Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 6 (487) iunie 2006

SALOANELE REVISTEI FAMILIA

 

Mihai ȘORA

Mărturisiri la Oradea

– Invitat de onoare al Saloanelor Revistei Familia, filosoful Mihai Șora s-a întîlnit cu publi­cul orădean în Sala Mare a Primăriei, pentru lansarea celor mai recente cărți ale sale, Clipa și timpul și Despre toate și ceva în plus. Întîlnirea a fost și un bun prilej de confesiuni. Redăm în continuarea frag­mente din înregistrarea realizată atunci.

Acuma trebuie să înțelegeți că sunt foarte emoționat, că în vremea în care dormeam în spatele șurii bunicului meu nu mă gîndeam c-o să vin la Oradea să le vorbesc orădenilor des­pre filosofia mea. Ei, uite că lucrul acesta s-a întâmplat. Aș vrea să încep cu povestea cărții, cum s-a întâmplat să scriu, eu, din nou, filosofie după ce m-am întors din Franța; întoarcerea mea din Franța a fost pentru mine un accident. Eu venisem doar să-mi văd familia. Avuse­se­m o bursă a Institutului Francez în aceeași perioadă în care au avut bursă și Ionescu și  Cioran și Noica. După 10 ani de stat în Franța, în care am petrecut și toată perioada războiului și în care mi-a apărut și o primă carte la „Gallimard”, beneficiind și de faptul că soția mea fu­sese cu un an înainte în România și, cum a venit în România și s-a întors foarte fumos în Franța, mi-am zis c-ar fi foarte frumos să repet și eu, după 10 ani, experiența.

Am venit în România pentru cîteva săptămâni – 2 săptămâni –, și nu nu m-am mai pu­tut întoarce. Cînd m-am stabilit în țară, în atmosfera care exista, mi-am dat seama de un sin­gur lucru: mi-am dat seama că singura șansă pentru a nu-ți fi utilizată în beneficiul regimului activitatea, utilizată  pentru propagandă, este să nu fii om de condei, să nu scrii. Deci, ca­riera mea de om de condei a fost îngropată și am preferat să fiu funcționar. Pe urmă, dat a­fa­ră din locul acela de muncă, am ajuns la o editură în limbi străine unde se făceau traduce­ri din literatură clasică română pentru străinătate și se făceau  chiar și reviste mult mai deschise ca orizont în care trebuia să apară pentru străini că aici este un regim de libertate.Era o revistă în care puteai să publici fotografii de biserici ș.a.m.d. S-a întâmplat ca la un număr la care e­ram responsabil să apară o pagină cu imaginile care reprezentau Catedrala Ortodoxă din Si­biu, și care era luată din flanc, avea un turn mai înalt, evident cel care era mai aproape de a­pa­ratul fotografic și unul mai jos. Și la turnul mai înalt, ca să poată ieși și o parte ce era în fața bisericii, crucea ieșea deasupra marginii paginii. Deci părea că ar fi o un turn căreia îi lip­sește o cruce. Și eu am fost învinuit atunci că în mod premeditat aș fi făcut în așa fel încît să apară că bisericile din România în acest  regim care oprimă viața religioasă sunt fără cruce. Și rezultatul a fost că am fost dat afară. Am fost dat afară, dar, întîmplarea a făcut să mă întîlnesc cu un fost coleg de facultate, care era editor, ba chiar conducea o editură...Murise direc­to­rul general, postul acela era liber, el era director la Editură și a zis „te angajez ca redactor-șef. Și am ajuns la „Editura pentru literatură”, unde m-am zbătut să fac o colecție cu apariții în fiecare sâmbătă și care avea un program editorial ce acoperea întreaga suprafață a globului. Era o colecție concepută în așa fel încît să pună la îndemînă carte la un preț convenabil, costa 5 lei un volum din „Biblioteca pentru toți”, carte de cea mai bună calitate, care să a­copere, în general, să satisfacă  setea  de cultură  a populației. Ei, s-a întîmplat, evident, ne­ți­nând seama de toate criteriile ideologice, că am publicat o Antologie a poeziei românești dintre cele două războaie, în care mi-am zis că e imposibil să lipsească poeți precum Aron Cotruș, Nichifor  Crainic și să lipsească mari poeți din emigrație. Din cauza asta am fost dat afară și din acest sistem editorial și m-a pescuit un ministru care pe vremea aceea mă prețuia  și care era Mircea Malița. Era orădean. El a trăit momentul cînd Oradea a trecut la unguri și a terminat liceul la Beiuș, adică exact în zona în care își făcuse liceul și tatăl meu. Am ajuns di­rectorul de biblioteci școlare din care eram pe punctul să fiu dat afară de succesoarea lui Ma­lița. Nu mai știu cum o chema, dar s-a întîmplat să fiu în preajma pensionării, am mai stat 2 luni retrogradat  din titlul de director pe care-l aveam, la titlul de funcționar simplu. Așa. Cam asta a fost. Ce s-a întîmplat însă, în timp ce era redactor șef la „Familia” poetul Al. Andrițoiu, care fusese la Paris și auzise că mi-a apărut acolo o carte. Întorcându-se, mi-a spus: „Domnule, nu se poate, am fost la Paris și toată lumea a întrebat ce-i cu dumneata, ce mai faci (că nu se mai auzea acolo nimic) și trebuie neapărat să publici”. Și eu i-am promis, dar nu m-am gîndit că o să-l încurc, pentru că la un moment dat am primit un telefon și mi-a zis: „Domnule, sunt în tipografie, toată revista e gata, am în mijloc două pagini goale, trebuie să-mi trimiți neapărat lucrul pe care mi l-ai promis”. Da' eu, care îi promisesem într-o doară, i-am răspuns: Bine, dar orice revistă  care se respectă are un portofoliu cu care  poate să facă fa­ță. „Sigur – mi-a spus el –, există un portofoliu, dar e unul de  mărunțișuri și am nevoie de un lucru mare și nu am nici un lucru mare pe care să-l pun, trebuie neapărat să-l faci” – și sub această presiune a apărut în „Familia”, Ziua 1 din cele 12 zile ale „Sării pământului”.

