Nr. 6 (487) iunie 2006

Potir

Drumul se desface în două:

o cale spre stânga, ce duce în Caria,

şi alta spre dreapta, ce duce la Sardes.

Împăratul o alege pe cea din dreapta,

trece peste râul Meandru,

pe lângă oraşul Callatebos,

unde este întâmpinat de cei ce fac miere

din tamarisc şi grâu.

Se opreşte la umbra unui platan.

De creanga ce i-a atins fruntea

prinde o podoabă de aur,

ca semn al trecerii Împăratului;

pentru frumuseţea coroanei,

îl încredinţează în grija unui zeu;

iar pentru puterea tulpinii

îi aşează la rădăcină un vas de aur

în care lasă să-i cadă trei picături de sânge

din degetul arătător al mâinii drepte,

ca semn al victoriei Împăratului.

— Ori pe unde ne vom risipi sângele,

picătură cu picătură — rosteşte Xerxes

către ostaşii uriaşei sale armate —

într-o bună zi el se va strânge

într-un singur vas!

Îl încredinţez aceluiaş zeu al luminii!

Să fii astfel ales

Cei în cămăşi albe de in,

proaspăt raşi pe cap şi pe întregul corp,

cu sandale de papirus vin să cerceteze vita aleasă:

nici un fir de păr negru nu trebuie să i se găsească,

nici o pată pe piele sau limbă,

şi părul pe coadă trebuie să fie crescut ca-n cărţile sfinte.

Marele preot îi înfăşoară coarnele în făşii de papirus

şi-şi pune pe ele pecetea inelului său.

Să fii astfel ales când cerul ţi-a licărit în ochi!

Rugul aprins se stropeşte cu vin,

animalul la fel — şi se înjunghie:

capul se taie şi se dă într-o parte,

trupul se jupoaie şi se goleşte de măruntaie,

se umple cu pâine şi miere, cu tămâie şi mirodenii,

se pune pe rug pentru zeii veniţi între oameni.

Numai capul se-aruncă în apă

după ce l-au înfăşurat în blesteme,

după ce l-au umplut de tot răul din ei.

Să fii astfel ales să porţi tot răul din lume!

Capul înecat îl poartă apa spre mare,

unde-au fost ochii se-ascund peştişori,

printre fălcile albite trec peştii mai mari,

iar printre coarne, vâslele oamenilor.

Din insula Prosopitis vin bărcile să ridice oasele,

capetele spălate de rele,

ca să le-ngroape cu coarnele afară

 în movila căpăţânii,

la marginea oraşului Atarbehis.

— Tu care ai văzut acestea, zice Xerxes,

rătăcitorule prin deşert,

vei ridica, pe dealul căpăţânii,

în loc de coarne, cruci,

şi, neîncrezător,

în loc de vită, vei vrea ca să despici lumina.

Să fii astfel pentru răsuflarea din urmă a omului!

Xerxes la Susa

Din zori până în seară,

zidurile se lasă-n pământ,

cu întărituri de piatră cu tot,

şi oasele cresc, se ridică,

sporesc în osuare;

din seară până în zori,

zidurile se ridică în soare

cu urmele şi numele meu pe ele,

şi oasele se lasă-n pământ,

liniştite sub ele.

Cămaşă de ceară

Se bucură strângătorii de ceară,

crescătorii de albine,

ei singuri de la târg se întorc

cu pungile pline.

Se bucură de şirul de oameni

cu ochii căzuţi şi faţa de ceară,

sculaţi din zori ca până seara

s-apuce o turtă de ceară.

Scot mierea din faguri cu fum

şi ceara din locuinţe,

albinele nu ştiu de-i încercare

sau a reginei voinţe—

înţeapă floarea de carne şi pier,

veninul se scurge din miere

ca singura armă a vieţii

şi-a morţii putere.

Strângătorii de ceară nu ştiu

că încă de-atunci s-a decis

clipa când ei să îmbrace

cămaşa de ceară şi vis.

Copilul din visul lui Xerxes

În fiecare cărămidă este stanţat numele meu,

în fiecare piatră este săpat,

ca untul pământului să lege şirurile de cărămidă şi piatră,

ca zidul să ţină cât numele meu.

După poruncile mele,

micile triunghiuri, adâncitele semne,

se resfiră ca marea armată pe calea regală,

se strâng ca o cătuşă pe obada roţii.

Un copil le citeşte,

vocea lui şuieră, tece prin aer ca razele soarelui,

ce s-a făcut cu dreapta, mâna lui stângă şterge,

a ajuns la ultimul semn din numele meu —

se opreşte şi mi se uită în ochi,

întinde mâinile şi-mi spune:

— Ce stânga a şters s-a întipărit pe dreapta;

citeşte-ţi numele cu lumina din spatele soarelui!