrînul.

Cînd aceste cuvinte se stinseră, în aer s-a auzit un strigăt. Leşinase o femeie. Mama lui Troţki”.

Legendară sau adevărată, istorisirea, chiar şi în forma ei cam grosieră, rezumă viaţa multor comunişti evrei. O tragedie reală, adîncă, greu de suportat. Exclus dintre ai tăi, cei către care te îndrepţi nu uită niciodată că, totuşi, eşti „altfel”. Exclus, apoi, şi de către tovarăşii tăi de luptă şi de idei. O altă anulare, pe care n-ai fi crezut-o posibilă.

Desigur, Troţki nu era, ca Stalin, o emanaţie a birocraţiei de partid. Biografia sa, în multe sensuri tulburătoare, este cu totul altceva decît cea din micul volum legat în piele roşie care era, pentru noi toţi, în anii liceului, scurta biografie a tovarăşului Iosif Vissarionovici (şi acesta, ceea ce se cheamă, un „mare om politic”...) Am citit cîteva lucrări ale lui Troţki, inclusiv opiniile lui literare. N-aş spune că, deşi provenind de la un om inteligent şi instruit, prevesteau ceva bun, chiar dacă nu propuneau metodele de administraţie poliţienească stalinistă. Ideile troţkiste sînt dure, simpliste, tăioase, necruţătoare.

Nu-i putem, probabil, egaliza pe revoluţionarii autentici cu funcţionarii administraţiei care lucrează sub firmă revoluţionară. Asta nu absolvă, însă, pe cei ce au declanşat şi pus în operă, primii, răsturnarea tuturor criteriilor fireşti ale existenţei.

Cînd presa oficială vrea să mai descarce din păcatele prezentului asupra perioadelor anterioare, reapare, fireşte, cu scop de diversiune, fantoma troţkiştilor sau staliniştilor evrei. Se discută destul de puţin azi despre Foriş, Gheorghiu-Dej, Bodnăraş, Miron Constantinescu, Gheorghe Apostol, Drăghici, Pîrvulescu etc. Numele unor Ana Pauker, Iosif Chişinevski, sau al altor evrei, cu rol mai mărunt sînt însă invocate frecvent în retrospectivele destinate să sugereze că evreii sînt cei ce au importat „comunismul” de tip sovietic... Păcatele acestora şi ale altor lideri comunişti nu sînt deloc puţine şi aş fi ultimul care să-i apăr. Dirijarea resentimentelor xenofobe  vechi şi mereu noi primeşte, însă, din fericire, un puternic răspuns prin prezentul, atît de „însufleţitor”, al realităţii noastre multilateral pervertite. Paradoxal, atît de teribilă este situaţia actuală, încît numeroşi sînt cei ce evocă nostalgic acel prim „obsedant deceniu”... Şi anume chiar oameni care au suferit atunci, nicidecum privilegiaţii.

A duscuta toate acestea în România, acum, în primăvara lui '83 (sîntem la un an de la debutul dialogului nostru!), nu poate fi decît conversaţie particulară, marginală, de „cafenea”. O discuţie publică, indiferent de temă este, azi, imposibilă, după adîncirea pînă la catastrofă a distanţei dintre realitatea cotidiană mizeră, atomizată şi limbajul festivist. Nivelul existenţei a coborît la graniţa incredibilului. Totul este cariat, ruinat, schimonosit, întors pe dos. Punerea în termeni cît de cît oneşti a unei chestiuni de interes mai larg şi de oarecare semnificaţie pare nu doar periculoasă, ci şi fantezistă. Ba, chiar frivolă!... într-atît paralizia acomodărilor şi a exasperării nu mai pot produce sau suporta astfel de „excentricităţi”.