„Sarea pământului” – i-am spus așa pentru că, de fapt ce mă interesa pe mine în a­ceastă carte, care era o carte de reflecție filosofică, care  s-a petrecut după ce eu dusesem în Ro­mânia o activitate foarte intensă de editor pe care-l intriga ansamblul producției editoria­le, dar care era interesat și de elaborarea fiecărei cărți în parte și ăsta era un lucru care îmi lua foarte mult timp. Lecturile mele filosofice au fost  foarte întinse  din momentul în care mi-am început eu studiile la București, cu profesori ca Tudor Vianu, Nae Ionescu, Rădulescu-Motru, Eliade (care era și profesor și de care mă lega o anumită camaraderie, pentru că nu era o diferență așa mare de vîrstă între noi, între mine și el erau 9 ani diferență, el nu îm­pli­nise 30 și eu abia trecusem de 20). De atunci începusem lecturi multe, însă toate lecturile astea, într-un fel oarecare, mi-au rămas în spate, așa încît problema care mă interesa pe mine am desfășurat-o în limbajul cel mai liber posibil. Într-un fel o discuție dintre tine și mine, un fel de  dialog interior, cum i se spune. Exact calapodul titlului primei mele cărți care apăruse în Franța, care se numea „Despre dialogul interior”. Dar am zis că trebuie să-i dau o anumită viață și am pus inițialele unor tineri prieteni în aceste cărți, care mă frecventaseră mult și care au ajuns foarte departe. A fost Toma Pavel, care este profesor la Chicago, a fost Antohi , acum rec­torul Universității Centrul-Europene de la Budapesta și care în momentul de față are un rol de prim-rang în această Universitate.

