Nr. 6 (487) iunie 2006

Scrisul ca defulare

Norman Manea are de dus un bagaj memorialistic dureros de greu. Experienţa Holocaustului, apoi cea a opresiunii dictaturii comuniste a lăsat cicatrici adânci în personalitatea omului şi a scriitorului. De fapt, în cazul autorului Plicului negru, am putea spune că omul se confundă în mare parte cu autorul. Acesta încearcă, prin scris, să se elibereze de fantomele trecutului, să le transfere ficţiunii, să le abandoneze definitiv colii de hârtie. De aici glosarea autorului pe aceleaşi teme reluate obsesiv. Experienţa autobiografică este vizibilă încă din primele texte adunate în volumele de proză scurtă: Noaptea pe latura lungă, Primele porţi, şi Octombrie, ora opt. Experienţa ca evreu este redată de proze ca: Puloverul, Ghemele decolorate, Ceaiul lui Proust, Povestea porcului etc. Povestirea Lipova se situează la răscrucea celor două experienţe: ca evreu şi ca trăitor într-un regim comunist. Prozele din volumul Fericirea obligatorie, ajuns la a doua ediţie, reflectă cea de-a doua experienţă traumatizantă şi formatoare a autorului. 

Chiar şi după stabilirea în America, coşmarurile continuă. Textele din acest volum, înafară de Biografia robot, sunt scrise după emigrarea autorului, în 1987, în Germania şi apoi în America, unde trăieşte şi azi. Nici acolo nu scapă de imaginile terifiante lăsate, crede el, în urmă. Descoperă astfel că acestea nu sunt apanajul unui spaţiu anume, ci sunt impregnate adânc în fiinţa sa. Frânturile de imagini care i-au rămas pe retină, au încolţit în propria imaginaţie, căpătând proporţii monstuoase. De aici intensitatea disperării, violenţa defulării atât de evidentă în scrierile sale. Prozele lui au aerul unor destăinuiri ficţionalizate. Se vede peste tot extraordinara capacitate empatică a autorului, transmisă naratorului, prin modul de înfăţişare a trăirilor şi stărilor personajelor. Personajele-victime par nişte alter-egouri ficţionale ale autorului însuşi.

Prozele lui Norman Manea induc senzaţia claustrării într-o lume în care orice speranţă la normalitate este moartă din faşă. Un iad fără scăpare, în care individul este ameninţat de culpe imaginare care-i atârnă deasupra capului. Acesta este universul deţinutei Sia Strihan, victima din Interogatoriul. După torturi, umilinţe şi privaţiuni, tratamentul ei se schimbă brusc. Bătăile zilnice încetează, este mutată într-o celulă mai mare, i se îngăduie să facă, singură, o plimbare prin curte, să facă baie, i se aduce ceai cald, mâncare din belşug, un alt rând de haine, chiar şi o cremă ,,Nivea”. Tortura fizică este înlocuită cu tortura psihologică, „vreo glumă idioată, să-i încerce nervii” (p. 13). Perversitatea şi viclenia regimului sunt deductibile din tacticile utilizate de reprezentantul lui, cel care conduce interogatoriul. Slăbiciunea mimată a acestuia, tonul confesiv adoptat, dezvăluirile despre sine au ca scop slăbirea instinctului de apărare al deţinutei. Autorul dezvăluie, din acest  punct, veleităţi de regizor desăvârşit. Adevăratul dialog între cei doi nu se duce pe faţă. Totul devine un periculos şi inteligent joc de interese, dus „pe dedesubt”. Intenţionalităţile finale rămân necunoscute. Deţinuta îi analizează minuţios fiecare mişcare. Încearcă să pătrundă dincolo de cuvintele lui. Suspiciunea este comod instalată. Simţurile sunt încordate. Timpul dilatat. De aici se naşte tensiunea neobişnuită a acestei proze. Tehnica de redare a acestei situaţii este impecabilă. Frazele scurte, reci, tăioase, ritmul alert, tensionat, fac lectorul să simtă fiori reci pe şira spinării. În O fereastră către clasa muncitoare viziunea se lărgeşte, Norman Manea înfăţişază panorama sumbră a unei societăţi, a cărei clasă reprezentativă este clasa muncitoare sau ,,năpăstuiţii cotidianului” (p.129), cum mai sunt numiţi. Ei îşi împart existenţa între ,,cozile zilnice la carne, săpun, pioneze, hîrtie igienică, autobuze, tigări, căciuli” (p. 129), muncă şi copii. Viaţa lor, o „rană”, contactul cu ei, un „contact insalubru. Cu praful, cu brutalitatea, cu simplitatea aspră. Gunoi şi microbi şi scîncetul banalităţii” (p. 133). Cadrul este pe măsură. Oraşul dürrenmattian păleşte în faţa acestei imagini de coşmar: „Oraşul strivit sub atotputernicia nopţii. Străzile din jurul staţiei par culoarele unei caverne, sub pământ. Întuneric dens pe marile artere ale metropolei, ca într-un sat nesfîrşit şi pierdut. Doar farurile puţinelor autoturisme care trec pe bulevardul pustiu luminează, scurt, masă de furnici negre, strînse unele în altele, gigantic trup de balaur care geme, din cînd în cînd cu gura cît o prăpastie. Otrava blestemelor creşte. Un zumzet întunecat şi rece. Surdina urii şi disperării. (p. 130). Muncitorul Nanu Valentin este oglinda fidelă a acestei clase. Nenorocirile lui sunt dramele muncitorilor cu care se identifică. Evenimentele se precipită. Reprezentantul clasei muncitoare se cufundă tot mai mult în „nămolul puturos” (p. 135) al cotidianului. Muncitorul este nedreptăţit la serviciu pentru că refuză să „dea cota pentru şef” (p. 125), trece printr-un proces în urma căruia este despăgubit doar parţial pentru cele îndurate, îi moare soţia în spital datorită neatenţiei medicilor. Revolta naratorului creşte vizibil în paralel cu aceste relatări. Forţa defulării acestuia atinge cote ameţitoare. Naraţiunea devine tot mai sincopată. Pulsul textului creşte până explodează în secvenţe de o poezie crudă şi dureroasă. Imaginile se învălmăşesc. Textul e tot mai agresiv: „Se tot apleca, se vîra adînc în puţul întunecos. Revenea cu o mereu altă porţie de excremente. Le vărsa, grijuliu, la marginea trotuarului, fără a-şi atinge costumul impecabil (...) privitorul va ameţi, leşin şi vomă şi mlaştina coşmarului, jur împrejur. Concentrarea sleia, sleiau puterile... o pierdere de contact, alunecarea în pîslă şi abur, surparea.” (pp. 134-135).