Nu sîntem, să zicem, în Franţa, unde efectul „angajării” şi al „dezamăgirii” pot fi rezumate într-o teză de sociologie. Aşa face Dominique Schnapper în Juifs et israelites (Gallimard, 1980), cînd afirmă: „la nivelul populaţiilor noastre «intelectuale», în sensul pe care l-am dat mai sus, speranţele şi decepţiile produse prin adeziunile (uneori succesive) la partidul comunist, la partide de extremă stîngă, la P.S.U. sau prin participarea la mişcarea din mai 1968, au marcat, pentru unii, sfîrşitul adeziunii la ideologii universale şi, prin compensaţie, nevoia de întoarcere la particular. Plecarea în Israel şi participarea la viaţa unui Kibuţ, întoarcerea la practicile evreieşti cele mai stricte au fost numeroase printre stîngiştii decepţionaţi de 1968.“ De adăugat că „Libération“. 23 mai 1978, evoca burlesc pe acei dintre aceşti stângişti din mai 1968, decepţionaţi de eşecul primelor lor angajamente, în particular de «străvechiul Mao», care, împreună cu întregul lor grup de prieteni, acum, „nu mai răspund practic la telefon sîmbăta, migălesc asupra Talmudului şi nu ratează vreo ocazie de a merge la sinagogă.”

În mişcarea comunistă ilegală din România au existat, bineînţeles, evrei (idealurile egalitare era firesc să-i atragă într-o ţară cu izbucniri ciclice, oficiale şi subterane, ale antisemitismului).

Numărul lor n-a putut fi, totuşi, important, pentru că întreg Partidul Comunist Român era marginal, restrîns. Ce însemna fie şi o majoritate evreiască într-un partid cu o mie sau cîteva mii de membri, cînd populaţia evreiască depăşea jumătate de milion? Azi, cînd membrii partidului comunist, de guvernămînt, în România depăşesc 3 milioane (!), deşi rezultatele practice ale socialismului pot fi evaluate pînă şi de un copil, proporţia de evrei este, Slavă Domnului, infimă, neglijabilă, rezultat firesc şi al descreşterii comunităţii evreieşti (circa 20.000, astăzi), majoritatea bătrîni, şi al îmbunătăţirii compoziţiei etnice a Partidului cîndva internaţionalist.

După 1945, mutaţia artificială care s-a produs în mişcarea politică din România a înghesuit inevitabil mulţi evrei spre stînga, restrînsă, rapid, la un singur partid oficial. Statutul de foste victime ale discriminărilor rasiale legionare şi ale reprimării naziste asigura evreilor premisele pentru a fi „mobilizaţi” în acţiunea de „răsturnare a vechii orînduiri”, de construire „a lumii noi”. Era, însă, mai ales, nevoia Partidului de îngroşarea rînduielilor sale în preajma preluării Puterii pe care urma s-o absolutizeze.

Era greu, poate, pentru evreul care atîţia ani suferise jigniri şi ameninţări şi trecuse prin pericolul anihilării, cu atît mai mult cel care de mult simpatiza cu idealuri egalitare, să reziste frumoaselor lozinci privind abolirea deosebirilor de naţionalitate, sex, religie, ca şi, bineînţeles, „exploatării omului de către om”. Era, de asemeni, greu să reziste tentaţiei de a fi, în sfîrşit, promovat spre centrul atenţiei publice. Nu sînt puţine capcanele care dau omului obişnuit senzaţia că devine orator public... Frazele dinainte învăţate, stereotipe, acreditează, paradoxal, un fel de importanţa socială.

N-au rezistat, fireşte, nici cei cu o veche atracţie spre stînga-democrată moderată, nici cei care se dezinteresaseră de orice politică.

N-a fost prea greu, pentru un partid care abia îşi forma aparatul Puterii, să se slujească de patetismul tradiţional al acestor captivi ai speranţei. Ţara a fost împînzită cu tot felul de instructori, dispeceri, agitatori uitînd de somn şi familie, dar şi de apartenenţa lor „străină”.

Noul misionarism era destul de inadecvat obiceiurilor şi aspiraţiilor autohtone. Şefi de cadre pe la tot felul de instituţii, mici directori de provincie, propagandişti ai colectivizării, organizatori ai industrializării, responsabili cu cenzura, delegaţi, însărcinaţi, reprezentanţi, consilieri, ofiţeri, miniştri. La toţi aceştia se adăugau, fără îndoială, carieriştii de profesiem, profitorii, demagogii, existenţi la „poporul ales” ca şi la toate popoarele.