A fost Aurelian Crăiuțu, profesor la Universitatea Indiana din Statele Unite. E în Ro­mâ­nia în momentul de față. Și am dat inițialele acestea: T.P. (tânăr prieten) și un alt personaj, ca­re se numește Devotatul Amic, după inițialele tot ale unui prieten, mult mai tânăr, al meu, ca­re promitea extraordinar de mult, poate era cel mai bine dotat intelectual dintre toți și ca fantezie și cultură, dar care s-a pierdut într-o viață boemă. Și i-am dat acest nume: Devotatul Amic și ieșea foarte bine pentru că eu gândeam problematica, dar nu o gândeam cum gîn­dește cineva care are o teză de doctorat, adică cu toate lucrurile gospodărește ținute la în­demână, sub formă de fișe, cu citatele respective. Ce mă interesa pe mine era într-adevăr mo­dul filosofic, modul metafizic al gîndirii mele. Dar îmi dădeam seama că într-un regim comunist e imposibil să faci așa ceva. Și atunci, exact în perioada în care mi-am scris cartea, era foarte la modă structuralismul lingvistic.

Și am spus: hai să încercăm, să începem cu discutarea problemelor limbii, care și pe mine mă interesau. Dar știam că pînă la urmă în această carte voi aborda o problematică mult mai fierbinte, care e o problematică  metafizică. Și nici nu țineam să fie un accept al or­to­doxiei structuraliste a vremii mele, ci voiam o gîndire liberă asupra instrumentului. Știam că este mult mai ușor să ataci problema asta a limbii, decît să intri în cea mult mai fierbinte a metafizicii. Doar tipul de gîndire care, nu știu cum să spun, ca să nu par elogios, era mai sub­til, totuși. Mi-am dat seama după un dialog sau două care au apărut, pentru că finalmente i-am satisfăcut cererea lui Andrițoiu, pentru că, odată pus în temă, am continuat aceste chestii. Dar, după ce am așternut o primă propoziție, mi-am dat seama că aveam nevoie de un contra, de un ceva ca să-i dea sfung, să meargă mai departe, ca să nu fie o expunere în ca­re începi și pe urmă ideea se lăbărțează, cum s-ar răspîndi apa pe o suprafață plană. Și mi-a venit ideea să dau în ritmul ăsta. Și pornit în ritmul ăsta, mi-am dat seama că pot să joc pe do­uă planuri, în care cei doi să se contrazică. Mi-a ieșit acest lucru pe care nu-l gîndisem din ca­pul locului, să scriu sub formă de dialog. Asta dădea și o impresie mai vie, pentru că, de fapt, și în cap, în momentul în care gândești, se produce o discuție, adică îți zici un lucru și pe urmă tot tu îți zici, pe de altă parte, stai că nu stau lucrurile chiar așa, parcă nu e albul tocmai alb, parcă e și o pată de negru ș.a.m.d. Mi-am zis, hai să repartizez eu tipurile astea de idei între mai multe personaje. Și a ieșit așa un fel de gîndire care pare mai vitală, pare mai caldă  într-un fel, mai proaspătă, nici nu te obligă neapărat să utilizezi limbajul foarte savant, cu­vinte cu totul speciale ci îți dai seama că poți să gândești foarte bine luînd cuvintele din pra­ful străzii. Asta nu înseamnă că acea carte e chiar foarte ușoară. Nu, pentru că ea te obligă să gîndești  și gîndești în cuvinte pe care le știi, dar gîndirea asta nu-i o gîndire ușoară, e o gîndire grea, trebuie să îi vezi fețele, mai mult, dedesubturile, obiecțiile posibile. Nu? Și toate lu­crurile astea, dacă le repartizezi între mai multe personaje, capătă viață. Cam asta a fost po­vestea  acestei cărți. În momentul în care vigilența a fost să fie adormită, în ziua a 5-a, a 6-a, am abordat probleme mai fierbinți, metafizice. Mi-am permis fie să recurg la expresii grecești, fie să formulez în latinește, sau să dau un citat care nu trimitea la sursă, dintr-un autor care nu era ortodox, ca să spunem așa, din punct de vedere al ideologiei și care nu avea drept de cir­culație în lumea ideilor din vremea aceea și am văzut că toată treaba îmi folosește. Au fost date chiar lucruri din Evanghelia lui Ioan și au trecut. Acea păsărească nu le mai spunea cen­zo­rilor mare lucru. Asta este povestea primei cărți pe care am scris-o.