Acelaşi traiect tensionat îl urmează şi celelalte două proze din volum. Biografia robot, reluată dintr-un volum mai vechi, Octombrie, ora opt (Ed. Dacia, 1981), denunţă tehnicile de manipulare a individului, controlul asupra vieţii private. Regimul politic, prin delegaţii săi, încearcă să controleze trecutul, prezentul, dar şi viitorul, ca la Orwell. Defularea naratorului din final urmăreşte pedepsirea personajelor vinovate, cu iadul, pe care ele însele şi l-au creat: „Fragila Puiu, săgetată de durerile copilului monstru care îi umfla pîntecul, se va chirci, înfricoşată, aruncînd braţele în aer, după ajutor: într-o cabană de munte, pustie, călătorul cu chip şi vorbe de adolescent, dintr-o dată trezit de visul rău al nopţii, va fi proiectat în faţa ferestrelor brusc deschise, orbit de farul rece al lunii, încremenită de muţenie: dulapul de fier cu dosarele poliţiste ale biografiilor va scrîşni brusc, zguduind pereţii cancelariilor mizere, ca şi cum s-ar fi umflat, într-o clipă, de gemete şi gunoaie: în staţia de tramvai dinspre Abator, bietul funcţionar rătăcit se va ghemui de frig şi oroare, speriat de uriaşa năzdrăvănie în care îşi umfla de cîteva ore, ca un apucat, dementul proiect oligofren care îl ilumina, îl înfricoşa, îl chinuia, virilă şi neputincioasă exaltare, de parcă şi-ar fi redobîndit instantaneu delirul copilăriei ţicnite...” (p. 110). În Trenciul este înfăţişat universul privilegiaţilor regimului. Departe de a fi şi nişte privilegiaţi ai sorţii, personajele de aici sunt labile, vulnerabile, slabe, cu un echilibru psihic fragil. Astfel că o întâmplare ca găsirea unui trenci străin pe cuier este exact scânteia de lângă butoiul cu pulbere, proza încheindu-se semnificativ cu crizele de isterie ale unui personaj.

Asemănat de critici cu autori de primă mână ai literaturii universale ca Musil, Kafka, Gogol, Norman Manea este unul dintre cei mai mari graficieni ai unei umanităţi în derivă. Calitatea de martor este preţul plătit pentru expresivitatea cu care redă în ficţiunea sa o societate în care viciul este cronicizat şi libertatea o iluzie. Revolta autorului, scârba faţă de realitatea textuală înfăţişată, exprimate printr-o proză viguroasă şi densă, cu inserţii de o poeticitate dureroasă, fac din scrisul lui  Manea o exorcizare a unui coşmar viu încă în amintirea sa, iar năucitoarea forţă a defulării din proze face din Fericirea obligatorie, o palmă grea dată trecutului de către una dintre victimele sale.