Într-o anchetă întreprinsă în 1945 de Eliezer Frenkel asupra problemei evreieşti (şi la care au răspuns, printre alţii, Aderca, Arghezi, Cocea, Galaction, Petru Groza, Pătrăşcanu, Sadoveanu ş.a.) se afirmă la un momnet dat, despre situaţia din România în '45: „antisemitismul, scos din paragrafele legii, a crescut în stradă” (N.D. Cocea). Acelaşi Cocea adaugă: „Eu îi înţeleg pe evrei. Ei au suferit enorm timp de 4 ani, încît azi, e natural să aibă resentimente împotriva popoarelor cu care conlocuiesc. Eu, dacă aş fi evreu şi aş fi suferit ca evreii din România, aş fi urît poporul român.”

Poate, la unii activişti evrei să fi acţionat şi asemenea impulsuri. Înainte de orice, cauzele trebuiesc, însă, căutate, ca şi la neevrei, în duritatea ordinelor de partid... Adevărul este că nici azi, în pofida scenografiei folclorice şi a exaltării patriotarde, naţionaliste, nu se întîmplă altfel: ura împotriva oricăror structuri stabile întreţine o frenezie a schimbărilor absurde, caricaturale, un fel de ciclică stihie a distrugerii.

Foarte curînd, după primele şarje combative, cîmpul de acţiune s-a îngustat, însă, pentru „minoritari”... Meritele luptei comuniste, ilegale sau legale, au cedat repede locul criteriului naţional în selecţia cadrelor.

„Obsedantul” prim deceniu socialist n-a fost, oricum, decît primul dintre cele ce aveau să urmeze. Campaniile periodic regizate împotriva dogmatismului (care s-ar caracteriza, vezi bine, numai prin aceea că locul lui Arghezi era ocupat de A.Toma, cel al lui Călinescu de Vitner, numele lui Iorga înlocuit de cel al lui Roller) nu merg niciodată către o analiză de adîncime. S-ar descoperi mult mai grave puncte vulnerabile, continuitatea oportunismului de demult şi de azi. Să ne mai întrebăm cum au reacţionat vîrfurile culturii româneşti, inclusiv Arghezi, Călinescu, Sadoveanu ş.a., sau, în vremea altor ideologii, Iorga, Ion Barbu, Eliade, Noica, Cioran etc. etc.? Sau ce anume s-a schimbat, în bine şi în rău, în succesivele de­cenii socialiste şi ce este regăsibil, ca permanenţă naţională?

În larga categorie umană pusă în mişcare la începutul schimbărilor social-politice postbelice se găsesc toate tipurile previzibile: revoluţionarii iremediabili, oameni oarecare, luaţi de val, ticăloşi. Şi bineînţeles, oameni „cumsecade”, scoşi la suprafaţă de criza care exacerba confuzia şi răsturnarea valorilor.

Există şi un gen care cumulează variabile proporţii din fiecare categorie, pe o dominantă: irepresibila dorinţă de „încolonare”, „ataşament”, „adeziune”. O nevindecabilă şi aproape patologică nevoie de a „crede” (a se citi: a sluji) cauze altruiste, patetice, „organizate”. Un misionarism activ şi tenace, fie că e vorba de partidul cutare, de religia cutare sau de nu ştiu ce sectă caritabilă, filantropică, feministă etc. etc. Firi excesive, victime nu perfect inocente ale golului lor interior pe care simt nevoia de a-l umple cu lozinci, cu funcţii sociale, cu un activism energic, pasional, cînd într-o direcţie, cînd, eventual, în cea cu totul opusă. Îmi sînt antipatice asemenea firi. Am cunoscut şi în familie foşti exaltaţi studenţi de ieşivă deveniţi comunişti, violent separaţi de tradiţie, familie, coreligionari la care au revenit, apoi, cu aceeaşi vitalitate şi cu un regenerat entuziasm. Mi-e greu să suport această continuă frenezie centrifugă, incapacitatea de autentică interioritate.