*

Raportul nostru  cu transcedența este din capul locului un raport  care în același timp este deasupra noastră și în rădăcina cea mai intimă a ființei noastre. Așa încît, într-un fel oarecare, e la îndemînă oricînd în momentul în care te gîndești la el. Orizontul  acela, dacă nu ți se deschide, măcar să ți se apropie într-un fel. Dar mi-a apărut  după asta, cu vreo 5 ani mai tîrziu, o chestie  mult mai periculoasă din punct de vedere al regimului, adică hai să spunem filosofie politică, un anumit mod de a gîndi politica și faptul politic în sine, plecînd de la premisele primelor două cărți, care, cu toate că nu e vorba de nici un fel de înregimentare, e ancorată într-o problematică teologică, totuși.

Deci, toată treaba asta, pe undeva, era extrem de periculoasă din punctul de vedere al regimului pentru că privea o anumită tradiție teologică, care-și avea efecte, pe urmă n-a pu­tut să mai apară în nici un fel. E o carte pe care eu am scris-o prin ’85-’86. Am dat-o la editură pentru ca să nu se spună că e o carte clandestină. Și pentru că am dat-o la editură și a­co­lo a mers la referate eu mi-am permis chiar să o multiplic. Am avut un prieten la un institut de cercetări științifice. Avea un xerox, unde se multiplicau comunicatele și unde am multiplicat-o în vreo 30 de exemplare și am trimis-o, în același timp în care o dădusem la editură, în țară,  iar personajele aveau inițialele unor oameni fugiți și au zis păi ăsta e cutare, ăsta e cu­tare, sunt fugiți și în felul ăsta n-a putut apărea. Dar pentru că o răspîndisem așa, în ianu­a­rie '90, deci la o lună după evenimentele din cele 1989, a apărut o recenzie a acestei cărți care de fapt nu se publicase, în „Orizont“-ul timișorean, pe care mi-a făcut-o Mircea Mihăeș că­ruia îi trimisesem un exemplar xeroxat.

Apoi am reluat toată problematica și cam dus-o la capăt în această carte care se nu­meș­te Clipa și timpul și care este încununarea unui sistem, dar nu un sistem care e „clădit”, ci un sistem care „curge”. Deci e mai mult ca o curgere de râu între albii și are, evident, o di­recție bine stabilită, dar nu e un model clădit sistematic. În raport cu felul ăsta de a scrie cărți, este foarte amuzant următorul fapt. Eu eram prieten foarte bun cu Noica, Noica avea această manie de a-și construi cărțile la un mod piramidal, la bază princii și urmau propozițiile care e­rau consecințele unor principii, și în felul ăsta materialul greu era la bază și apoi urma material din ce în ce mai imponderabil care mergea spre vîrfuri. La mine însă curgerea era mult mai importantă.

La un moment dat, să zicem, era un punct în care ceea ce se lămurise se reproble­ma­tiza și revenea o întrebare mai din urmă care trebuia din nou lămurită și spuneam: „În legătură cu lucrurile pe care le-am vorbit acum 2 zile, acum 3 zile, acuma trebuie să mergem mai de­parte”, deci toată înaintarea asta e o înaintare pe bucle, nu e o înaintare sistematică, cu pași asigurați. Și la fiecare carte  pe care o scriam, eu fiind prieten  cu Noica, mergeam la Păltiniș, stăteam o săptămână acolo, o citea și mă judeca. La această judecată participau doi buni prieteni ai mei, amîndoi îmi fuseseră colegi de facultate: Alexandru Dragomir și Octavian Nistor; Octavian Nistor îmi fusese și coleg de liceu la Timișoara, și am venit împreună la Bu­cu­rești în tren, trei timișoreni, eu cu prietenul meu Octavian Nistor și cu viitoarea mea soție, ca­re fusese și ea colegă cu noi, în același an cu noi, dar la Liceul de Fete.

