|
Les narcisses des poétes
Sfârșit de aprilie.
Șovăie încă
și totuși se afirmă
încet:
tocmai au apărut pe
piață
les narcisses des
poètes.
Albe-s cum albul
însuși
nu se arată întruna,
flori ale clipei în
care
ochiul și inima-s una.
Fără să-și facă
reclamă,
natura-i aproape
cuvânt,
în ele, narcisele
poeților,
care nu se prea vând.
Cala
Se înfășoară în
unica-i petală
ca un calm vârtej,
ca un nesfârșit
început de spirală
în care mă prinde și
mă duce
dalba, hieratica
floare,
până dincolo de
copilărie
și de culoare.
Zorele
Sus, pe gardul acela,
în cor
ivite la marginea
șoselei,
din goana mașinii
văzui,
văzui că vă cheamă
zorele.
Flori fără petale,
deschise
întregi o dată cu
zarea,
ce oare vă face să
fiți
și să negați înserarea
?
În loc de răspuns,
matinal
mereu vă râde fața-n
albăstrimea ei mândră
pe care
vi se citește
de-adevăratelea
celălalt nume:
bună-dimineața.
Luminație
Crizantemă, atât de floare,
în simplitatea-ți aleasă,
se adună octombrie-n tine
rază cu rază
și trece noiembrie viu
prin tine, smerită glorie,
cumințenie a pământului, toată
numai memorie,
toată numai petale și cruci
încrustate în aer, aproape sferice,
nu te asemeni deloc cu
artificiile feerice
izbucnite și stinse deodată
cu propria lor jubilație,
iar tu rămâi ce ești: a florilor
lumină în luminație.
O laudă simplă
O laudă simplă merită și ele
în timpul acesta bastard:
micile gălbenele de metropolă
uitate lângă un gard
pe colina unde încă mai dă
în floare suflul toamnei, ocult,
care le aduce cu sine
de departe, de mult,
și le ține atât de vii în lumina
amiezii de noiembrie, când,
trezită dintr-o dată, privirea
renaște în ele, văzând.
Cântecul cicorii
Aceeași, din vară în vară,
îmi răsai, alinând orice rană,
seninătate și glorie
de la marginea drumului,
cicoare spontană.
Aproape uitată-n știuta
comparație, să îți semene bine
ar vrea ochii frumoși și atâtea.
Ci din toate doar tu
ești albastră ca tine.
Păpădia
Păpădie, ecumenică floare,
eu doar te citez
din îndepărtata copilărie
în care cu drag te-am cules.
Azi, când se-ntâmplă să dau cu ochii
de tine, fac iarăși o salbă,
în minte, din bănuții
tăi galbeni
și în treacăt mai gust
seva ta albă.
Ca într-o doară îmi
vine să suflu
spre tine deodată, în
gând,
spre aureolele tale
anume făcute
să fie purtate de
vânt.
Și încă mirat de cum
știi să-ți aduni
semințele în micile
sfere,
aminte-mi aduc
și laptele tău
amar
se preface în miere.
Aloea
I
Aloea, la fereastră,
ascuțit
Înălțându-se, cu multă
eleganță
își duce frunzele la
bun sfârșit.
Coroana e și simplă și
regală,
încât ne face să uităm
de țepii ei,
de mierea ei amară.
II
Nu a trecut nici o
lună de când
s-a întâmplat să o văd
dintr-odată
regală și la fel mi-a
făcut
o surpriză:
a aruncat o săgeată
florală, tocmai ea,
care nu înflorește
decât rareori pe
aceste meleaguri
mai nordice, unde, se
știe, ferestrele
adesea sunt praguri.
De atunci s-a întins mereu spre o țintă
neștiută, numai a ei,
lăsând să atârne din făptura-i țepoasă
delicați clopoței.
Mai bine însă-n tăcere să las
să lunece de la coroană la floare
privirea aidoma cum se înalță
zveltețea-i
și aspră și mângâietoare.
Regina nopții
Nu se deschide cu surle și trâmbițe,
ci pe tăcute, cum îi stă bine
celei ce unește veranda și seara,
inflorescentei regine.
Noaptea întreagă dalbă domnește
urzind o perdea de petale
în care se pierd ca-ntr-un joc
amintirile, amintirile tale.
Când, dimineața, se retrage discret
în nevăzut, lăsând zorelele
să facă lumină în lumea florilor,
îngemănată-i cu stelele. |