Acum cîteva luni, un amic din Israel mi-a trimis, printr-o poetă şi publicistă bucureşteană, nişte cafea. (De peste un an de zile, cafeaua nu mai poate fi procurată decît la „negru”... pe piaţa subterană, adică)

Odată cu preţiosul combustibil pentru scris, a trebuit să accept şi o conversaţie confesivă. Interlocutoarea mea, militantă comunistă pe vremuri şi autoare de poezii militante sau sentimentale, publicase în timpul recentei vizite în Israel cîteva articole entuziaste despre ţara sionismului victorios şi anunţase, public, că se bate cu toate puterile la întoarcerea în România, pentru publicarea manuscrisului unui roman (respins de editură) cu problematică iudaică.

A ţinut să mă informeze că referatele asupra acestui manuscris, emise de Institutul de Istoria Partidului, sînt negative, fără să-mi explice de ce tocmai Institutul de Istoria Partidului era amestecat în această periferică chestiune. Mi-a mărturisit, apoi, fără s-o întreb, că nu se poate decide să plece definitiv în Israel, deşi i s-a promis acolo angajarea imediată ca ziaristă şi a primit deja un premiu cultural. Era convinsă că, dacă ar insista, ar obţine, curînd, şi premiul „Sion”, dar nu putea accepta situaţia socială precară a scriitorului în Israel: ar însemna să aibă un venit lunar de cam 1/10 din salariul de stomatolog al fiicei sale! Cu un aer de complicitate pe care nu îl încurajam în nici un fel, mi-a şoptit, şmechereşte, că are neapărat nevoie de publicarea încă a unui volum, aici, în România, pentru a fi titularizată ca membră a Uniunii Scriitorilor, dar nu are, deocamdată, decît cîteva nuvele, nu prea reuşite. Mă întreba, conspirativ, cum ar fi mai bine să procedeze, dar nu părea mulţumită cu tăcerea mea meditativă. A recunoscut că este, de fapt, în bune relaţii „economice” cu redactorul-şef al editurii (soluţia cea mai sigură în asemenea situaţie), la care a adăogat că, de fapt, ar putea apela şi la tovarăşul X, actualul sinistru şef de secţie culturală la C.C. P.C.R., care i-a spus cîndva că o apreciază.

Mi-era greu să răspund gîlgîitorului monolog. Am îndrăznit, în cele din urmă, s-o întreb care a fost părerea, nu politică, ci strict „literară” a lectorilor romanului ei, şi care este propria ei opinie despre manuscris. Am mai întrebat-o dacă nu vede nici o contradicţie între servila ei prezenţă actuală în suita „culturală” a şefului Rabin şi trecutul ei, nu foarte depărtat, de activistă, în cercuri apropiate comitetului central comunist.

N-a răspuns la ceea ce o întrebam, dar mi-a vorbit despre fiica ei, studentă israeliană în România, măritată cu un libanez (!), despre fratele tocmai revenit de la Moscova, de la o şedinţă CAER, unde îşi vizitase unchiul, fost ilegalist în România, „schimbat” cîndva de serviciul de contraspionaj român, prin 1940, împreună cu Ana Pauker, pentru un spion român din URSS, unchi care a fost, apoi, nu doar unul dintre semnatarii actului de la 23 August, ci şi consilier pe lîngă Palatul Regal.