Deci mergeam împreună cu Dragomir și cu Nistor la Noica și Noica după ce citea cartea, o judeca. Eram la judecată. „Totul e frumos, dar acuma te rog rescri-o”, dar cartea a­pă­ruse deja. Cum să o rescriu, domnule? „Păi rescri-o așa, domnule, puneți principiile la bază și trage consecințele”. Nu, domnule, eu nu vreau să scriu  așa. Pentru mine cărțile astea sunt măr­turia unei gîndiri care se desfășoară. Deci așa trebuie luată, cititorul trebuie să stea să gîndească problema alături de mine și să le regîndească pe măsură ce le regîndesc eu ș.a.m.d.

*

Noica se gîndea ce ar putea fi salvat în dezastrul acela general. El credea că poți fi salvat, extrăgîndu-e pe tine, adică hai să încercăm să ne asigurăm un viitor oarecare intelectual luând cei 22 de  campioni, de fapt era o echipă de fotbal cu rezervele ei. Asta erau cei 22. Și el s-a învestit cu ființa lui, inclusiv cu emotivitatea lui s-a investit în treaba asta. A făcut un tur al României, pentru că mergea pe la secretarii de partid să le explice cît e de important să facem 22 de campioni culturali. Comunismul și cultura – sigur că n-a avut nici un ecou treaba asta. Eu încercam să întreprind cu totul altceva, am zis că trebuie să fie trezite la  carte masiv mulțumile, deci proiectul „Biblioteca pentru toți” într-un fel era simetric cumva cu Proiectul lui Noica, numai că al meu viza constituirea unui humus din care și ulterior cei 22 să poată fi extrași.

*

Cioran era strălucitor. Cu toții erau strălucitori, fiecare într-o formulă foarte persona­lă. La Cioran într-un mod paradoxal și provocator. Cioran era bunătatea lui Dumnezeu. Toa­tă negreala aia sufletească pe care-o așterne pe hîrtie  era o spaimă, spaimele  lui nocturne, nu era existența lui diurnă. Existența lui diurnă era de solicitudine, de prietenie, de căldură o­menească. Extraordinar! Nu exista om care să fie mai îngrijorat de ce  se întîmplă  cu cel ca­re l-a vizitat, după ce l-a părăsit. Era capabil să dea telefoane, să vadă dacă a ajuns acasă, da­că e bine. Lucru care nu se poate întîlni la cei mizantropi. Nu?

Deci numai mizantrop nu era. Era însă disperat, asta e adevărat, că toată problema lui la rădăcină era o problemă profund religioasă. El a stat mereu cu cumpăna aceasta: a cre­de și a blestema. Ceea ce se vede în momentul de față sunt aspecte din Cioran. Deci aspectul strălucirii exprimării e real. Cu toate că nu era al lui Cioran cotidianul. Adică el nu vorbea în aforisme  , însă scrisul lui era de o așa claritate  care făcea ca așternarea lui pe hîrtie  să fie definitivă. De aici aerul ăsta de aforism pe care-l are, fraze scurte și țîșniri, care nu erau țîș­niri în vîlvătaie, ci din țîșnirile  alea iese chiar diamantul cristalizat. Cu toate că lui, diaman­tului, îi trebuie mii și mii de ani și de condiții pentru a se cristaliza. Aici era o imediatitate, o nemijlocire extraordinară, între erupția verbală și cristalizare. Nu era rodul unui chin. Ma­nus­­crisele lui Cioran nu sunt manuscrise chinuite, cu mii de ștersături, cu înlocuiri  de cu­vinte.

*

Înțelepciunea lui Solomon e filosofică pentru că e o gîndire despre soarta omului și a gîndi soarta omului e primul fel și aș spune cel mai autentic  de a fi filosofic, nu? Fiindcă a­ceastă gîndire nu e o gîndire strict antropologică. Adică este absolut limpede că orizontul în­tregii vieți a acelui timp era în legătură cu soarta oamenilor și în legătură cu Dumnezeu, a­devăr  profund din gîndirea lui, o gîndire filosofică pentru că în același timp e o dragoste de în­țelepciune acolo, în fond asta e cuvântul „filosfie”. Sigur că era filosof.