Mi-a mai spus că, de fapt, din punct de vedere material, se cam descurcă, are o pensie de circa 4.000 lei/lună (o parte de la stat, o parte de la Uniunea Scriitorilor), la care se adaugă cam tot încă pe atît din texte de muzică uşoară, emisiuni pentru copii etc. Toate s-au scumpit, însă, cum bine ştiu, întreţinerea unei case este atît de costisitoare (o, da, locuinţa corespundea, într-adevăr, condiţiei de fost nomenclaturist...) nu mai este uşoară. Mi-a mai mărturisit că nu poate renunţa la ideea de Uniune Sovietică, simbolul idealurilor pentru care a luptat o viaţă. Mi-a amintit şi de actualul ei amant, un creştin, dar un om delicat (aşa formulase fosta comunistă)... pe care nu prea îi vine să-l „dezrădăcineze”, să-l ducă, adică, cu ea, în Israel. Inutil de menţionat că doamna se apropie de 60 de ani, iar soţul i-a murit acum 2 ani. Şi-a reafirmat admiraţia faţă de Israel şi cîte altele nu mi-a împărtăşit din atît de agitata problematică a „opţiunii” cu care, mereu, din nou şi din nou, se confruntă...

Iată, din doar cîteva detalii, fără pretenţia de a fi receptat întreaga „complexitate” a destinului unei neobosite „luptătoare” care cotizează la comunism, sionism, internaţionalism, feminism, raţionalism etc. etc, un posibil portret al unui caz şi, şi cu retuşurile necesare, al unei categorii. N-am îndoieli că, dacă va pleca în Israel, va fi neobosită în noul ei zel. În noile aranjamente profitabile, îşi va găsi locul, va fi de folos altora şi, mai ales, sieşi.

Dar nu „revoluţionarul de profesie”, nici perfectul ticălos oportunist mă interesează cu adevărat. Deloc nu mă pasionează să „sondez” abisalitatea în destinul unui locotenent de se­curitate evreu din primii ani postbelici — cunosc un astfel de caz, din chiar oraşul meu na­tal — care bătea cumplit la interogatorii mai ales pe evrei. Individul a trecut apoi, cînd evreii au fost scoşi din Securitate, în comerţul socialist, unde, fireşte, a furat cît a putut şi a intrat la închisoare. Apoi, a emigrat, şi-a încasat „despăgubirea” ca supravieţuitor al lagărelor în RFG şi a avut grijă să facă rapid avere. Astăzi, trăieşte confortabil şi respectat, ca orice om, „cu situaţie”, în Israel.

M-am întrebat ce s-a întîmplat cu oamenii normali, obişnuiţi, mai ales, cu aceia care erau maturi în 1945, oarecum avizaţi asupra farselor Istoriei şi asupra dezastrelor Utopiei. Cre­deau sincer că pot contribui la ceva  nou şi măreţ, acceptînd minciuna, compromisul tactic, delaţiunea, autocritica   de tipul: „tot ce am făcut datorez partidului, tot ce am greşit este din vina mea”? Cît era naivitate şi la cîţi, cît era manipularea propriilor pulsaţii schizoide?

Toţi trecem prin acele violenţe ale pubertăţii cînd descoperim, în faţa noastră, în imediata apropiere, foarte imperfecta prezenţă umană: mediocra familie, caraghioşii dascăli, somnolenţii colegi, năucii de tot soiul între care orbecăim. Insuportabila descoperire a lumii, aspra proză a mediocrităţii au pentru imberbul ucenic, uneori, consecinţe teribile. Prea tî­nărul nu-şi mai doreşte decît să rupă lanţurile ce îl leagă de o astfel de lume. Impulsul gran­dios, sublima sfidare, o tulbure violenţă. La mulţi oameni aceste vibraţii persistă, deviate, dincolo de pubertate, pe care o şi perpetuează. Nu este doar necunoaştere, orbire, infantilism sau mizerie omenească, ci o realmente dramatică înfruntare, acest refuz. Niciodată nu acceptă că pariul „schimbării” ar fi dinainte pierdut... Bieţii părinţi, prieteni sau pedagogi care pro­voacă astfel de reacţii adolescentine de respingere şi chiar de ură nu sînt, fireşte, „modelele” visate. Sînt oameni obişnuiţi, cum şi viaţa este obişnuită.

Nici societatea care provoacă revolta artistului, a revoluţionarului, a credinciosului nu este cea mai bună dintre lumile posibile. Dimpotrivă, societatea, ca şi oamenii ei, ne fur­ni­zea­ză fireşti motive de revoltă şi chiar de ură.