*

Omenirea în momentul de față nu știe să-și chivernisească timpul. Eu nu spun să-l chi­vernisească împărțindu-l în două, pentru că nu mai ajunge în momentul de față să ai fe­luri de timp. În momentul de față ritmurile la care sunt supuse ființele omenești nu le mai per­mit să aibă la îndemână două feluri de timp  pe care să le pună în perioade deosebite, și a­tunci e nevoie de o deschidere a timpului cotidian, o deschidere continuă, adică într-un fel oarecare trebuie să aibă în afară de viziunea-țintă spre care se îndreaptă tot atâta de vie coada o­chilor. Cu coada ochiului prinzi lumea în care mergi. Sau se întîmplă așa cum spuneam eu un­deva, se întîmplă ca omul care are un obiectiv, să meargă,( este expresia pe care eu o utilizez în carte, e cam dură, acolo în carte spun să mearg㠄de-a-mboulea”) din A în B, tot mer­gînd spre Z și să nu mai vadă nimic, nici în B, nici în C și așa mai departe, și să ajungă la Z și tot itinerariul lui să fie gol de viață și de înțeles, nu? Pentru că n-a știut să-și deschidă coada o­chiului și să vadă în afară de lucrul pe care-l face minunăția lumii prin care umblă. Ori ăsta este chiar statutul omului în momentul de față, riscă să ajungă slugă la doi stăpîni, cum se spune în vechea înțelepciune.

*

(Răspuns la întrebarea: „Ce Românie ne așteaptă?”)

Aș spune o Românie care să știe să facă partea bună a lucrurilor, nu este o Românie care să muncească ferm și să uite să viseze. Par cuvinte mari, dar există o anumită disciplină a vieții care îți permite să ajungi  la un asemenea echilibru și să te bucuri de existență. România în momentul de față  e o Românie haotică, ființa omenească are o memorie a scoarței, da­că comportamentul omenesc este rezultatul memoriei comportamentului omenesc depo­zi­tate în șira spinării, toate gesturile de civilizație nici nu trebuie să fie gândite pentru că ele vin automat din șira spinării, nici nu mai trebuie să vină din creier, să treacă prin scoarța ce­re­brală. Cei 50 de ani din urmă în România  nu au spălat doar creiere, 50 de ani în România au spălat șira spinării și este foarte greu să refaci șira spinării. A reface șira spinării înseamnă a reîntoarce în șira spinării toate bunele obișnuințe și buna cuviință. Ele se fac cvasi- au­tomat și cu participarea ființei tale și atunci  creierul îți rămîne ca să gândești ceea ce îți propui tu în mod special să organizezi, ca un lucru nou, în plus, față de ceea  ce există. Dar șira spinării îți garantează măcar păstrarea continuă a ceea ce există deja, bunele obiceiuri, bunele ma­niere, buna conviețuire. Nu mai există nimic, în momentul în care a dispărut comunismul, el a fost un fel de recondiționare a comnunismului de către comuniști, de generația a doua, ca să fie cumva mai suportabilă existența, să nu mai fie oprimarea aia polițenească.

Noi n-am scăpat de treaba aia, noi nu avem încă o gîndire în care oamenii să vrea să construiască. Adică ce ne lipsește nouă, după părerea mea? Nu trebuie să mergem la categorii mo­rale foarte înalte, (să spunem, o viață curată), trebuie să spunem așa: interesul. Care e in­teresul  meu ca să fie bine nu numai pentru mine azi, ci și pentru copiii mei mîine și pentru nepoții mei poimîine și pentru strănepoții mei răspoimîine și trebuie să văd pînă la viața stră­nepoților mei? Cum trebuie să fac eu acuma pentru ca ei să aibă condiții de a trăi cumse­ca­de? În momentul ăla îmi dau seama că ăsta e interesul meu, că interesul meu, ca să pot să-l duc la generații, trebuie să țin cont și de vecinul meu, de interesul vecinului meu, care  și el vrea să-și ducă interesul său până la a patra generație. Deci, trebuie să le facem să fie compatibile. Problema nu este că societatea e lipsită de moralitate, nu, societatea e lipsită de luci­di­­tate. Înțeleg prin societate fiecare membru al societății. El nu-și vede propriul lui interes. Propriul lui interes este să nu calce interesele celorlalți. Ori în momentul de față nu e o po­litică a interesului. E o încăierare de lupi. Dintr-o încăierare de lupi nu cred că iese o socie­tate bine structurată.

*

Eu am fost odată în Germania într-un moment de deschidere, cînd s-au stabilit relații­le diplomatice cu Germania Federală, am fost prima țară comunistă care a stabilit acest gen de relații și și-au zis ei hai să trimitem și un intelectual. Eu, până atunci, după ce am fost ținut în țară, nu am putusem să mă duc nici pînă la Giurgiu, pentru că eram în străinătate.

Și atunci, dintr-o dată, am fost bun să merg cu o expoziție la Frankfurt am  Main. Și a­colo a venit la mine un inginer care mi-a spus: domnule, uite ce se întîmplă, eu sunt român, am fost ofițer, șeful promoției, exact cînd au venit comuniștii, șeful promoției de ofițeri de ar­tilerie. Și am fugit din țară, am fost refugiat, m-am înscris la Politehnică și am cunoscut o fa­tă, care era fiica unui mare industriaș de  aici. Românii vin și spun: care-i ultimul vostru mo­del în materie?  Nemții, care are au în sertar  viitorul lor model și vor să scape de cel vechi, spun: „păi, ăsta este”. Iar românii spun „bun, dați-mi-l”. Polonezii spun: „care-i modelul pe ca­re-l proiectați după ăsta pe care-l aveți?” și nu se lasă până când nu-l găsesc pe ăla din sertar. Și pe ăla îl iau. Zice: de ce fac românii așa, pentru că ei cînd vin aici, vin cu cățel, cu nevastă, cu tot ce pot să vină, pe cînd ăia vin cu experți. Cînd vin românii, bîntuie toate magazi­nele ca să cumpere tot ce pot să cumpere. Păi nu-i păcat? Ba da, e păcat, și noi tragem încă con­secințele. Nu ne gândim bine la viitorul nostru, ci credem că se poate de azi pe mâine și căl­cînd în bătătura vecinului. Așa n-o să ajungem departe. Îmi pare rău că am ajuns la proble­ma asta plecînd de la cărțile mele. Sigur, eu am speranțe, sunt român și sunt foarte legat de trea­ba asta și cred că pînă la urmă românii vor răzbi.

*

Despre Livius Ciocârlie. E o minte extraordinară care se îndoiește de ea însăși. Dar asta este. Sunt puține minți atît de înzestrate, nu numai cu cultură, dar cu înțelegere, cu o des­chidere extraordinară. E o ființă paradoxală, pentru că, fără îndoială, lucrul ăsta e un semn de foarte mare modestie. Dar, în sîmburele acestei mari modestii e un foarte mare or­goliu. E, într-un fel, e un om foarte liniștit și foarte chinuit, pare foarte senin și nu e senin. Cio­cârlie e de formație academică înaltă. Primele lui cărți sunt cursurile de civilizație fran­ceză pe care le-a predat la Universitate.

*

Diferența dintre Noica și mine. Noica propunea un sistem foarte rigid, independent. Hai să spunem, există două firi între elevii lui fundamentali, Liiceanu și Pleșu. Unul e de ti­pul „sistemului” și altul de de tipul „curgerii”. El a vrut să-l alinieze pe unul pe modelul ce­lui­lalt. Părerea mea este că ambele sunt valabile, există un dialog între aceste două opțiuni. Nu sunt opțiuni închise nici una dintre ele în așa fel încât să nu existe un dialog posibil, chiar da­că traducerea fiecărei vorbe în interiorul celuilalt sistem primește un alt timbru. Nota mu­zi­cală rămîne aceeași fie că e a unui instrument sau a altuia. E exact aceeași notă, între ele poate să existe dialog, pot să fie puse într-o aceeași orchestră, împreună. Da, sunt cele două ti­puri și aceste tipuri alcătuiesc capodopera.