Senzaţia de insatisfacţie şi eşec însoţeşte firesc bilanţul oricărei existenţe care refuză mis­tificarea. Greu de evitat senzaţia că viaţa a fost o treaptă, imperceptibilă şi inevitabilă de­viere, în care s-a tot rătăcit şi pierdut acel enigmatic „ceva” esenţial, despre care nimeni n-ar şti să spună foarte exact cam ce ar fi trebuit să fie.

Dacă ne confruntăm cu insatisfacţia faţă de ceea ce am izbutit să facem din (şi cu) noi în­şine... ce să mai vorbim despre ambiţia de a face din cei din jur altceva decît erau sau ar fi vrut să fie?

Problema este, însă, nu doar de cîtă idealitate se încarcă eşecul care este viaţa, ci de cîtă culpabilitate.

În 1976, cînd am fost în Israel, am constatat la nu puţini foşti activişti sionişti, care îşi de­dicaseră mulţi ani de sacrificiu şi speranţe ţelului lor de o viaţă, o vizibilă amărăciune şi obo­seală în raport cu realitatea din jurul lor. Era tocmai în perioada dezvăluirii unor scanda­loase cazuri de corupţie în partidul de guvernămînt, care au trezit stupoare şi mînie. Asta în condiţiile unui stat democratic, cînd nu era vorba de crime, lagăre, torturi, ci de nişte „găinării” de oarecare anvergură financiară. Realizările sociale, economice, politice, militare, ştiinţifice ale tînărului stat iudeu justificau, totuşi, destule satisfacţii...

Nici statul occidental democratic nu îi scuteşte de dezamăgire pe cei care cred în el. Ce­tăţeni, mai curînd, decît militanţi, iar în vîrful ierarhiei politicieni, poate, mai curînd decît ideologi... cu o, aş zice, admirabilă amprentă de banalitate. Pragmatism, respectul legii (Legea da, poate constitui ţinta modificării mecanismului social). Cetăţenii occidentului democrat îşi au şi ei motivele de revoltă şi dezamăgire. Iată, măsurile administrative britanice de a „repatria” cu forţa soldaţi sovietici şi cetăţeni din Est, îmi amintesc de soarta tragică a vasului „Struma” şi a atîtor evrei ce voiau să scape de moartea hitleristă îndreptîndu-se spre ţărmul Palestinei, cu ferocitate păzit de englezi.

Dar democraţia continuă să rămînă, dacă nu cea mai bună formă de viaţă socială, mă­car cea mai puţin rea...

Militanţii marxişti au, însă, motive grave de descurajare privind la istoria mişcării lor re­voluţionare şi la proiectul înfăptuit, Socialismul real, raportat la „modelul” promis, dar şi la halucinanta „notă de plată”: inestimabilul tribut de sînge pe care s-a întemeiat bizara cetate mi­litarizată, împrejmuită cu ziduri, umilită de lipsuri şi împînzită de iscoade. Faţă cu aceasta, imbecilitatea şi cruzimea care răbufnesc nu o dată prin aparatul politic sau administrativ ca­pitalist de azi, deloc inocent şi cu destule mizerii, rămîne — totuşi — în zona capriciilor res­pin­gătoare, un joc de copii cu instincte rele.

Dezamăgirea omenească, în toate actele existenţei şi mai ales în politică, dezvăluie me­reu alt hău. Nevoia omului de vis şi de dogme rămîne uriaşă. Statornice rămîn şi poftele, do­rinţa de bunăstare şi prestigiu.

Motive de deziluzie sînt oferite în fiecare clipă de către semenii noştri (şi de către noi în­şine, probabil). Puritatea idealului absolut nu dispare, totuşi, din proiectele umane.

Bilanţul unei vieţi devine cu adevărat apăsător, cum spuneam, nu prin dimensiunea ra­tării idealului, ci prin povara vinovăţiilor pe care le însumează...