*

A filosofa înseamnă a gîndi asupra a ceea ce ne pune realitatea în față. Adică putem în fond să ne lăsăm înghițiți de realitate fără să avem ambiția de a regîndi însuși faptul că sun­tem. Putem fi îngițiți dar putem avea și ochii deschiși anume ca să gîndim condiția în care suntem, putem fi înghițiți sau să rămînem cu ochii deasupra suprafeței apei. Asta e toată pro­blema.

*

Potențial, fiecare om este propriul lui filosof, îmi face impresia, măcar în momentele de cumpănă, în care își și gîndește condiția, nu doar o trăiește la modul orbului. În momentul în care și-o gîndește, încearcă să o înțeleagă, ca un înțelept, filosofează. Acuma, există la unii o mai mare capacitate de a se desprinde, de o vedea și de a considera lucrul care i se în­tîm­plă, o oarecare distanță interioară și această prindere cu coada ochiului. Prinderea cu coada ochiului este extraordinar de importantă. Și ăsta e un lucru pe care omenirea l-a uitat. Și atunci merge așa, țintă, nu pentru că ar merge, ci pentru că e absorbit de țintă. Și când se gîn­­dește care-i viața pe care a trăit-o, cîtă bucurie e în mersul ăsta? În fond, bucuria e hrana su­­fletului.

*

Tinerii pe care i-am întâlnit la Seminarul lui Pleșu. Remarcabili, ei totuși provin dintr-un liceu românesc degradat și dintr-o universitate care preluase în linii mari vechea universitate. Asistasem întîmplător la un curs la o facultate umanistă, în care profesorul vorbea rar pentru ca studenții să poată nota cuvînt cu cuvînt lucrurile pe care le spunea. La examene re­produceau cuvînt cu cuvînt cursul, acel „dixit”. Și mi-am adus aminte de liceul pe care l-am făcut eu, în care profesorul, care vorbea liber, avea creta în mână și scria. De pildă, aveam un profesor de istorie care știa foarte bine să facă scheme pe tablă cu lucrurile expuse. Pe urmă aveam o imagine să reformulăm cu cuvintele noastre toate lucrurile acestea. Să vă po­ves­tesc  o întâmplare. Când eram în clasa ultimă de liceu, profesorul de francez㠖 exista a­tunci o misiune franceză în România, în toate marile licee din țară, la Gojdu din Oradea e­rau profesori de franceză din Franța, francezi– a scris pe tablă o întrebare. „Credeți că un nou clasicism e posibil?” Niciodată noi nu am avut o lecție despre această temă: dacă credem că un nou clasicism este posibil.

Dar eram un sac de cunoștințe pe care le-am acumulat în anii de liceu și dintr-o dată a­colo s-a făcut o secțiune în cunoștințele acelea pe o întrebare neașteptată. Problema era cît știai să spui de acolo, cum ți le organizai ca să răspunzi în așa fel încît să convingi pe cineva că ai răspuns la întrebarea pusă. Ăsta era tipul de educație în liceu pe vremea mea. Aveam o teză, aveam și două extemporale pe lună, neprăvăzute, teza o știam dinainte. Mai aveam 2 examinări orale. Eram capabili, cu cuvintele noastre, să răspundem, să facem o lucrare. Mintea trebuia să lucreze și să-și prelucreze ca o moară materialul, să-l vînture și să scoată de a­colo făină. Și o scoatea. Păi, da, acuma dacă ți se dau cunoștințe punctuale și vi se pun întrebări punctuale și se răspunde prin da sau nu, ce fel de organizare a minții iese din treaba asta? E o școală care nu mai formează, iar informațiile acelea punctuale, multe din ele de peste 10 ani, s-au schimbat. Omul trebuie să gîndească, noi eram învățați să gîndim și să ne folosim de cuvintele pe care le aveam și cuvintele acestea să fie bogate pe cît posibil, pentru că eram ju­decați și după felul în care formulam. De aceea eram așa încîntat: cum au putut să răsară, prin propriile lor puteri, ideile mele. Da, era impresionant pentru că aveam ferma convinge­re că nu sunt rezultatul școlii.